Se afișează postările cu eticheta Speranţa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Speranţa. Afișați toate postările

joi, 25 februarie 2016

CATRE PRECURSORII CELEI DE A DOUA VENIRI A LUI ISUS - din revelatiile misticei Maria Valtorta



din "I Quaderni del 1943" de Maria Valtorta



   Isus spune: Le vorbesc precursorilor Mei, acelora care prin jertfa lor pregatesc caile Domnului si evanghelizeaza, nu prin alt mijloc, ci prin sfintenia vietii lor.
    Bucurati-va, credinciosii Mei slujitori, caci nu va multumiti doar sa va salvati sufletul, ci oferiti pentru ca Lumina sa invinga intunericul si salvarea sa fie daruita multora care acum nu se ingrijesc de aceasta. Cand va veni ora Mea, nu voi domni singur. Voi veti fii cu Mine. Veti fii cu Mine deja pe acest pamant in timpul Imparatiei Mele de Iubire si de pace.  Nu v-am promis ca veti fii acolo unde voi fii Eu si ca veti avea un loc in Imparatia Mea? La fel ca demnitarii unui palat, spiritele voastre vor forma un alai in jurul Meu, slijindu-Ma ca niste ministri luminosi si vor mosteni pamantul pe care l-am promis celor blanzi, ceea ce va deveni posesia Cerurilor atunci cand Pamantul nu va mai fi.
   Cu mult inainte de acea ora, voi, cei drepti ai Mei,  veti avea Cerul. El se deschide deja pentru a va primi la iesirea din inchisoarea voastra actuala. Dar atunci va fi o posesie completa si stralucitoare, in ochii tuturor creaturilor, ridicarea in glorie a trupului cu care voi ati cucerit Cerul facand din el principalul instrument al sacrificiului vostru din fidelitate fata de Dumnezeul vostru.
    Invingatori ai Satanei care a stricat trupul, invingatori ai simturilor care se agita in voi din cauza mostenirii pacatului si a instigarii Satanei, voi veti poseda Universul impreuna cu Dumnezeul vostru si veti fi oglinzile Dumnezeului vostru care va aparea in toata splendoarea Sa in trupurile voastre glorificate.

   Vorbeste Tatal: Veti fii asemanantori Tatalui, o, sfintii Mei copii. Asemanatori Lui Isus, Fiul Meu Preasfant. Asemanatori Mariei, Regina Noastra.
   Veti avea asemanarea intelectuala cu Tatal si asemanarea umana cu Isus si Maria; si pentru ca a avea intelectul inseamna a avea Cuvantul si Iubirea,  iar acolo unde este Unul sunt si ceilalti Doi din Treimea desavarsita, avand asemanare cu Tatal, voi veti avea aceasta desavarsire care face fiinta umana asemanatoare cu El si o alege pentru a fi copilul Sau.
   Inainte de aceasta ora, voi veti fii demnitarii Fiului Meu, veti vedea miracolul de iubire al unui Pamant scaldat de pace si inchinat ascultarii Lui Dumnezeu; veti stii cum ar fi fost viata oamenilor daca ei nu s-ar fi injosit prin unirea cu Satana.
    Nu veti fi frustrati de aceasta ora, o , discipoli iubitori ai Iubirii intrupate. Ceea ce auziti acum rasunand in voi, cuvant al Fiului Meu catre alesii Sai, veti auzi raspandindu-se in cele patru colturi ale lumii, si ii veti vedea pe oameni alergand, impinsi de setea lor dupa adevarata Stiinta. Vor alerga oamenii, nu fiarele in vesmant omenesc, nu diavolii cu fata umana, nu vesnicul Iuda care il vand pe Fiul Meu si ranesc prin tradarea lor Iubirea Treimica, cea de o Fiinta si nedespartita.
    Daca acum este ora in care legiuni de ingeri la ordinele Lui Dumnezeu lupta contra legiunilor de diavoli care vor sa supuna Pamantul, atunci va fi timpul in  care legiuni de drepti vor lucra Pamantul pentru a-l pregati pentru Cuvantul care va domni o singura data pe pamant inainte de disparitia lumii.
    Acolo unde este invatatorul sunt si discipolii Sai, iar voi veti fii acolo; pentru ca L-ati iubit pe Invatatorul mai mult decat pe voi insiva, veti fi acolo unde El va preda ultima Sa lectie.
   Si apoi, in urma Sa, intinderea de lumina dupa Lumina care urca in Ceruri, va veti intoarce si voi acasa in Cer pentru a va ruga pentru cei care vor trai in timpul de pe urma si pentru a astepta Ceasul Judecatii, in care veti fii toti langa Fiul Meu, de acum nu Salvator, ci Judecator al lumii,  caci ora salvarii va fi trecuta iar numarul alesilor completat.
    Acest Ceas, copiii Mei, va fi un triumf in triumful vostru. Si pentru ca va iubesc, va spun ca nu trebuie sa masurati vointa voastra activa de a cuceri sfintenia, caci acest ceas va fi pentru voi astfel incat mii de vieti jertfite pentru el si comorile pamantului lepadate pentru aceasta comoara nu vor fi de ajuns pentru a egala gloria si fericirea posedarii eterne a Lui Dumnezeu. (18.11.1943)
   20 noiembrie - (Isaia 22, 11, 14, 18) - Isus se adreseaza Papei Pius XII
   (...) Si tu, cel dintai printre copiii Mei, intareste-ti inima apropiindu-ti gura de izvorul mistic din pieptul Meu sfasiat. Cum esti crainicul Meu, si mai mult decat crainic, Vicarul Meu pe pamant, cel care il reprezinta pe Miel, si ai inima si cuvantul Mielului, vei fi un nou Cristos in durere si soarta.
Maria Valtorta
    Cata durere este deja in cupa care se apropie! Si nu-ti serveste la nimic faptul ca ai baut deja atat de mult din ea si ca ai trait ca un om drept! Asta nu-ti foloseste la nimic, fiindca durerea o umple din nou pe masura ce tu bei din ea, pentru ca aceasta durere este distilata si trasa de Forta dusmana, care neputand sa-L muste pe Cristos, musca trupurile creaturilor Sale. Si care creatura este mai mult creatura Mea decat tine, care esti bland si drept, care esti evanghelic precum Ioan al Meu?
    La fel ca preaiubitul Meu, priveste fix cerul pana la a fi rapit de ardoarea contemplatiei, caci ceasul durerii este tot mai aproape si tu ai nevoie sa te saturezi de contemplatie pentru a putea suporta patimirea fara sa cedezi.
   Ramai "Lumina lumii" in locul Meu, chiar daca intunericul se pogoara asupra ta pentru a te strivi. Chiar cazand, tine sus de tot Crucea Mea care este Lumina. Chiar murind fa sa se auda glasul care vorbeste din  Cer prin tine, Slujitorul Meu exemplar.
   Ai plans si nu ti-a fost de folos sa cunosti secretul de la Fatima. Grijile tale pentru lume s-au intors impotriva ta, dar nu face nimic. Mama Mea este cu Tine si Eu impreuna cu Ea.
    Noi suntem aproape de "glasurile mari" si de "micile glasuri" care vorbesc in numele Meu si care se consuma pentru ca glasul Lui Cristos sa mai rasune inca pe acest pamant care misuna de diavoli. Fiti binecuvantati mari si mici purtatori de cuvant. Noi vom invinge impotriva Satanei. Va spun Eu. Si in ceasul victoriei, propria Mea Lumina va fi lumina voastra si va va face stralucitori ca niste sori noi. (20.11.1943)

                                ( "I Quaderni del 1943"  de M. Valtorta - "Regina Pacis" nr.183)

Maria Valtorta (1897-1961) a fost vizionara si scriitoare mistica italiana. A apartinut Ordinului Tertiar Franciscan si Ordinului Tertiar al Servilor Mariei.   La 23 de ani, in timp ce mergea pe strada impreuna cu mama sa,  ea a fost agresata de un tanar dezechilibrat, care a lovit-o violent cu o ranga in spate. A stat in pat trei luni si sanatatea i-a fost afectata pentru toata viata. In 1931, dupa exemplulu Sfintei Tereza a Pruncului Isus, s-a oferit Domnului Iubirii Milostive si Dreptatii Divine, ca victima de ispasire pentru pacatele oamenilor. Ca urmare, sanatatea i s-a deteriorat progresiv si, din 1934, a ramas tintuita definitiv pe patul de suferinta, pana in momentul mortii, adica 27 de ani. Din 1943 a inceput sa aiba viziuni si sa scrie "sub dictare", umpland 122 de caiete, aproape 15.000 de pagini, cu descrierea viziunilor si revelatiilor primite intre anii 1943 - 1951. Din aceste 122 de caiete a fost editata opera principala in 10 volume sub titlul "Il poema dell'Uomo-Dio" (poemul Omului-Dumnezeu) sau, in franceza "L'Evangele, tel qu'il m'a ete revele" (Evanghelia asa cum mi-a fost revelata) si apoi "I Quaderni", in trei volume.


  Despre viata Mariei Valtorta si cateva din mesajele primite, puteti gasi la eticheta:

duminică, 19 iunie 2011

Sfantul Iosif Cotolengo (1786-1842)

1. Contextul istoric.

Iosif Benedic Cotolingo se naşte spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi activează şi îşi dezvoltă opera în prima jumătate al secolului al XIX-lea. Perioada este marcată de evenimente deosebite, cum ar fi Revoluţia franceză din 1789, care promovează principiile de libertate, egalitate şui fraternitate (Cf. EMIL DUMEA, Istoria Bisericii,303). Aceste principii pun în lumină frământările şi tensiunile timpului, trecerea de la sistemul feudal la un nou tip de stat. Tot în această perioadă apare în Germania conceptul de naţionalitate (Cf. SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei,28). Personajul care apare pe scena europeană şi care o face să tremure este Napoleon I. Prin abilităţile sale ajutate şi de principiile Revoluţiei el reuşeşte pe o perioadă de 15 ani să-şi creeze un adevărat Imperiu. După doborârea Imperiului prin înfrângerea lui Napoleon se convoacă Congresul de la Viena (1814) prin care se încearcă a se şterge un sfert de secol de frământări revoluţionare pentru a se reveni la vechiul regim. În 1815 se face un pact între monarhii împotriva frământărilor revoluţionare. Această încercare nu va avea prea mult succes. Revoluţia franceză din 1830 marchează prăbuşirea dinastiei legitime restaurată în 1815 şi prezintă primele triumfuri ale liberalismului.

Pe plan religios, în prima parte este Pius al VI-lea care se opune revoluţiei, deoarece prin legile dictate se loveşte direct în organismul şi structura Bisericii. În anul 1795 se încearcă o campanie de descreştinare prin care li se cere preoţilor să renunţe la preoţia lor. Pius al VII-lea ajunge la o convenţie cu guvernul francez în 1801, prin care religia catolică este cunoscută. După1815 apar foarte multe congregaţii de femei şi bărbaţii, atât contemplative cât şi active care răspund nevoilor Bisericii la provocările apărute pe această treaptă a istoriei (Cf. JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, 97).

În jurul anului 1820, Torino începea să devină un mare oraş industrial. Alături de fabricile care se construiau, se înghesuiau casele sărăcăcioase în care foametea, boala, mizeria, disperarea, nedreptăţile, ignorarea celor săraci, erau pâine de toate zilele. Într-un astfel de context îşi face apariţia această operă pe care Dumnezeu o realizează prin acest „salahor” al său. Orasul Torino este locul de naştere a două opere mari: Institutul Salezian al lui Ioan Don Bosco şi „Casa cea Mică a Providen¬ţei Divine” a lui Iosif Benedict Cotolengo (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 196).



2. Viaţa şi opera.

Născut la data de 3 mai 1786 la Bra, oraş piemontez vestit pentru Sanctuarul Madona dei Fiori, dintr-o familie nici bogată, dar nici săracă, dar cu o solidă tradiţie creştină. A fost primul din cei doisprezece copii; împreună cu el alţi doi fraţi au devenit preoţi; Luigi în clerul diecezan şi Alberto în Ordinul Dominican. Educat de mama sa la fapte de milostenie faţă de săraci şi bolnavi, micul Iosif, la vârsta de aproximativ cinci ani deseori era surprins măsurând cu bastonaşul său pereţii casei în care locuia, pentru că îşi spunea: „ Când voi fi mare, vreau să o umplu cu bolnavi şi săraci” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1310). Adolescenţa sa este condiţionată de evenimentele de după Revoluţia Franceză şi de invaziile lui Napoleon I.

Trimis la studii a avut de prima dată multe dificultăţi în a-şi însuşii anumite discipline, dar recomandându-se Sfântului Toma d'Aquino (căruia îi va rezerva anumite devoţiuni pentru toată viaţa) va reuşi să fie sclipitor la învăţătură pe mai departe. A îmbrăcat haina ecleziastică în 1802, însă va continua studiile de filozofie şi teologie rămânând în familie, fiind închise seminariile pentru etape succesive datorită războiului. Abia în 1805 va putea intra în seminarul de la Asti unde va fi cleric model învingând naturalele înclinaţii spre ură şi formându-şi un caracter mereu vesel fiind în acelaşi timp foarte modest.

A fost sfinţit preot la 8 iunie 1811, în capela seminarului din Torino. Iosif Cotolengo se va dedica cu mult zel ministerului sacerdotal în oraşul natal, iar mai apoi ca vicar parohial la Corneliano d'Alba. Înger de pietate, de bunăvoinţă, de seninătate, Iosif Cotolengo nu avea altă dorinţă decât să lucreze într-o parohie de la ţară pentru binele sufletelor (Cf. AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, 465). Dar Dumnezeu îl pregătea pentru misiunea de „erou al carităţii” cu o invitaţie, ce părea departe de dorinţa sa, dar care îi va deschide intrarea în oraşul Torino, locul viitoarei sale opere. Acceptând sfatul preoţilor se va duce la Torino unde se va înscrie la facultatea de teologie pentru a obţine licenţa. După doi ani de studiu obţine licenţa şi se întoarce la Bra, dar pentru puţin timp deoarece după doi ani în 1818 a fost investit canonic la biserica Corpus Domini din Torino. Îşi va desfăşura activitatea în bazilica dedicată amintirii miracolului euharistic din 1453 fiind atent la predici şi cu mult devotament ajuta persoanele care veneau la confesional. Meditaţia vieţii Sfântului Vincenţiu de Paul a reaprins în inima sa dorinţa de a se dedica în totalitate celor săraci, aceştia devenind predilecţii lui.

Într-o dimineaţă rece de septembrie a anului 1827 este chemat să îngrijească o femeie care era pe moarte în antreul unui han sărăcă¬cios. În acele zile sosise la Torino o familie franceză formată din părinţi şi trei copii. Mama Ioana Maria Gonnet s-a îmbolnăvit grav, dar nici un spital nu voise să o primească. În spitalul oraşului nu putea fi primită pentru că era însărcinată, iar la maternitate nu a fost primita deoarece avea tuberculoză. Cotolengo îi acordă asistenţa sufletească şi un cuvânt de mângâiere atât ei cât şi soţului cuprins de durere, dar şi copiilor care plângeau.

Întors apoi profund îndurerat la bazilica „Trupul Domnului” i-a spus sacristanului să tragă clopotele şi să aprindă luminile la altarul Maicii Domnului. Merse cu micul grup de persoane adunat la auzul sunetului neobişnuit al clopotului de la aceea oră şi au cântat Litania Lauretană. La întoarcere chipul lui Iosif Cotolengo era umplut de bucurie. Repeta aproape extaziat: „Harul este primit, harul este primit. Binecuvântată să fie Fecioara Maria!” Fecioara i-a sugerat remediul: să deschidă o casă pentru săracii şi bolnavii refuzaţi de toţi. Ideea a fost imediat concretizată, Iosif luând în chirie două camere a casei numită „bolta roşie” care deveneau grăuntele de muştar care era semănat în „oraşul miracolului”. Casa cea Mică a Providenţei Divine ia fiinţă. La început Iosif Cotolengo adună de prin oraş pe cei fără nici un adăpost: cerşetori, ologi, orbi. Nu le oferea mare confort, dar era ceva mai mult decât aveau ei sub poduri, ori prin gangurile ascunse de la marginea oraşului. Apelează la bunăvoinţa cunoscuţilor care oferă mobilă, pa¬turi, pânză: un medic şi un farmacist oferă serviciile lor gratuite (Cf. AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1304).

Ajutat de Divina Providenţă, închiriază alte spaţii şi în câţiva ani devine părintele a sute de orfani, decăzuţi, epileptici, imbecili, surdomuţi. Iosif nu făcea paşi mari, dar punându-se la dispoziţia providenţei asemenea unui salahor faţă de meşterul său, zicea în umilinţa sa: „Providenţa poate realiza tot ceea ce voieşte”. Nu după mult timp o tânără văduvă, Maria Nasi Pullini şi-a dat disponibilitatea de a colabora la acest proiect măreţ. A format un grup de fete ce punându-se să-i servească pe cei săraci şi bolnavi, au format primul nucleu al surorilor Vincenziene. În 1831 îşi face prezenţa în anumite provincii piemonteze holera. Locuitorii caselor vecine alarmându-se au cerut autorităţilor ca să stopeze şi să închidă aceea casă care putea deveni un focar al holerei. Unii îl iau în râs pe curajosul preot, alţii îl condamnă, considerîndu-1 drept un smintit, dar el nu s-a descurajat şi a reacţionat în stilul său glumeţ. Deşi ascundea suferinţa profundă a sufletului, cu credinţa fermă în Providenţă le spuse: „Se vede că nu sunteţi din Bra. În satul meu atunci când răsadul de varză creştea trebuia să fie răsădit”.

Întoarse atunci privirea spre regiunea Valdocco, unde era pajişte şi mărăcini, cu anumite cocioabe şi cârciumi cu o faimă nu prea demnă de un astfel de proiect. Va închiria o căsuţă, transportând imediat cu o trăsură trasă de un asin, un tânăr bolnav; era ziua de sâmbătă 27 aprilie 1832. În puţine zile bolnavii erau patru. După câteva luni a fost cumpărată o a doua casă unde imediat şi-au găsit refugiul mulţi oaspeţi. Aşa începea opera ce Cotolengo, după ce s-a rugat, a intitulat-o: „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Aici începe marea epopee.

Grăuntele de muştar creştea copac şi îşi întindea ramurile sale. Iosif Cotolengo, ghidat de un echilibru supranatural, deschidea noi secţiuni ale acestei „Mici Case”. Face planurile unei construcţii imen¬se, un cartier întreg, cuprinzând saloane pentru bolnavi, farmacii, săli de operaţii, locuinţe pentru personalul îngrijitor, bucătării, săli de mese, ateliere pentru iniţierea celor apţi de lucru, atelier pentru nece¬sităţile instituţiei, la mijloc o biserică luminoasă în care murmurul ru¬găciunii nu încetează nici ziua, nici noaptea. Nu are nici un fond, în¬cepe prin a căra el însuşi, var, cărămidă, lemne...Când se prezentau pentru a fi primiţi bolnavi refuzaţi de toţi, bătrâni invalizi, surdomuţi, epileptici, retardaţi; el îi primea cu inima deschisă, iar pentru fiecare din aceste categorii de persoane el a instituit o „familie” şi repeta: „Toţi săracii sunt stăpânii noştri, dar aceştia ce ochiului material sunt aşa refuzaţi sunt cei mai mari stăpâni ai noştri, sunt adevăratele noastre nestemate” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1305). Săracii retardaţi erau numiţi „fii buni” şi lor le dedica mereu cele mai afectuoase glume şi jocuri petrecând cu ei tot timpul liber de care dispunea. În afară de aceşti nefericiţi în trup, Iosif Cotolengo se gândea şi la necesităţile lor morale, aduna orfani şi orfane, fete în pericolul de a se pierde, invalizi şi toţi intrau în planul Providenţei. „Mica Casă” putea fi asemănată cu un oraş unde împreună invalizii şi cei care au fost recuperaţi trăiau ca într-o familie. Fiecare sărac în suflet sau în trup trebuia ajutat. În momentele dificile, care nu lipseau, Cotolengo spunea: „Înainte cu Domnul”, iar pentru găsirea mijloacelor financiare se încredea mereu în Providenţă. Ajutoarele încep să curgă din toate părţile: viaţa intră într-un ritm normal, mulţumitor, asigurată zi de zi de Providenţa Divină. Nu există nici magazii pentru provizii pe timp mai îndelungat, nici servicii de contabilitate. „Provi¬denţa conduce lumea de mii de ani fără contabilitate” spunea în glu¬mă Iosif Benedict.

Confesorul lui mărturisea că Iosif Cotolengo are mai multă credinţă decât tot oraşul Torino. Providenţa răspundea cu divină milostivire, însă nu au lipsit şi momentele dificile când nu era nici o bucată de pâine în toată casa, când căsuţele erau goale şi cei dinăuntru neîncălţaţi, dar în acele ore de angoasă sfântul se ruga fără să piardă în nici un moment legătura intimă cu Dumnezeu. Astfel au înflorit adevărate miracole: ajutoare neaşteptate, bani ce soseau de la anumiţi binefăcători, sau se reîntorceau în mod misterios. În „Casa cea Mică a Providenţei Divine” se respira prezenţa supranaturalului, iar Părintele îi educa pe toţi membrii, invitându-i să mulţumească mereu şi pentru fiecare lucru lui Dumnezeu, cu exclamaţia care devenise tradiţională pentru fiecare binefacere: Deo gratias!

În această dimensiune spirituală se mişca caritatea lui Cotolengo ce ajutând pe cei nevoiaşi, privea înainte de toate la binele lor spiritual. „Mica Casa” trebuia sa fie un oraş creştin, în care săracii şi bolnavii puteau fi ajutaţi să înţeleagă valoarea morală a suferinţei şi a durerii, chiar fiind rătăciţi sau excluşi din viată, puteau să se întoarcă la pacea şi seninătatea iertării, unde tinerii puteau înţelege frumuseţea slujirii unită cu munca sau cu rugăciunea fraţilor nefericiţi (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 197).

