Iisus continua să-mi arate totul... V-am povestit deja cât de ingrată am fost faţă de părinţii mei, cum mă ruşinam de ei, cum îi vorbeam de rău şi îi renegam pentru că erau săraci şi nu puteau să-mi dea tot ceea ce aveau prietenele mele cele bogate. Am fost o fiică atât de ingrată, încât am putut spune că aceea nu era mama mea, pentru că mi se părea inferioară mie. Este înspăimântător să vezi ce face o femeie fără Dumnezeu. Distruge totul în jurul ei. Şi pe deasupra, mă simţeam şi mă credem o persoană grozavă!
Credeam că peste a 4-a Poruncă o să trec cu bine că părinţii mei mă costaseră mult: am cheltuit mulţi bani cu ei pentru bolile pe care le-au avut înainte de a muri, Soţul meu a fost cel care a suportat cheltuielile, şi totuşi eu bombăneam: „Ia uite la ei, nu lasă nimic ca moştenire şi în plus trebuie să cheltuim o avere pentru ei... În schimb părinţii prietenelor mele...” Şi Domnul îmi arăta cum analizam totul prin prisma banilor, căci profitasem şi eu de pe urma părinţilor mei în vremea când erau în putere şi aveau bani. Din bani îmi făcusem idoli şi pentru ei călcam în picioare şi pe părinţii mei.
Acum ştiţi ce mă îndurera mai mult văzându-i acolo? Tatăl meu plângea: crezuse că fusese un tată bun, că îşi învăţase fiica să fie muncitoare, întreprinzătoare, să se facă respectată, pentru că numai cine munceşte avansează, etc...Dar uitase că eu aveam un suflet şi că el era evanghelizatorul meu, prin exemplul pe care mi-l dădea. Ori viaţa mea începuse să se afunde tocmai prin exemplul lui. Vedea acum, cu durere profundă, responsabilitatea pe care o avea în faţa Lui Dumnezeu pentru că fusese un uşuratic care îşi spunea fericit lăudându-se faţă de mama mea şi faţă de noi toţi că era „bărbat bine”, căci avea multe femei şi putea să le cucerească pe toate. De altfel, bea mult şi fuma, altfel era un om bun, dar avea aceste vicii, care după el erau calităţi! Era foarte orgolios. Eu eram încă copilă şi vedeam cum plângea mama cînd el vorbea despre alte femei; aceasta a început să mă umple de mânie, de resentimente şi de furie. Resentimentul a început odată cu moartea spirituală: simţeam o furie înspăimântătoare când vedeam cum tata o umilea pe mama în faţa oamenilor, cum îi cauza atâtea lacrimi, iar ea...nu spunea nimic! Atunci a început răzvrătirea mea.
Când eram adolescentă, îi spuneam mamei: „Eu n-o să fac ca tine. Tu calci în picioare demnitatea femeilor. De aceea, noi femeile, nu valorăm nimic: toată vina e a femeilor ca tine, fără demnitate, fără mândrie, care se lasă călcate în picioare şi umilite de bărbaţi!” Iar tatălui i-am spus: „Tată, fie atent, eu nu voi permite niciodată unui bărbat să-mi facă ce-i faci tu mamei. Niciodată! Dacă într-o zi, un bărbat îmi va fi necredincios, mă voi răzbuna, voi face acelaşi lucru, ca să se înveţe minte!” Tatăl meu mă lovi, strigându-mi: „Cum îţi permiţi, fetiţo?!” Dar eu am continuat: „Foarte bine, acum n-ai decât să mă loveşti, dar dacă într-o zi mă voi căsători şi soţul meu mă va trăda, îi voi plăti cu aceeaşi monedă, pentru ca bărbaţii să înţeleagă cum suferă o femeie când un bărbat o umileşte în acest mod!”
M-am umplut de toată această ură şi de acest resentiment. Ştiţi, mă cuprinsese o asemenea furie, încât am devenit o răzvrătită: am început să trăiesc cu dorinţa de a apăra femeia. Apoi am continuat susţinând avortul, eutanasia, divorţul şi sfătuiam toate femeile pe care le cunoşteam să se răzbune dacă soţul lor avea să le trădeze. Eu n-am fost niciodată infidelă în mod fizic, dar am făcut foarte mult rău oamenilor cu aceste sfaturi.
Apoi, când am început să stau mai bine din punct de vedere economic îi spuneam mamei: „Mamă, separă-te de tata pentru că e imposibil să suporţi un astfel de om. Ai puţină demnitate mamă!” Şi cu toate acestea, îl iubeam pe tata. Şi ştiţi de ce? Pentru că mama mea era o femeie cu adevărat bună, care niciodată, niciodată nu m-a învăţat să urăsc, nici pe tata, nici pe altcineva! Iar eu, imaginaţi-vă puţin, aş fi vrut să-i fac să divorţeze pe părinţii mei. Dar mama spunea: „Nu, fiica mea, nu pot! Sufăr, e adevărat, dar mă sacrific pentru voi, copiii mei. Voi sunteţi şapte, iar eu una singură. Mă sacrific pentru că nu vă pot lăsa fără tată. Şi apoi, dacă m-aş separa, cine s-ar mai ruga pentru tatăl tău să se mântuiască? Eu sunt cea care pot să-L implor pe Domnul pentru el. De fapt, durerea şi suferinţa pe care mi le face, le unesc cu durerile Lui Iisus suferind pe cruce. În fiecare zi merg la Biserică şi spun în faţa tabernacolului. Încredinţez pe tatăl tău Lui Iisus şi în timpul Rozariului. Diavolul îl impinge în jos, făcându-l să păcătuiască, dar eu îl ridic în sus cu Rozariul, îl port în faţa tabernacolului şi îi spun Lui Iisus.
Să ştiţi că, cu câţiva ani înainte de a muri, tatăl meu s-a convertit, a cerut iertare Lui Dumnezeu şi Domnul l-a iertat. Stătea în Purgator, şi încă destul de jos, în mari suferinţe, pentru că nu-şi reparase păcatul. A repara păcatul e ceva pe care nu-l prea luăm în serios, nu prea ne gândim la asta. Desigur, omeneşte nu e posibil, dar de aceea Domnul nostru ne acordă Harul de a ne repara greşelile prin Euharistie. De fiecare dată când participăm la o Liturghie, Domnul ne dă Harul de a repara răul pe care l-am comis. Domnul ne arată când suntem dincolo, consecinţa păcatelor noastre, a răului pe care l-am făcut aproapelui. Până şi cu o privire rea, cu un cuvânt urât…dacă aţi vedea cât e de îngrozitor! Şi cum plângem acolo toate aceste greşeli.
În cazul tatălui meu: mama îi spunea să-i sfătuiască pe fraţii mei să abandoneze viaţa de păcat pe care o duceau, căci mergeau pe urmele tatălui, în infidelităţi, băutură…Dacă el ar fi făcut ce îi spunea soţia, aceasta ar fi fost reparaţia. Dar el răspundea să-i lase în pace pe băieţi, să se distreze, că acum erau doar logodiţi şi că aveau timpul să se schimbe când se vor însura! Dăduse un exemplu prost fraţilor mei şi nu şi-a reparat păcatul. Acum plângea acolo, în Purgator: “M-am salvat de iad numai datorită celor 38 de ani de rugăciuni ai acestei sfinte femei pe care Dumnezeu mi-a dat-o ca soţie!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: