COROANA DE ADVENT

  

            ORIGINEA COROANEI DE ADVENT

            Lumina, căldura, viaţa pe care le dorim nu provin de la soare, aşa cum vedem în riturile precreştine legate de solstiţiul de iarnă, ci de la Cristos; vrem să celebrăm victoria lui Cristos asupra întunericului şi a morţii. Originea acestei tradiţii este recentă şi se inserează bine în climatul de iarnă şi în dorinţa sosirii luminii.

            Coroana de Advent este o tradiţie născută în sec. XIX în Hamburg. În acest oraş erau mulţi copii orfani care nu aveau o casă, trăiau cerşind şi dormind pe străzi. Unii deveneau mici delincvenţi şi ajungeau în închisoare. Un tânăr pastor evanghelic Johann Heinrich Wichern (1808-1881) a cumpărat o casă mare în Hamburg, a restructurat-o şi a început să adune copiii de pe stradă, să le dea un acoperiş şi ceva de mâncare. Anul 1883 poate fi considerat anul întemeierii casei numite „Rauhe Haus”. El i-a învăţat pe acei copii o meserie: unii au devenit cizmari, alţii pictori, grădinari, croitori... şi în felul acesta au încetat de a mai cerşi învăţând să-şi câştige singuri viaţa.

            În fiecare an, în timpul Adventului, tânărul pastor Wichern organiza un moment de rugăciune. În Adventul anului 1838 vrând să facă mai frumos acest timp pentru oaspeţii săi, s-a gândit ca fiecare copil să aprindă, începând cu 1 decembrie,în timpul momentelor de rugăciune, câte o lumânare colorată. Din 1840 în fiecare an avea loc în această casă o scurtă ceremonie religioasă: pastorul şi copiii se adunau în dormitor, Wichern povestea ceva despre Advent şi Crăciun şi se cântau multe cântece. Deoarece în fiecare zi se aprindea câte o lumânare, acel moment s-a numit Kerzendacht (celebrarea lumânărilor). Un prieten de al pastorului a pregătit un cerc de lemn pe care s-au aşezat lumânările, aşa încât să pară o mare „coroană de lumină”, Lichterkranz. Se ajungea la Crăciun cu toate cele 24 de lumânări aprinse.

            Deoarece le plăcea foarte mult, începând cu 1851 chiar copiii au început să ornamenteze coroana cu ramuri de brad ca semn al vieţii.

            Multe persoane au găsit coroana de advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă chiar în casa lor ceea ce se numea Coroana de lumină. În felul acesta uzanţa aceasta a ieşit din acel ambient şi s-a răspândit mai ales în familii.

            Dar cine avea în casă un loc atât de mare ca să atârne o coroană de Advent pe care să stea 24 de lumânări? Astfel s-a micşorat numărul lumânărilor ajungându-se doar la patru, după cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet şi una de culoare roşie.

            Acest obicei s-a răspândit repede în familiile evanghelice din întreaga Germanie, dar în scurt timp s-a răspândit în lumea anglo-saxonă şi apoi în Franţa. Fiind considerată la origine o tradiţie protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică.

            După primul război mondial ea a primit un nou impuls şi a intrat şi în casele catolicilor. În 1925 coroana de advent, în forma sa actuală şi-a făcut apariţia într-o biserică catolică din Koln iar în 1930 la Munchen. Prin 1935, în Austria, a început să se binecuvânteze coroanele de advent pentru casele particulare.

            Astăzi acest obicei are o mare răspândire, complice fiind şi supermarketurile care pun la dispoziţie coroane de Advent deja confecţionate, de toate tipurile, pentru toate gusturile, la toate preţurile.

FOLOSIREA COROANEI DE ADVENT

Coroana de Advent are o funcţie religioasă: vesteşte apropierea Crăciunului mai ales copiilor, ne pregăteşte pentru Crăciun, trezeşte rugăciunea comună, arată că Isus este adevărata lumină care învinge întunericul şi răul.

Consumismul modern a pus stăpânire pe acest obicei, a confecţionat tot felul de forme de atârnat pe uşile de la intrare în locuinţe, a făcut din ea un motiv ornamental de Crăciun care se găseşte nu doar în case ori biserici, ci şi în magazine, în pieţe, la concerte.

Cu toate acestea ea nu-şi pierde valoarea sa simbolică, dată fiind structura şi conteştul în care este inserată, şi ca orice simbol nu încetează să ne vorbească, să ne interogheze, să solicite căutarea unui sens. Tocmai de aceea ea s-a răspândit foarte repede.

Unde se foloseşte. În primul rând în familie, atârnată de lustră sau aşezată în centrul unei mese. Alţii o aşază la intrare sau la fereastră. Se foloseşte în biserică, în centru sau lângă pupitru, pe altar în locul lumânărilor.

Lângă coroană se poate pune un Calendar de Advent, un carton mare cu 24 de casete în care se aşază un verset biblic sau un personaj care evocă venirea Mântuitorului. Seara se aprind lumânările coroanei, se deschide fereastra care corespunde zilei şi se cântă cântece de Advent, se povesteşte despre Crăciun, se fac anumite reflecţii, ori se recită rozariul şi litaniile.

SECRETUL COROANEI DE ADVENT

Coroana de advent este un imn adus naturii care revine la viaţă, atunci când totul pare a se sfârşi, un imn adus luminii care învinge întunericul, un imn adus lui Cristos, adevărata lumină, care vine să învingă întunericul răului şi al morţii.

Simbolismul.  Coroana de Advent are o formă circulară. Cercul este încă din antichitate un semn al veşniciei şi al unităţii; aici indică şi soarele şi ciclul său anual, modul său continuu de a se reproduce, fără a se consuma vreodată; exprimă foarte bine misterul lui Cristos care este propus mereu.

La fel ca şi inelul, care este un tot continuu, coroana este şi semn de fidelitate, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale.

Dată fiind această semnificaţie, coroana de Advent trebuie să-şi menţină forma sa circulară şi nu trebuie să devină o compoziţie florală cu patru lumânări.

Coroana este şi semn al regalităţii şi al victoriei. În vechea Romă erau încoronaţi învingătorii jocurilor sau ai unui război. Şi azi primesc coroniţă cei care iau premiul întâi. Coroana de Advent anunţă că acest Copil care este aşteptat este regele care învinge întunericul cu lumina sa.

Ramurile mereu verzi de brad sau de pin care ornează coroana sunt semnele speranţei şi ale vieţii fără de sfârşit, a vieţii veşnice. De aceea coroana adevărată nu trebuie să fie din teracotă, din ceramică, etc.

Aceste ramuri amintesc de intrarea lui Isus în Ierusalim, primit cu ramuri şi salutat ca rege şi mesia.

Pentru ornamentarea coroanei se folosesc benzi de hârtie roşie sau violet: roşul sau roz, simbolul iubirii lui Isus care devine om; violet, semn al pocăinţei şi al convertirii pentru a ne pregăti pentru venirea sa.

SIMBOLISMUL LUMÂNĂRILOR

Cele patru lumânări indică cele patru săptămâni ale timpului Adventului.

Aprinderea succesivă a lumânărilor indică apropierea progresivă a Naşterii lui Isus, progresiva victorie a luminii asupra întunericului. De aceea e bine ca aprinderea lor să aibă loc seara, pe întuneric.

La început lumânările erau trei de culoare violet şi una de culoare roşie: violet pentru a indica penitenţa şi convertirea la Dumnezeu, roşie ca semn al bucuriei pentru iminenta naştere a lui Isus; cea roşie se aprinde în a treia duminică de Advent, numită chiar Gaudete (bucuraţi-vă). Ele pot fi însă toate de culoare albă sau în patru culori diferite.

Fiecare lumânare îşi are semnificaţia sa religioasă. Conform tradiţiei, prima este lumânarea profetului, a doua a Betleemului, a treia a păstorilor, a patra a îngerilor.