Născându-se Preoţii Sf. Treimi, diversele „familii” de surori (de clauzură, penitente, etc.), Fraţii Sf. Vincenţiu, micul seminar al Tomasinilor; un adevărat complex de instituţii ce aveau să realizeze idealurile marelui suflet a lui Cotolengo: om apostolic, ascet, penitent şi mistic. Cu aceste premise „Casa cea Mică a Providenţei Divine” îşi asumă un ton elevat de religiozitate. În locuinţa săracilor, casa lui Dumnezeu şi centru a toate; cultul era exercitat cu solemnitate, viaţa sacramentală era intensă (Cotolengo sfătuia la împărtăşanie zilnică), rugăciunea era continuă, zi şi noapte , la care participau atât religioşii cât şi ceilalţi membrii ai casei. Aşa se înţeleg exortaţiile lui: „Rugăciunea este prima şi cea mai importantă muncă; ea face ca să trăiască Mica Casă”. O notă caracteristică a spiritualităţii sale o dă devoţiunea faţă de Fecioara Maria, aşezată la intrare ca adevărată „Stăpână a casei” şi onorată de Iosif Cotolengo şi de fii săi cu o intensă devoţiune.

În mijlocul creşterii instituţiilor ce formează admiraţia celor care le cunosc, Iosif favoriza carismele supranaturale şi în acelaşi timp este recunoscut ca formator de viaţă religioasa , precursor al asistenţei medicale în spitale. Prin gesturile şi cuvintele sale armonizate de surâsul său umil amintea tuturor de Filip Neri.

Bucurându-se de stima şi de încrederea regelui Carlo Alberto, ce l-a făcut cavaler al sfinţilor Maurizio şi Lazzaro, de la suveran ceruse şi obţinuse recunoaşterea juridică pentru „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Într-o zi când Carlo Alberto i-a sugerat să se gândească la un succesor, Iosif arătând cu degetul schimbul santinelei ce păzea palatul regal, i-a spus că la fel ar fi şi cu Mica Casă; dacă ar fi schimbată santinela fără ca lumea nici măcar să nu fie informată, totul ar merge înainte foarte bine.

Sfântul ar fi prevăzut moartea sa, nu avea încă împliniţi 56 de ani, dar era aproape terminat de penitenţe şi dificultăţi. Nu se simte demn de a muri în „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Deja muribund despărţindu-se de fii săi le spune: „Când voi fi în cer, am să mă apropii mult de Mama Cerească şi o voi trage de mantie. Atunci veţi vedea cât de bine vor merge toate, şi vouă nu vă va lipsi nimic”. Cere să fie dus la Chieri, la fratele său Luigi şi pe un pat a petrecut ultimele zile suspinând: „Urât pământ, frumos paradis”. Sâmbătă 30 aprilie 1842 după ce a repetat: „Mama mea Maria, mama mea Maria” surâzând răsuflă pentru ultima dată. Dumnezeu schimbase santinela Micii Case a Providenţei Divine, dar spiritul lui Iosif Cotolengo nu încetă să anime opera sa. „Casa cea Mică a Providenţei Divine” va continua minunata sa expansiune după liniile trasate de el, trupul său fiind aşezat sub altarul Maicii Domnului, după cum a vrut el, în biserica principală a institutului.

Iosif Cotolengo a fost beatificat de Benedict al XV-lea la 29 aprilie 1917 şi canonizat la 19 martie 1933 de Pius al XI-lea, ce l-a numit „un geniu al carităţii” (AA.VV. Vieţile Sfinţilor,197). Numele „Cotolengo” a devenit sinonim cu casa deschisă tuturor celor ce trăiesc în mizerie şi a acelora care sunt respinşi de toţi. Aceasta este gloria nemuritoare a Sfântului din Torino ce a făcut ca să se retrăiască în sec al XIX-lea exemplul Sf. Vincenţiu de Paul şi susţinut de a lui ca erou al carităţii şi părinte al săracilor, exemplu şi maestru a acelora care se dedică să ajute omul suferind. Devoţiunea faţă de el este răspândită în toată Italia şi în afara ei unde e venerat şi luat ca exemplu şi program de viaţă a modernei realizări a carităţii evanghelice.

Astăzi «Casa cea Mică a Providenţei Divine» este o imensă insti¬tuţie, cu peste 10.000 de pacienţi, cu un personal de peste 1500 de persoane, trăind în condiţii omeneşti, având în continuare drept contabil şi administrator general «Providenţa Divină».



3. Concluzie.

Opera Sfântului Iosif Benedict Cotolengo arată că încrederea în bunătatea şi puterea lui Dumnezeu nu înseamnă inactivitate, neglijenţă, dezordine, ci convin¬gerea neclintită că Dumnezeu este alături de noi atunci când ne stră¬duim cu toată sinceritatea să facem binele care este în puterea noastră. Opera lui a răspuns unei cerinţe a timpului său, dar este la fel de adevărată şi de actuală şi pentru timpurile noastre. Exemplul său de viaţă m-a edificat si mă provoacă în acelaş timp la o trăire profundă a relaţiei cu Dumnezeu şi o angajare mult mai responsabilă faţă de cei săraci şi nevoiaşi, atât în trup cât şi în suflet.



Bibliografie



AA.VV. Bibliothea Sanctorum, vol. VI, Citta Nuova, Roma 1966.

AA.VV. Vieţile Sfinţilor, Vol. I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, Vol. VIII, Biblioteca Treccani, Roma 2007.

SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iaşi 1998.

JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, vol. II, trad. Mariana Petrişor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2000.

EMIL DUMEA, Istoria Bisericii, vol. II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.

miercuri, 1 iunie 2011

Sfântul Dominic Savio (1842-1857)

În ansamblu, în secolul al XIX-lea, în toate statele s-a repetat aproape totdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unei poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal. (cf, L Hertling, p 485).

Referitor la noua concepţie despre Stat, trebuie să observăm că, în istoria ei, Biserica se afla cel puţin pentru a patra oară în faţa unei astfel de situaţie. Imperiul roman antic fusese un organism birocratic şi militar şi era destul de indulgent faţă de Biserică. În locul lui, în Evul Mediu a apărut un sistem de principate cu caracter feudal, în care ierarhia bisericească s-a inserat mai mult decât ar fi cerut binele spiritual al enoriaşilor. Secolele XV şi XVI au adus cu sine o transformare a acestor seniorii feudale în Sate teritoriale, constituite din gruparea unor regiuni foarte vaste şi care aveau în frunte un singur suveran, care conducea ţara pe care o considera ca o proprietate a sa.

Cu Revoluţia franceză şi cu formarea republicilor americane s-a născut o nouă concepţie de Stat cu totul nouă. Statul nu mai este dinastie, ci ţara şi populaţia sa. Aceasta din urmă îşi dă sieşi propria constituţie, adică creează Statul, iar un astfel de stat se prezintă poporului ca o entitate dotată cu viaţă proprie. ( ibidem .p. 478-479).

După moartea lui Grigore al XVI-lea (1831-1846), i-a urmat Pius al IX-lea un pontif cu o personalitate plină de fascinaţie, iubit atât de catolicii cât şi de necatolici. Pontificatul să reflectă şi progresul teritorial al Bisericii de acum. În 1850 a creat ierarhia engleză; în 1853, pe cea olandeză şi tot el a înfiinţat 29 de arhiepiscopii şi 132 de dieceze. Tot în timpul pontificatului său a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri (1854). (cf. ibidem, p 508-509).

Pentru Italia secolului al XIX-lea a fost un secol destul de buciumat, atât din cauza revoltelor interne şi persecuţia împotriva ordinilor călugăreşti cât şi din pricina războiului exter purtat împotriva Austriei (1849) iar apoi cel din Crimeia (1855) , cât şi a ciumei din 1854. ( cf. Sf Ioan Bosco).

În acest context se naşte la 20 aprilie 1842 din Carlo Savio şi Brigita Agagliate la Riva Chier, Domenic Savio, fiind botezat în aceeaşi zi (cf. Biblotheca Sancuorum, p 742).

Tatăl său, Carlo Savio, era de meserie, drept pentru care a trebuit să se mute în vreo câteva localităţi pentru a-şi putea întreţine familia. A trăit 75 de ani.

Mama sa Ana Brigita s-a căsătorit de tânără, la vârsta de 20 de ani. Îl urma mereu pe soţul său iar acolo unde el deschidea un atelier, ea se apuca de croitorie. A avut 10 copii, 5 băieţi şi 5 fete. Şase copii au plecat înaintea ei în paradis. Ea a trăit doar 51 de ani. (cf ibidem .p 24-27).

În anul 1841, părinţii lui Domenic au rămas fără serviciu şi se aflau în mare sărăcie. Au plecat aşadar la Riva, un sat situat la vreo cinci kilometrii distanţă de Cheri. În timp ce locuiau în acest sat, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu naşterea unui fiu care trebuia să fie mângâierea lor. Naşterea copilului a avut loc la 2 aprilie 1842. când s-au dus să-l boteze pentru a deveni creştin, i-au pus numele de Domenic.

Când Domenic a împlinit 2 ani, din cauza unor necazuri neprevăzute, părinţii s-au mutat la Morialdo, în regiunea Castelnuovo.

Tatăl şi mama lui se străduiau foarte mult să-i ofere lui Domenic o educaţie creştină, iubindu-l cu tandreţe. El avea un caracter bun, o inimă făcută pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Cu o uşurinţă uimitoare a învăţat rugăciunile de dimineaţă şi de seară, iar la patru ani le rostea deja singur. Chiar şi-n primii ani de viaţă, când copiii sunt capricioşi şi distraţi, el rămânea mereu pe lângă mama lui. Seara când tatăl său se întorcea acasă de la muncă, Domenic î-i alerga înainte plin de bucurie, îl prindea de mână şi dacă putea îl îmbrăţişa pe după gât, ceea ce pentru tatăl era ca o dulce mângâiere în oboseală.

Într-o zi a venit la ei o persoană la prânz şi aşezându-se la masă fără să facă semnul crucii, Domenic, dezgustat, a plecat de la masă şi s-a dus cu castronul în mână să mănânce într-un colţişor. Întrebat după aceea de către tatăl său de ce s-a comportat astfel, i-a răspuns că acel om nu era un creştin, pentru că nu face semnul crucii înainte de a mânca şi deci, nu este bine ca ei să stea lângă el (cf, S.P. p 44).

Vicarul din Morialdo povesteşte despre Domenic: “ În primele zile după ce am ajuns la Morialdo, vedeam adesea un copil de vreo cinci anişori venind la biserică însoţit de mama sa. Chipul său senin, înfăţişarea sa ordonată, modul său recules atrăgeau privirea mea şi a altor persoane. Dacă ajungând la biserică o găsea închisă se întâmpla ceva frumos. În loc să alerge şi să strige, aşa cum fac copii de vârsta lui, singur sau cu ceilalţi, se aşeza în genunchi lângă uşă, îşi apleca capul, îşi împreuna mâinile nevinovate în faţa pieptului şi se ruga cu încredere până în clipa când se deschidea biserica. Câte o data pe pământ era noroi, ploua sau ningea, dar el nu dădea importaţă la nimic. Se aşeza în genunchi şi se ruga. Uimit şi plin de curiozitate, am vrut să ştiu cine era acel copil pe care îl admiram. Mi-au răspuns că era fiul fierarului Carlo Savio.

Când mă întâlneam pe drum cu el era foarte mulţumit şi era primul care mă saluta cu mult respect. După aceea a început să vină la şcoală şi într-un timp scurt a făcut progrese mari la învăţătură, pentru că pricepea, îşi dădea interesul foarte mult. Era nevoit să stea împreună cu copii needucaţi, dar nu s-a certat niciodată cu ei”( cf. S.P, p 445-446).

Pentru a fi admis la sfânta Împărtăşanie, lui Domenic nu-i lipsea nimic: cunoştea pe derost tot Catehismul mic, ştia bine ce e sacramentul Euharistiei şi dorea cu ardoare să primească sfânta Împărtăşanie. Însă singurul impediment era vârsta căci avea doar 7 ani, iar în acele vremuri copii primeau acest sacrament la vârsta de 11-12 ani. Totuşi vicarul s-a consultat cu alţi preoţi şi la admis pentru a primii prima oară pe Isus-Euharistic.

Era ziua de Paşti a anului 1844 ziua de 8 aprilie, când a primit sfânta Împărtăşanie. Aceea zi pentru Domenic a însemnat cea mai frumoasă zi ce şi-o amintea ca o zi importantă.

În această circumstanţă a scris câteva amintirii pe care le păstra cu gelozie şi pe care le recitea adesea. Iată-le: “ Amintiri de-ale mele, Savio Domenic, anul 1844 când am făcut Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de şapte ani. Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite. Vreau să sfinţesc zilele de sărbătoare. Prietenii mei vor fi Isus şi Maria. Mai bine moartea decât păcatul”. Aceste amintiri pe care le repeta deseori au fost ca un ghid al acţiunilor lui până la sfârşitul vieţii sale. (cf, Bibliotheca Sanctorum, p 741).

După ce a terminat primele clase, pentru a-şi continua studiile Domenic ar fi trebuit să meargă într-un alt sat. Chiar dacă şcoala municipală era la o distanţă de 5 km, a hotărât să o frecventeze. Acest copil de numai 10 ani se ducea şi se întorcea pe jos în fiecare zi. Câteodată vântul sufla puternic, soarele ardea, ploaia sau era frigul făceau drumul să fie foarte anevoios. Nu conta acest lucru. Pentru a asculta de părinţi, pentru a avea instruirea necesară, Domenic suferea greutăţi, depăşeşte suferinţele. Toate acestea le făcea pentru un stăpân, pentru Dumnezeu care răsplăteşte chiar şi-un pahar de apă oferit din iubire faţă de el. ( cf, Don Bosco, p 53-54).

Fiind stăpân pe noţiunile de limbă latină, pe care probabil le-a învăţat de la Don Cagliero, Domenic a terminat două clase: prima şi a doua de gimnaziu. Apoi a frecventat a treia clasă de gimnaziu însă în al patrulea an de gimnaziu din cauza bolii apoi a morţii a trebuit să întrerupă şcoala din cadrul Oratorului. (cf, Reelabolare după Sussidi 2, Salezieni, Roma, pp 174-205).

Frecventând şcoala Domenic a învăţat cum să se comporte cu colegii. Când vedea un băiat atent, ascultător, respectuos, care ştia lecţiile îşi făcea cu interes temele, care era apreciat de profesor, şi-l făcea prieten. Dacă din contra, Domenic îl evita cu totul. ( cf, Don Bosco, p61).

Pe 2 octombrie 1854, dis-de-dimineaţă Domenic însoţit de tatăl său la întâlnit pe Don Bosco la Morialdo, loc unde acesta din urmă obişnuia a-şi aduce copii de la oratoriu într-o mică vacanţă. În această zi Domenic îi cere lui Don Bosco să-l ea cu el la Torino, iar după o mică probă Don Bosco îl ea cu el. aici la oratoriu Domenic ar fi dorit să devină preot. (cf, S. P, p 453).

Anul 1854, an în care Domenic a ajuns la Torino, a fost pentru acest oraş un an îngrozitor. Ciuma a pătruns şi decimat oraşul. De la 1 august până la21 noiembrie cazurile înregistrate în oraş au fost 2500, cu 1400 de morţi.

Pe 8 decembrie 1854 la Roma, în Bazilica Vaticană, în prezenţa a celor 53 de cardinali, 42 de arhiepiscopi şi 98 de episcopi, prin glasul lui Pius al IX-lea a fost proclamată dogma Neprihănitei Zămisliri cu această formulă textuală: Este decretul de credinţă, conţinută în Revelaţie, că Preafericita Maria, în prima clipă a Zămislirii ei, printr-un privilegiu special şi prin harul lui Dumnezeu, în virtutea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. (cf, Don Bosco, p 96).

În acea seară Domenic a mers în faţa altarului Sf Fecioare şi a reînnoit angajamentele de la prima sfântă Împărtăşanie, cu aceste cuvinte: Marie, îţi dăruiesc inima mea, fă să fie mereu a ta - Isuse, Marie, fiţi voi pentru totdeauna prietenii mei dar, vă rog, faceţi mai degrabă să mor decât să am nefericirea de a săvârşi un păcat. ( cf, Biblotheca Sancuarum p 742-743).

Vorbea cu plăcere despre Papa. Îşi exprima dorinţa de-al vedea înainte de a muri. Afirma că are un lucru important să-i transmită. Mai exact era vorba despre un vis cu privire la Anglia. Iată acest vis: Într-o dimineaţă, în timp ce făceam mulţumirea după Împărtăşanie, am fost surprins de o puternică distracţie. Mi se părea că văd o câmpie foarte largă plină de oameni învăluiţi într-o ceaţă densă. Mergeau, dar ca nişte oameni care, rătăcindu-se, nu ştiau încotro merg. Această ţară, mi-a spus cineva care era aproape de mine , este Anglia!. În timp ce voiam să întreb alte lucruri, l-am văzut pe Papa Pius al IX-lea însuşi, aşa cum l-am văzut pictat în unele tablouri. Îmbrăcat maiestos, ţinând în mână o făclie aprinsă, înainta spre acea mulţime imensă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina acelei făclii risipea ceaţa, iar persoanele rămâneau într-o lumină puternică, ca la amiază. Această făclie, mi-a spus prietenul care era aproape de mine, este religia catolică care trebuie să-i lumineze pe englezi. ( cf. Don Bosco p 210-211).

Într-o zi s-a întâmplat să lipsească de la micul dejun, de la cursuri şi de la prânz. Nimeni nu ştia unde este. Când directorul a fost informat, a bănuit ceea ce mai apoi s-a dovedit a fi adevărat: era în biserică foarte concentrat încât credea că încât credea că nu se terminase liturghia deşi era două după-amiază.

O dată, Domenic i-a cerut voie lui Don Bosco să meargă acasă pentru a o vedea pe mama sa care era bolnavă, deşi nimeni nu-l informase despre acest lucru. Totuşi i s-a permis acest lucru iar el a mers şi a vizitato pe mama lui care chiar era bolnavă spre surprinderea ei şi a celorlalţi din familie.

Şederea sa la Oratoriu a fost întreruptă de boala ce îl asaltase datorită fragilităţii, marii sensibilităţi şi continuei tensiuni spirituale îi consumau energiile vitale. (cf. Don Bosco, p 221).

Pe 9 martie 1857 Domenic îşi lua zborul spre paradis după ce a primit Împărtăşania şi Maslu.

Declarat venerabil de Pio al XI-lea în 1933, beatificat de Pio al XIII-lea le 5 marie 1950 şi canonizat la 12 iunie 1954. ( cf, Biblotheca Sanctorum, p 743).

Viaţa acestui Sfânt m-a impresionat încă de cum am început să citesc primele pagini ale istorie sale scrise de Don Bosco, iar exemplu, său de aşi trăi viaţa în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, mi-au dat de gândit şi totodată mi-au dat un imbold de a trăi şi eu bine fiecare moment de aici din seminar, de a fi responsabil cu darurile primite din partea Providenţei punându-le în slujba Lui şi a celui de lângă mine.

Totodată mi-a rămas în minte această formulă de sfinţenie prezentată de Don Bosco lui Domenic şi anume: „ mai întâi Fii vesel. Ceea ce te tulbură şi-ţi risipeşte pacea nu vine de la Domnul. În al doilea rând, Îndeplineşte-ţi datoriile de a studia şi de a te ruga! Fii atent la şcoală, fii plin de râvnă la studiu şi la rugăciune. Şi apoi Fă binele altora! Ajută-ţi mereu colegii, chiar dacă ţi se cer anumite sacrificii. Sfinţenia e cuprinsă în toate acestea!” .


Bibliografie:

Biblotheca Sancuorum IV, ed Citta Nuova Editrice, Roma 1964.

Hertling Ludwig S.J. Istoria Bisericii, ed Ars Longa, 1998

Sf Ioan Bosco, Viaţa tânărului Domenic Savio, trad. Alois Farcaş; ed Galaxia Gutenberg, Constanţa 2006.

Sigle: S.P = Sumarum Procesum

Fericita Tereza de Calcutta (1910-1997)

Când vorbim despre secolul XX nu ne putem gândi la altceva decât la o perioadă foarte densă şi accelerată ca derulare a faptelor istorice, contradictorie şi complexă, fericită dar şi dramatică prin consecinţele unor procese şi fenomene de tip istoric care s-au manifestat pe plan politico-militar, social şi spiritual. Este secolul în care sute de milioane de oameni au fost victimele războaielor, revoluţiilor, epurărilor etnice sau religioase şi a intoleranţei ideologice. Printre cele mai spectaculoase evenimente care s-au înregistrat în acest secol putem aminti: revoluţia bolşevică din octombrie 1917 care a generat o uriaşă zonă de incertitudine politică, de instabilitate, haos şi război civil, cele două războaie mondiale care au zguduit puternic lumea, timp în care au avut loc decimări în masă a populaţiei globului, la care s-au adăugat şi alte tipuri de dezastre.

Europa Centrală, unde s-a născut cea care avea să devină Maica Tereza, a reprezentat pentru secolul al XX-lea câmpul multor tensiuni internaţionale. Fostul Imperiu Otoman este pe cale să dispară, lăsând însă în urmă un mozaic de state în care se îngrămădesc naţionalităţi şi religii cu interese divergente: greci, slavi, sârbi, albanezi, turci, musulmani, ortodocşi, evrei. Practic, istoria ei este alcătuită dintr-o lungă şi succesiune de războaie interne, provocate în mare parte de rivalităţile şi intenţiile hegemonice ale marilor puteri europene: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Rusia, Prusia. În timpul celor două războaie balcanice din 1912-1913, Rusia susţine ţările din Balcani împotriva turcilor. Puterile Centrale se simt încercuite şi încearcă să destrame Antanta (Franţa, Rusia, Serbia, Regatul-Unit). Aceste crize accentuează tensiunile internaţionale şi cursa către înarmare. Asasinarea ducelui Franz - Ferdinand de Austria de către un sârb bosniac provoacă declanşarea Primului Război Mondial. Al Doilea Război Mondial tulbură din nou ordinea geografică din regiune, timp în care, pe lângă Bulgaria şi România, Albania devine „democraţie populară” stând sub influenţă sovietică (cf. De La Borie G., 16-18).

Zona de referinţă în care Maica Tereza şi-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii sale, India sau mai precis oraşul Calcutta de pe acest continent, nu este nici ea scutită de perioade tulburătoare şi de suferinţă. Odată cu căderea Imperiului Mongol (1858) care a dominat sub-continentul indian timp de mai multe secole, India devine colonie britanică. Naţionalismul indian se trezeşte în special sub influenţa lui Mahatma Gandhi, cel care le cere englezilor să părăsească India. După mulţi ani de răscoale şi lupte, independenţa Uniunii Indiene este proclamată în 1947. O parte din această ţară se separă pentru a deveni statul musulman al Pakistanului. Schimbări violente precum secesiunea Pakistanului în momentul independenţei, urmată de cea a Bangladeshului în 1970, provoacă exodul a numeroase persoane şi numeroase alte masacre între hinduşi şi musulmani, sikh şi hinduşi ( cf. De La Borie G., 38-39).

După cum era şi de aşteptat, distrugerea bunurilor şi a lucrurilor făcută de cele două războaie mondiale, cu fenomenele care le-au însoţit şi le-au urmat, au lovit grav şi în Biserică. Mai mult, dezvoltarea ulterioară ne arată că schimbările interne şi externe ale ultimelor timpuri nu a trecut pe lângă Biserică fără să-i lase urme. În multe ţări, activitatea pastorală suferă din cauza amestecului şi interdicţiilor din partea statului. Cele mai importante evenimente politico-religioase care au marcat acest veac au fost reconcilierea Italiei cu Sfântul Scaun şi mai ales Conciliul Vatican II deschis de către Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963), în care s-a vorbit despre revelaţia Bisericii, despre viaţa ei internă şi mai ales despre misiunea acesteia în lume (cf. Hertling L., 541-543, 565). „Acest conciliu a voit să fie o reînnoire globală a Bisericii şi a raporturilor ei cu lumea, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu” (Dumea E., 593).

În această atmosferă se naşte una dintre personajele extraordinare ale secolului nostru, Agnes Ganxhe Bojaxhiu, la 27 august 1910, într-o familie albaneză la Skopje, astăzi capitala Macedoniei, în fosta Iugoslavie, pe atunci parte din Imperiul Otoman. Tatăl, Kolle, este un comerciant cu carte, angajat în mişcarea de eliberare a Albaniei de sub dominaţia turcă. Mama, Drane, este o femeie puternică care, după moartea prematură a soţului, îi va creşte pe cei trei copii, Lazăr, Agnes şi Age, îngrijindu-se de educaţia lor, la un nivel superior mediei celor de vârsta lor, şi de instruirea lor religioasă. Agnes a primit Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de 5 ani şi jumătate, iar Sf. Mir în noiembrie 1916. După asasinatul ducelui Ferdinand al Austriei la Sarajevo în 1914, întreaga Europă va suferi datorită flăcărilor marelui război. La optsprezece ani, părăseşte Skopje pentru a merge la Rathfarham, aproape de Dublin, în Irlanda. A fost acceptată cu multă bucurie de surorile de Loreto, ramura irlandeză a Institutului Sfintei Fecioare Măria fondat de Mary Ward în 1609. Ordinul trimitea misionare mai ales în India. Agnes a visat să ajungă în India încă de când a auzit vorbindu-se despre ea de la câţiva misionari iugoslavi. Pe data de 1 decembrie 1928, Agnes, novice cu numele Maria Tereza a Pruncului Isus pleacă spre India la bordul unei nave, împreună cu o altă colega iugoslavă pe nume Betika Kajnc care a luat numele Maria Magdalena. Debarcă la Colombo la 27 decembrie, iar la 6 ianuarie 1929 începe noviciatul la Darjeeling, la poalele munţilor Himalaya.

În ziua de 24 mai 1931 depune primele voturi la Darjeeling, iar voturile pe viaţă le va depune la 24 mai 1937. Va preda geografie şi religie fetelor de la colegiul Sf. Fecioară Maria la Entally, Calcutta, până în luna august 1848, devenind şi directoarea acestui colegiu. Calcutta era unul dintre cele mai populate oraşe ale Indiei. Odată ce naţiunea îşi obţinuse independenţa, la Calcutta veneau mii de fugari care vagabondau prin oraş, victime ale foamei şi bolilor, pentru motivul că nu reuşeau să-şi găsească nicăieri o locuinţă unde să stea (cf. Allegri R., 96-97).

În trenul care o duce la Darjeeling, într-o noapte din decembrie 1946, simte chemarea pentru cei mai săraci dintre săraci, aceasta fiind o vocaţie în vocaţie. Îi împărtăşeşte experienţa pe care a avut-o îndrumătorului spiritual, părintele Celeste van Exem şi arhiepiscopului de Calcutta, monseniorul Ferdinand Perier. Amândoi o îndeamnă să aibă răbdare şi să fie prudentă. Doi ani mai târziu, scrie la Roma, la Congregaţia pentru Persoanele Consacrate, pentru a cere permisiunea de a părăsi ordinul de Loreto şi de a se dedica indienilor săraci. În acelaşi an, la 18 august, sosind răspunsul de la Roma, Maica Tereza renunţă la veşmântul negru al surorilor de Loreto, îmbracă „sari-ul” alb al indiencelor sărace şi părăseşte mănăstirea (cf. Bosco T., 26-31). Aprobarea instituirii la Calcutta a Congregaţiei Misionarelor Carităţii s-a realizat la 7 octombrie 1950. În anii următori apar iniţiativele cele mai celebre: Nirmal Hriday (Casa muribunzilor), Shishu Bhavan (Casa copiilor), Shantinaghar (Oraşul leproşilor). Fericita Tereza părăseşte India pentru întâia oară în octombrie 1960, după 23 de ani de muncă continuă, pentru a merge în America, invitată fiind la un congres. Înainte de a se întoarce la Calcutta, se opreşte la Roma, unde îi cere Papei Ioan al XXIII-lea, prin cardinalul Gregorio Agagianian, aprobarea congregaţiei cu titlul de drept pontifical. La Roma îl întâlneşte pe fratele ei Lazăr, pe care nu-1 văzuse de când avea optsprezece ani. La 1 februarie 1965 „Congregaţia Misionarelor Carităţii” obţine statutul pontifical, adică reconcilierea directă cu Roma.

Câteva luni mai târziu, Maica Tereza inaugurează în Venezuela prima casă dintre cele 443 de case răspândite în 95 de ţări. Datorită meritelor sale, la 10 decembrie 1969 primeşte la Oslo premiul Nobel pentru pace. Este cel mai prestigios din sutele de premii, distincţii, titluri academice „honoris causa” pe care le-a primit. În martie, după crizele de inimă, care în luna octombrie a anului precedent au provocat temeri pentru viaţa ei, constrângând-o la o perioadă îndelungată de internare în spital, Maica Tereza îi prezintă papei demisia din funcţia de superioară generală. Totuşi, chiar în ciuda acestor lucruri, Capitolul General al Ordinului, la 8 septembrie 1990, o realege în unanimitate iar ea acceptă încă o dată funcţia.

În anul 1991, de Paşti, Maica Tereza inaugurează catedrala din Tirana, care în timpul dictaturii lui Enver Hoxha fusese transformată în cinematograf. Se împlineşte unul din visele sale atunci când reuşeşte să deschidă trei case în Albania. În luna august 1994, scrie un mesaj adresat puternicilor lumii reuniţi la Cairo pentru Conferinţa Mondială a ONU despre „Popoare şi dezvoltare”. Este un apel insistent împotriva avortului, în numele dreptului la viaţă. Cu prilejul celei de-a patra Conferinţe Mondiale a ONU despre femei care a avut loc la Pechin, în septembrie 1995, trimite participantelor un mesaj în apărarea maternităţii. Nu după mult timp, i se agravează condiţiile sale de sănătate deja precare. Este internată în spital de trei ori, iar la 29 noiembrie 1996 este operată pe arterele coronariene. La sfârşitul lunii decembrie, îşi dă demisia din funcţia de Superioară Generală a Misionarelor Carităţii şi în locul Fericitei Tereza este aleasă sora Nirmala Joshi, în vârstă de 63 de ani, o indiancă ce s-a convertit de la hinduism la catolicism. Maica Tereza declară totuşi că este fericită şi că nu vrea să iasă la pensie pentru că mai are încă multe de făcut.

Fericita Tereza moare la Calcutta în urma unui stop cardiac, în ziua de 5 septembrie 1997, la orele 21,30. După funeraliile de stat, celebrate la 13 septembrie, este înmormântată în capela de la parter a Casei din Lower Circular Road, acolo unde se reculegea mereu în rugăciune intimă (cf. Zambonini F., 13-16).

După ce am prezentat în linii mari biografia Fericitei Tereza şi evenimentele principale din viaţa sa, în continuare voi căuta să-i evidenţiez trăsăturile spirituale sau mai bine spus să vorbesc despre universul spiritualităţi sale, care a răspuns atât de bine la criza politico-socio-religioasă a vremii.

Maica Tereza spune despre sine următoarele: „După sânge şi origine sunt albaneză. Am cetăţenie indiană. Sunt călugăriţă catolică. În inimă aparţin cu totul inimii lui Isus” (cf. Zambonini F., 166). Ea s-a îndrăgostit cu adevărat de Isus încă din cea mai fragedă copilărie şi nu a încetat în tot cursul vieţii să păşească în taina acestei intimităţi. Primul har al acestei intimităţi datează după spusele sale, de la Prima Sfântă Împărtăşanie. În timpul noviciatului a ştiut să-şi însuşească foarte bine virtuţile supunerii. Unul din crezurile centrale ale vieţii Maicii Tereza nu a fost ajutarea săracilor şi suferinzilor cum a tradus atât de liber mass-media şi Biserica, ci sărăcia şi suferinţa în sine, pe care Maica Tereza le considera sfinte, şi respectiv calea adevărată spre mântuire, după cum ea însăşi a declarat. În ciuda faptului că a fost intens lăudata ca un suflet altruist, dedicat alinării suferinţei celor bolnavi şi săraci, realitatea din clinicile şi orfelinatele din Calcutta, aflate sub conducerea şi patronajul ei, construia o imagine considerabil diferită.

Mesajul religios al Maicii Tereza a fost unul extrem, tinzând spre valori creştin-fundamentaliste, în dese declaraţii violente la adresa avortului, pe care îl considera, după cum a declarat chiar în discursul de acceptare a premiului Nobel, cea mai mare ameninţare la adresa păcii în lume. În mod similar era ferm opusă metodelor contraceptive, susţinând că planificarea naturală este singura metodă acceptabilă, şi că oricărui părinte care a consimţit vreodată la un avort ar trebui să îi fie interzis dreptul la adopţie. Într-un cuplu de evenimente mai puţin notabile, dar relevante legate de caracterul său, Maica Tereza a participat în 1995 la influenţarea unui vot în legătură cu ridicarea interdicţiei asupra divorţului în Irlanda, singura ţară din Europa cu o asemenea prohibiţie, astfel ca, în timp ce majoritatea partidelor politice ţinteau spre aprobarea moţiunii şi ridicarea interdicţiei, Maica Tereza a intervenit sfătuind alegătorii să voteze împotrivă.

Slabă, măruntă (1,52m), cu faţa brăzdată de zbârcituri datorate oboselii şi participării la nevoile omului, asemeni unui câmp pregătit pentru semănat, Fericita Tereza i-a iubit pe sărmani, pe săraci, pe muribunzi, pe cei încătuşaţi, pe bolnavii de Sida, pe copiii fără familie, dar mai cu seamă pe cei care sunt respinşi de lume. Această mică şi fragilă femeie a fost o sublimă şi uimitoare mărturie a lui Cristos. Puterea Maicii Tereza a fost iubirea, pe care a trăit-o într-un mod simplu şi concret. Dumnezeu a vrut să scoată în evidenţă prin această călugăriţă albaneză faptul că El nu încetează să ne iubească pe noi, fiii săi, chiar şi în condiţiile disperate provocate de cele două războaie mondiale şi prin ea invită lumea să nu-şi piardă speranţa în astfel de condiţii limită. A fost o femeie care nu a vorbit mult, dar a acţionat mereu şi care s-a topit de dorinţa de a se dărui pe sine, în întregime, celorlalţi. Se poate spune că este cea mai pură expresie a unui creştinism trăit lângă Isus din Evanghelie. Maica Tereza a ascuns în micuţa sa făptură o spiritualitate imensă şi un curaj supraomenesc (cf. Allegri R., 5-20).

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care Maica Tereza a vrut să le transmită lumii a fost acela de a nu se anula demnitatea fiinţei umane care este atât de preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Ea vede în fiecare suferind chipul lui Cristos, care s-a întrupat şi a acceptat să moară pe cruce fără păcat, pentru a ne răscumpăra pe noi de toate păcatele. Într-un mod foarte vizibil a reuşit să schimbe India, contestându-i mentalitatea fatalistă şi revendicând valoarea de neînlocuit a persoanei. Această femeie sfântă, cu o personalitate foarte puternică, nu a fost specialistă doar în bolile omenirii, dar a ştiut ca şi în dezastre, cutremure, inundaţii, distrugeri în urma războaielor (nu trebuie să uităm nici de dezastrele provocate de cele două bombe care au fost lansate de către americani la Hiroshima şi Nagasaki) să ofere primul ajutor în numele lui Cristos (cf. Pucci V. M., 20-25). A răspuns foarte bine la nevoile timpului, concentrându-se printre altele pe trei aspecte fundamentale: sărăcie, tăcere şi zâmbet. Maica Tereza a înţeles foarte bine faptul că pentru se detaşa de lucrurile materiale astfel încât să se simtă cât mai libere în interiorul ei, şi pentru a înţelege lumea foarte săracă, a fost numai decât necesar să trăiască în sărăcie. Este cerinţa cea mai radicală şi cea mai originală a Misionarelor Carităţii, ca act de încredere în providenţă. Esenţa congregaţiei întemeiată de ea rămâne compasiunea pentru cei mai săraci dintre săraci şi pentru cei care suferă de un tip aparte de lepră: singurătatea. Despre veselie spune următoarele: „ O călugăriţă veselă este ca un soare într-o comunitate. Veselia este semnul unei persoane generoase” (cf. Pucci V. M., 95).

Atunci când numărul surorilor Maicii Tereza a crescut, curajoase şi pregătite să se deplaseze oriunde, s-au oferit să ajute în multe locuri din lume victimele de pe urma războaielor şi a calamităţilor naturale. Această fericită va repeta fără încetare locuitorilor din ţările bogate că nu foloseşte la nimic să te duci în India pentru a-i ajuta pe copiii înfometaţi, dacă nu ai ochi să vezi setea de dragoste a celor excluşi din Occident. La începutul anului 1990, în momentul în care Cortina de Fier ce separa Europa în două va cădea, ea îşi va îndrept privire către ţările ex-comuniste. Profunzimea credinţei sale, viziunile şi încercările care i s-au dat, fac din ea şi una dintre marile figuri mistice ale lumii.

Fericita Tereza este pentru mine un adevărat model de trăire evanghelică. Acest exemplu actual de sfinţenie dă naştere în inima mea la un imbold sincer pentru a-l imita, prin slujirea celor mai săraci dintre săraci şi a tuturor acelor persoane pe care societatea de astăzi le marginalizează. Nu în ultimul rând, asemenea acestei femei sfinte, doresc să fiu un mesager al iubirii şi al păcii în lume. Aş voi să spun şi eu împreună cu Maica Tereza: „Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu. El scrie ceea ce vrea.”


Bibliografie

ALLEGRI RENZO, Tereza Sărmanilor, trad. Vasile Sichitiu, Akia, Braşov 1994.

BOSCO TERESIO, Madre Tereza - il sorriso di Dio, Elledici, Torino 2003.

DE LA BORIE GUILLEMETTE, Maica Tereza de Calcutta, trad. Dan Burcea, Sapientia, Iaşi 2004.

DUMEA EMIL, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Ars Longa, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998.

MARIO V. PUCCI, Madre Teresa di Calcutta, Messaggero Di Sant’Antonio, Padova 2001.

ZAMBONINI FRANCA, Tereza de Calcutta - Creionul lui Dumnezeu, trad. Cristina Grigore, Pauline, Bucureşti 2003.

sâmbătă, 28 mai 2011

Bernadeta Soubirous (1844-1879)

În perioada vieţii Sfintei Bernadetta Soubirous, în Franţa şi în celelalte ţării învecinate erau mari confruntări în inteiorul lor, dar şi o mare dorinţă de afiurmare a acestor state prin anumite activităţi. În anul 1814, sub conducerea burbonilor politica internă a Franţei a căzut în diferite confruntări interne dar şi externe, care păreau să o arunce din nou în revoluţie şi în război. Cu acordul din 1822, Concordatul din 1801 a fost reînnoit, însă după aceea, sub conducerea lui Carol al X-lea (1824-1830) a adus în cameră o majoritate liberală, care pe lângă altele, i-a alungat din nou pe iezuiţi. După Revoluţia din iulie 1830, religia catolică nu a mai fost recunoscută ca religie de Stat, ci numai ca religie a majorităţii francezilor. Cu toate acestea, mişcarea catolică, care se întărise destul de mult ţară, a ştiut să se implice şi în politică. După o luptă dârză pentru libertatea învăţământului, catolicii au repurtat un succes deosebit sub conducerea lui Montalembert. Deplina libertate a învăţământului a fost câştigată în anul 1850. Imperiul lui Napoleon al IlI-lea (1852-1870) a avut aspectul unei perioade de strălucire pentru Biserica din Franţa. Împărăteasa Eugenia, ce nu-şi ascundea deloc fidelitatea faţă de Biserică, a exercitat o puternică influenţă. Personal, împăratul nu era religios. El a avut o atitudine foarte stranie în problema romană care în acel timp îi impresiona pe toţi catolicii; pe de o parte, îl proteja pe papa, însă, pe de altă parte, ajuta cu toate mijloacele mişcarea naţionalistă italiană, care era împotriva acestuia. Sub conducerea lui Napoleon, anticlericalismul francez a luat proporţii, preluând puterea politică după căderea celui de-al Doilea Imperiu în 1870. (L. Hertling 487-488).

Căderea Imperiului, în septembrie 1870, a fost însoţită de violenţe anti-clericale la Paris şi Lyon, îndreptate în special împotriva congregaţiilor într-o ţară traumatizată de război şi de înfrângere, alegerile din februarie 1871 instalează o adunare cu majoritate rurală şi conservatoare care speră într-o restaurare a monarhiei. Populaţia pariziană se revoltă împotriva Adunării şi a guvernului condus de Thiers şi proclamă comuna (martie 1871). Comuna ia măsuri împotriva Bisericii: confiscări, arestarea arhiepiscopului Darboy şi a unor preoţi etc. Oraşul Paris este recucerit de trupele guvernamentale la capătul unor lupte sângeroase care fac mai multe zeci de mii de morţi. Comuna îi execută pe ostatici, printre care monseniorul Darboy şi 24 de preoţi. Ţara este cuprinsă de spaima socialismului şi a Revoluţiei. Adunarea este hotărâtă să favorizeze tot ceea ce poate frâna escala¬darea subversiunii. (Jean Comby 118).

Gambetta, socotit erou naţional, a pronunţat în 1870 celebra frază : „Duşmanul este clericali¬smul", în 1880 toate institutele educative ale iezuiţilor au fost închise, în 1881 s-a dispus laicizarea şcolilor, în 1882 s-a aprobat legal divorţul, în 1886 a fost abolit învăţământul religios. După 1900 legile anticlericale s-au intensificat, iar în 1904 au fost suprimate toate ordinele religioase care se ocupau cu învăţământul, atât de bărbaţi cât şi de femei; aceasta a dus la închiderea a mai mult de 14.000 de şcoli catolice. In acelaşi an s-au rupt relaţiile şi cu Sfântul Scaun.(L:Hertling,488).

În jurul anului 1830, în timpul unirii Europei, adunarea clerului şi a credincioşilor continua să menţină singura salvare pentru Biserică şi pentru restabilirea instituţiilor politice din vechiul regim şi a situaţiei privilegiate a Bisericii în societate. Tinerii şi artiştii romantici, care făceau manifestări împotriva sistemului Sfintei Alianţe au început să se întrebe dacă nu e posibil să se împace în vreun fel catolicismul cu liberalismul şi să accepte, fără a trăda propria credinţă, o organizaţie a societăţii bazată pe principiile Revoluţiei din 1789.(Storia della Chiesa, 14).

Aşa-zisa separare dintre Stat şi Biserică a fost realizată în 1905 ,astfel, statul reţinea pentru sine bunurile luate Bisericii, şi în acelaşi timp abolea toate plăţile pentru susţinerea clerului şi a instituţiilor religioase. Cu toate aceste măsuri, nu prea a avut de ce să se bucure în urma acestei naţionalizări a bunurilor Bisericii. Mult aşteptatele miliarde s-au dovedit a fi inexistente, mănăstirile nefiind atât de bogate pe cât se credea, iar majoritatea banilor au ajuns în buzunarul funcţionarilor însărcinaţi cu lichidarea. La drept vorbind, catolicii nu au fost în măsură să împiedice ca Parlamentul să emită aceste legi ostile religiei, mai ales pentru faptul că erau divizaţi politic. Totuşi, influenţa lor asupra opiniei publice era prea mare pentru ca un guvern să poată continua o politică atât de extremistă. Cu toate acestea, poziţia instabilă a Bisericii în faţa legii a continuat să existe. (L. Hertling 488).

Seria papilor din secolul al XlX-lea începe cu Pius al VH-lea (1800-1823), nobilul suferind, căruia îi este dat să fie la cârma Bisericii în timpul vijeliei napoleonene; în curând, însă, timpurile au devenit mai liniştite. Ceilalţi doi papi care i-au urmat, Leon al XH-lea (1823-1829) şi Pius al VUI-lea (1829-1830), i-au continuat opera, însă pontificatele lor au fost prea scurte pentru a putea lăsa urme profunde. Grigore al XVI-lea (1831-1846) a fost considerat de mulţi contemporani ca străin faţă de lume şi reacţionar, deoarece s-a opus cu toate forţele fluxului crescând al liberalismului şi pentru faptul de a se fi sprijinit în politică pe sistemul Sfintei Alianţe. Astăzi însă, susţinerea unei astfel de opinii pare a fi foarte dificilă. Lui trebuie atribuit meritul de a fi opus o serie de condamnări magistrale ideilor liberale, care se infiltrau chiar şi în teologie. Ca suveran al micului Stat Pontifical, el se simţea neputincios în faţa crescândelor tulburări politice; în conducerea Bisericii, însă, a avut idei clarvăzătoare. De numele său este legată, printre altele, providenţiala revenire pe care Biserica a cunos¬cut-o în America şi reînnoitul elan misionar al timpurilor moderne. (L. Hertling 508).

Între anii 1870-1872 s-au desfăşurat lucrările Conciliului I din Vatican. Planul originar al conciliului a fost, mai degrabă, acela de condamna printr-o afirmaţie solemnă, într-o formă, ca să spunem aşa, de paradă militară, curentele ostile credinţei şi Bisericii. însă imediat după anunţarea conciliului, în 1868, din mai multe părţi a fost exprimată dorinţa definirii dogmatice a infailibilităţii papei în problemele referitoare la credinţă şi morală. Ca doctrină teologică, această învăţătură era predicată încă de secole în cele mai multe şcoli catolice. Aşadar, acum nu era vorba de a stabili în mod expres dacă această învăţătură este adevărată sau falsă, ci dacă trebuie ridicată la rangul de adevăr revelat. în termeni teologici, nu era vorba de veritas, ci de definibilitas. Imediat ce s-a aflat de dorinţa unei definiţii, valurile de frămîntări au întrecut orice măsură, antrenînd pînă şi guvernele europene. Primul ministru bavarez, principele Hohenlohe, care era un liberal, şi care a devenit apoi Cancelar al Reich-ului, a trimis o circulară celorlalte puteri, prin care invita la o acţiune comună în dauna conciliului, în cazul că acesta ar fi procedat la definirea acestei dogme. Puterile europene nu au dat curs acestei invitaţii; totuşi, au urmărit atît pregătirile, cît şi conciliul cu o atenţie suspicioasă. Conciliul a fost deschis la 8 decembrie 1869. Abia în luna martie 1870 preşedinţia a decis să fie pusă în discuţie problema infailibilităţii papale, care încă de la început se afla în centrul interesului general. Episcopii era „infailibiliştilor" erau Dechamp din Malines, Manning din Westminster, Pius din Poitiers, Martin dinPaderborn, Senestrey din Regensburg, Gasser din Bressanone. Printre „antiinfailibilişti” se distingeau Darboy din Paris, Ketteler din Mainz, Hefele din Rottenburg. Era vorba de oameni foarte fideli Bisericii, mulţi dintre ei fiind renumiţi prin activitatea lor pastorală. În sesiunea decisivă din 13 iulie 1870 a avut loc votarea acestei dogme de către părinţii conciliari, rezultatele fiind următoarele: 451 voturi favorabile, 62 abţineri (placet juxta modum), şi 88 voturi împotrivă. Ketteler l-a rugat pe papă în genunchi ca să renunţe la proclamarea dogmei. Dar, deoarece starea lucrurilor era atît de avansată, papei nu-i mai era posibil să o facă. Prin urmare, 55 episcopi au cerut permisiunea de a nu participa la sesiunea solemnă şi au plecat din Roma. Astfel dogma infailibilităţii a fost proclamată la 18 iulie cu 533 voturi pentru şi 2 contra. Conciliul a fost apoi amînat pentru un timp nedeterminat, deoarece în ziua următoare, la 19 iulie, a izbucnit războiul franco-prusac, iar prelaţii au început să plece în număr tot mai mare. La 20 septembrie, Roma a fost ocupată de trupele piemonteze. Din cele 51 teze puse în discuţie la începutul conciliului, numai două au fost rezolvate. Deşi Conciliul a rămas neterminat, totuşi importanţa sa a fost destul de mare. Reputaţia Bisericii şi a papalităţii a crescut enorm, însă Biserica şi-a atras şi mai mulţi duşmani.(Cf. L. Hertling 512)

Franţa, în secolul al XlX-lea, mai ales în prima jumătate, a avut un număr neobişnuit de mare de călugăriţe sfinte. Unele dintre ele au ajuns deja la cinstea altarelor în afară de sfintele fondatoare. O amintim pe sora Sfintei Inimi, Philippine Duchesne (+1852 la New Orleans), pe sora carităţii, Catherine Laboure (+1876), pe vizionara de la Lourdes, Bernadette Soubirous (moartă în mînăstire în 1878), şi celebra carmelită, Tereza a Pruncului Isus, moartă la 24 de ani în 1897. Dintre sfinţi, cel mai cunoscut este parohul de Ars, lîngă Lyon, Sfîntul Jean Mrie Vianney (+1859).

Bernadeta

Festivitatea Sfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, festivitate prevăzută cu o slujbă deosebită, ne aminteşte arătarea Maicii Domnului la o tânără de paisprezece ani, care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care în fiecare zi recita Sfântul Rozariu; această tânără este Bernadeta Soubirous, născută în orăşelul Lourdes dintr-o familie foarte săracă, în anul 1844. În Franţa maridională, pe colinele verzi are se întind la poalele munţilor Pirinei, se afla un orăşel cu numele Lourdes. Era pământul ţăranilor, al păstorilor şi al morarilor. Deasupra caselor din Lourdes domina umbra unui vechi castel medieval care se înălţa maiestuos pe un creştet şi cu spatele în munţii Pic u Yer.(R. M. Camilleri, 7). Lourdes este un orăşel în Pirinei, situat la poalele lanţului Beout, în regiunea Bigorre, la frontiera cu Spania. Face parte din Departamentul Pirineilor înalţi şi este traversat de râul Gave ce curge vesel şi liniştit de-a lungul unui peisaj minunat. Adunat de jur împrejurul muntelui Rocca, pe vârful căruia se înalţă maiestuoasă „Castelul-Fortăreaţă", orăşelul numără astăzi vreo 20.000 de locuitori. Pe vremea Bemadettei şi a apariţiilor Fecioarei la Grota din Massabielle, orăşelul nu¬măra ceva mai mult de patru mii. Lourdes se împarte în două zone: sus se află oraşul vechi cu Castelul şi casele localnicilor; jos, este zona Sanctuarelor şi a hotelurilor. Numeroase sunt hotelurile şi tot atât de numeroase magazinele care vând suveniruri.

Cine era familia Soubirous?

Marcelle Auclair, în cartea sa Bernadette, a scris că „în familia Soubirous era un mister.Acel mister se chema iubire. Pentru cei amărâţi, totul era suferinţă, dar în acelaşi timp, totul era şi iubire. Căsătoria lui Francois Soubirous şi a Louisei Casterot, părinţii Bemadettei, a fost săvârşită din dragoste profundă. Fapt destul de rar în acele vremuri, când părinţii erau cei care hotărau căsătoria copiilor lor şi când doar raţiunea şi interesele economice primau, aproape întotdea¬una, în defavoarea sentimentelor. Dar fapt şi mai rar întâlnit a fost că cei doi soţi s-au iubit toată viaţa, purtându-se unul faţă de altul cu acea îngăduinţă şi acele atenţii ce caracterizează adevărata dragoste.(Cf. Elena Bergadano, 6-8).

Prin Bernadeta, Preacurata a făcut să izvorască apa miraculoasă, spre care pelerini din întreaga lume vin să îşi reîmprospăteze credinţa şi speranţa. Mulţi se întorc de la Lourdes vindecaţi şi de bolile trupului. Neprihănita Fecioară Maria, în timpul celei de a doua arătări, îi spusese Bernadetei: «Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea aceasta, ci în lumea de dincolo»(Vieţile Sfinţilor I, 174). Bernadette era un copil bolnăvicios şi sub¬dezvoltat, care suferea de astmă. Avea o dotare intelectuală simplă, unii martori considerând-o proastă. Veridicitatea, curajul şi dezinteresul ei absolut sunt însă în afară de orice îndoială. A fost supusă unei serii de interogatorii lămuritoare, atât de oamenii Bisericii, cât şi de funcţionarii de stat, dar nimeni nu a reuşit să-i zdruncine relatările. A suferit însă foarte mult din cauza publicităţii şi curiozităţii. În cele din urmă, în 1866, a intrat în Ordinul surorilor Sfintei Fecioare din Nevers, unde şi-a petrecut tot restul vieţii. A fost complet despărţită de fenomenul Lourdes, neparticipând la momentul culminant al acestuia, închinarea bazilicii, în 1876. Singurele luni „extraordinare" din viaţa sa au fost cele în care a avut viziuni. Şi înainte, şi după, viaţa sa a fost extrem de banală. În urma arătărilor minunate cu care a fost favorizată, Bernadeta nu a căutat şi nici nu a acceptat să fie apreciată şi lăudată de către oameni. Când Episcopul de Lourdes, în prezenţa a peste cinci mii de pelerini, aşeza statuia Maicii Domnului în grota arătărilor, Bernadeta stătea liniştită, cuprinsă de un atac de astm, într-o chilie mică oferită de călugăriţele care o primiseră în mijlocul lor. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: “Nu, nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare”(Vieţile Sfinţilor I,174). Ea şi-a petrecut scurta existenţă pământească în acceptarea cu linişte şi umilinţă a suferinţelor fizice, ca răspuns plin de generozitate la chemarea Neprihănitei de a face pocăinţă pentru răscumpărarea atâtor suflete aflate în robia păcatului.(Cf. Vieţile Sfinţilor, 174)

Viaţa spirituală. Tăcută, însă mai mult simplă şi docilă, Maria Bernadeta, descumpănită de maestra sa de noviciat, (maica Vauzou, obişnuită să privească mai puţin sufletul ţi mai mult respectarea strictă a regulilor mănstirii), a fost este şi va rămâne printre sfinţi o personalitate cu o spiritualitate extraordinar de profundă, depăşind toate învăţăturile tradiţionale primite din partea confesorilor săi ba chiar a cărţilor teologice pe care nici nu le-a studiat. Ascultarea strictă a regulei, devoţiunea către “Doamna de le grotă îmbrăcată în alb”, şi unirea supremă cu Crucifixul au reprezentat întreaga viaţă a Bernadetei. În ciuda tuturor suferinţelor îndurate din cauza bolilor ţi a batjocurilor care veneaudin partea semenilor ei, Bernadeta a fost fericită toată viaţa ei şi era un exemplu pentru toţi.(Biblioteca Sanctuorum, 1040).

În timp ce la grota binecuvântată se lucra la înălţarea unui sanctuar măreţ, care să primească sub bolţile sale mulţimile de pelerini şi bolnavi ce veneau să afle acolo ajutor, Bernadeta părea că dispare în umbră. După ce timp de şase ani a stat în Institutul Surorilor de Caritate din Lourdes, este admisă la noviciatul din Nevers al aceloraşi călugăriţe. În intervalul de treisprezece ani petrecut aici, nu a cunoscut decât suferinţe, însăşi superioarele mănăstirii se purtau faţă de ea cu multă răceală; se verifică şi în acest caz planul providenţial prin care sufletele alese nu găsesc înţelegere, şi nici chiar bunăvoinţă, din partea sufletelor mediocre. La începutul vieţii sale de mănăstire, a îndeplinit oficiul de infirmieră, apoi a fost sacristană; în cele din urmă, după ce boala s-a agravat, a fost constrânsă să stea mai mult la pat; timp de nouă ani de zile a rămas parcă atârnată între viaţă şi moarte.

Persoanelor care veneau să o consoleze, le răspundea cu surâsul luminos întipărit pe faţa ei de strălucirea Doamnei Preacurate de la Lourdes: «Maria este atât de frumoasă încât toţi cei care au văzut-o o dată ar vrea să moară pentru a o revedea». Bernadeta, păstoriţa amintită, care cu ochii proprii a privit încă pe acest pământ faţa Fecioarei Zămislite fără prihana strămoşească, a murit în ziua de 16 aprilie 1879. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică la cinstea altarelor, propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Bernadeta Soubirous a fost canonizată sub numele de Maria Bernard; astfel se exprima legătura între numele Bernadeta şi numele Bernard. Acesta este un nume germanic, compus din: bero=urs şi hard= tare; la origine înseamnă urs puternic, şi face parte din familia numelor de animale atribuite şi oamenilor: Lupu, Ursu, Păun... etc. Bernarda, Bernardina, Bernadeta sunt forme feminine ale numelui Bernard, care aminteşte de marele Sfânt Bernard, cinstitor înflăcărat al Preacuratei şi un apostol neobosit al evlaviei către Maica Domnului. Ţinând seamă şi de întâmplările minunate din viaţa Bernadetei Soubirous, persoanele credincioase care poartă un prenume din familia numelui Bernard se vor simţi îndemnate la o evlavie deosebită către Fecioara Zămislită fără de prihană strămoşească, izvor de puritate şi tărie. (Cf. Vieţile Sfinţilor, 173)

Funerariile Mariei Bernadeta au fost un triumf. “Sfânta a murit!”, se auzea pe uliţele Lourdes-ului după ce murise. A fost înmormântată în apropierea casei părinteşti, în capeluţa Sfântului Iosif. A fost canonizată în 1933, nu pentru că a avut viziuni şi transe mistice, ci datorită angajării ei totale în simplitate, puritate şi credinţă. Deşi a avut o personalitate ştearsă, aceste calităţi au contribuit la recunoaşterea ei printre puţinii vizionari ai Preasfintei Fecioare Maria din timpul creştinismului.(Cf. Biblioteca Sanctuorum, 1040)

Devoţiunea către sfânta Fecioară Maria se dezvoltă datorită promulgării dogmei Neprihănitei Zămisliri (1854), a apariţiilor de la Lourdes (1858), ca şi a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toţi catolicii să se roage Rozariul, făcând din el o practică comună a familiilor. Alături de aceste devoţiuni principale sunt multe altele, în cinstea diferiţilor sfinţi, toate împreună formând acel cadru al pietăţii populare, caldă şi emotivă, uneori puţin exterioară, dar care hrăneşte din plin sufletele creştine şi le da elanul şi forţa necesară pentru a se opune laicismului ce începea să erodeze solul creştin.(Emil Dumea,575).

Am ales această sfântă deoarece mi-a plăcut foarte mult atitudinea ei faţă de Maica Preacurată. Deşi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu acele viziuni a rămas, atât în interiorul cât şi în exteriorul ei, cu aceeaşi atitudine pe care o avea pe când era o păstoriţă pe colinele Lourdes-ului, cu suflet de copil dar matură în trăirea profundă a vocaţiei primite din partea Domnului. Luând exemplul ei îmi doresc şi eu să am aceeaşi atitudine faţă de Sfânta Fecioară şi în pofida tuturor cârcotelilor celor din jur să îmi formez viaţa la lumina voinţei celui de sus.


BIBLIOGRAFIE

AA.VV., BIBLIOTECA SANCTUORUM, Citta Nuova, Roma 1988.

ELENA BERGADANO, Bernadette Soubirous, San Paolo, Milano 1998.

HUBERT JEDIN, Storia della Chiesa, Cooperativa Jaca Book, Milano 1972.

RUGGENINA MIAZZON CAMILLERI, Bernadeta Soubirous, la Pastorela dei Pirinei, Messagero, Padova 1978.

EMIL DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

JEAN COMBY, Să citim Istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2001.

LUDWIG HERTLING, Istoria Bisericii, Ars Longa, 1998.

AA.VV.,Vieţile Sfinţilor,I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1982.

duminică, 5 decembrie 2010

Iradiere contagioasă la mănăstire

Începuturi dificile
Faptul ca o tânără să poată influenţa benefic, din exterior, viaţa unei comunităţi, este, poate, de genul «jamais vu»! Mai mult, contestată în multe feluri, să poată intra chiar în acea comunitate cu acordul tuturor, iată ceva pentru care raţiunea nu este de ajuns pentru a explica!
Toate acestea, împreună cu harurile extraordinare cu care este înzestrată, nu-i uşurează faptul de a fi doar o simplă novice, astfel că începuturile Yvonnei-Aimée în viaţa religioasă nu sunt uşoare. Ea se sufocă în acest univers atât de strâmt în comparaţie cu distanţele pe care le parcurgea prin Paris sau în alte părţi. Ea se simte ca o pasăre în colivie şi trebuie să lupte contra unei tentaţii puternice de a lua trenul spre Paris.
Totuşi, chiar dacă parcurge perioade dificile, ea nu mai pune în discuţie vocaţia nici o clipă. “Totul îmi vorbeşte despre iubire. Eu ştiu că El rămâne în mine şi eu rămân în El”. Ea îmbracă haina monahală în septembrie 1927 şi primeşte numele de Sora Marie Yvonne-Aimée a lui Isus: “Cât de fericită eram”!
Necazurile cu sănătatea continuă şi cade grav bolnavă. Se crede chiar că moartea ei este iminentă, ceea ce implică decizia de a înştiinţa întreaga comunitate despre favorurile primite de la Domnul Nostru.
Totuşi, dincolo de orice speranţă omenească, Yvonne se reface, graţie intervenţiei Sfintei Fecioare. Exista teama ca în acel moment să apară o exaltare în cadrul comunităţii; aceasta însă nu se produce.
Patruzeci de surori respectând discreţia cerută în mod special asupra vieţii Yvonnei, atât în relaţie cu lumea din afară, cât şi între ele, iată o constatare inexplicabilă dacă ţinem seama de dimensiunea pur umană a lucrurilor!
Noua novice este foarte îndrăgită; una dintre augustiniene spune că ea încurajează “doar prin simpla prezenţă”. Este rândul surorilor să profite de râsetele ei, ca şi de această bunătate şi dulceaţă care frapaseră deja în afara mănăstirii.
În timpul noviciatului său[1], ea se străduieşte să facă totul cât mai bine, zi după zi. Totuşi să fii sub supravegherea surorii Ange Gardien, maestra de novice, care, deşi cu intenţii bune, era foarte atentă să urmeze litera legii, nu face ca lucrurile să fie mai uşoare. Sănătatea ei şubredă şi harurile nu mai sunt fără urmări. Câteva zile, nu ar mai trebui să umble, datorită procentului mare de albumină, respectiv până la trei grame cincizeci. Pe de alta parte, datoria o obliga uneori să facă rabat de la această regulă, şi anume atunci când era absentă, fiind plecată să caute ostiile profanate.
Ce e de făcut? Sora Madeleine, devenită superioară comunităţii, şi sora Ange Gardien, reprezentând autoritatea, doresc o viaţă obişnuită pentru tânăra lor colegă. Pe de altă parte, harurile speciale pe care ea le primeşte sunt benefice pentru toţi.
Pentru a răspunde dorinţelor superioarelor sale, Yvonne-Aimée îi cere Domnului să o elibereze de harurile excepţionale. Dorinţa i se  îndeplineşte în bună parte, pentru un timp.


[1] Cf.”Yvonne-Aimée din Malestroit. Maestră de viaţă spirituală” Abatele Laurentin, ed O.E.I.L. Paris.

Yvonne se supune examinării unui exorcist…

Cercetările continuă pentru a determina dacă fenomenele din viaţa sa sunt într-adevăr supranaturale sau sunt rodul înşelătoriilor sau isteriei. Yvonne se supune tuturor chestionarelor, examenelor psihiatrice cerute, ascultând totdeauna de judecata Bisericii; aceste obiecţiuni sunt rapid eliminate mai ales datorită marelui său echilibru evident. Singurul, dintre cei patru preoţi implicaţi în această anchetă, părintele Tonquédec nu vrea să concluzioneze că asistă el însuşi la fenomenele mistice asupra cărora îşi bazează esenţialul analizei sale. Ceilalţi trei, printre care Monseniorul Picaud, aduc o concluzie pozitivă privind autenticitatea vieţii Yvonnei. Acesta din urmă, printr-o anchetă detaliată, joacă un rol determinant, permiţând Monseniorului Gouraud să-şi facă o opinie mult mai clară asupra Yvonnei şi anturajului ei. El nu ezită să se deplaseze pentru a interoga, mai ales, persoanele din echipa conducătoare a Căminului din Auteuil la Paris, unde Yvonne a petrecut mult timp.
El vrea să se asigure că ele nu sunt nici iluminate, nici nevrozate sau doar naive. Calitatea sufletească şi echilibrul acestor martori fiind relevate fără ambiguitate, el se declară favorabil intrării Yvonnei la mănăstirea din Malestroit. Monseniorul Gouraud nu împărtăşeşte această opinie, el se teme că aceasta să nu aducă dezordine în mănăstire (viitorul va demonstra contrariul). Dar Domnul dirijează evenimentele şi, după cum ea presimţise, la douăzeci şi şase de ani, Yvonne are în sfârşit fericirea să poată intra la mănăstirea din Malestroit, în martie 1927.
Această schimbare nu o împiedică să rămână foarte realistă că vor fi şi zile grele şi întunecate şi, chiar să se gândească la soarta pisicii ei, Malikoko, găsită pe stradă, care intră şi ea la mănăstire!

 “Sfinţenia constă mai ales în a nu te plânge de propria slăbiciune, căci nu merită sfinţenia cei care nu cad, ci aceia care cad adesea şi care se ridică din nou.”
Sora Yvonne-Aimée