Mai sunt şi alte tradiţii, de exemplu: prima este lumânarea iertării acordate lui Adam şi Evei prin care din muritori au devenit vii în Dumnezeu; a doua este cea a credinţei patriarhilor care cred în darul ţării promise; a treia este cea a bucuriei lui David pentru descendenţa sa; a patra este cea a învăţăturii profeţilor care vestesc dreptatea şi pacea.

Diferitele lumânări primesc din când în când numele unui personaj biblic, expresie a unei atitudini sau virtuţi care predispun pentru Crăciun. De obicei a treia lumânare este legată de bucurie, corespunzător cu tema celei de a treia duminici.

Unde se aşază. Poate fi aşezată:

- aproape de pupitru sau de cruce

- în centrul prezbiterului sau al bisericii

- pe altar, în locul lumânărilor (atunci va fi mai mică)

Este bine să o facem să cadă de sus.

Când se aprind:

- imediat la începutul celebrării, sau înainte de rugăciunea zilei, cu o scurtă didascalie iniţială şi rugăciunea respectivă;

- la evanghelie, după proclamarea cuvântului, dacă coroana este aproape de pupitru;

- în timpul primelor vespere (la început, sau la „Magnificat”) în comunităţile unde se celebrează liturgia orelor.

Ea se va lua jos în ziua Naşterii Domnului lăsând locul ieslei de Crăciun sau bradului. E bine ca tot ceea ce arată aşteptare şi penitenţă să se scoată din biserică, cu excepţia faptului că această coroană este aşezată drept iesle în care se pune statueta Pruncului Isus.

Atenţie: nu lăsaţi niciodată să ardă lumânările coroanei fără supraveghere!

class=WordSection3>

BINECUVÂNTAREA COROANEI

Prin ritul binecuvântării coroanei de Advent noi luăm cunoştinţă de darul pe care ni-l face Dumnezeu de a trăi Adventul, îl binecuvântăm pentru că a trezit în noi dorinţa de a ne pregăti pentru venirea Fiului său, chemându-ne la şcoala profeţilor, a păstorilor, a îngerilor, a Mariei, a tuturor acelora care, atunci şi astăzi, sunt în aşteptarea adevăratei lumini care luminează pe orice om.

P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh.

T. Amin.

P. Să-l ascultăm pe Domnul care ne anunţă vizita sa.

L. Citire din evanghelia după sf. Luca (1,78-79)

           

            Datorită inimii îndurătoare

            a Dumnezeului nostru;

            ne va vizita Cel care Răsare din înălţime,

            ca să-i lumineze pe cei ce zac

            în întuneric şi în umbra morţii,

            şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii

(Poate urma o scurtă prezentare a semnificaţiei coroanei de Advent)

P. Să ne rugăm:

            Îţi mulţumim Tată, pentru că ne-ai adunat aici pentru a începe împreună pregătirea pentru Naşterea Domnului. Te binecuvântăm pentru lumina care străluceşte deja în inimile noastre şi pe care tu doreşti să o sporeşti tot mai mult.

            În faţa acestei coroane de Advent noi te rugăm: fă ca zi de zi să recunoaştem în Isus lumina care învinge întunericul, viaţa care triumfă asupra morţii, iubirea care dezgheaţă inimile.

            Sărbătoarea Naşterii Domnului care se apropie să ne găsească pe toţi inundaţi de lumină, plini de viaţă şi de iubire, gata să-l primim pe cel care vine de la tine şi împreună cu tine şi pe Duhul Sfânt care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor.

T. Amin.(Se stropeşte cu apă binecuvântată şi se încheie cu un cântec de Advent

DUMINICA I - Lumânarea profetului (Lumânarea speranţei sau a aşteptării vigilente)

Început.

(Se poate asculta sau cânta împreună un cântec de Crăciun).

P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

T. Amin.

P. Domnul este lumina şi mântuirea noastră.

T. Vino, Doamne Isuse.

            Sau

P. Vino, Doamne! Luminează viaţa noastră. Sporeşte speranţa noastră.

T. Vino, Doamne!

P. Suntem în vigilia primei duminici din Advent. Prima lumânare pe care o vom aprinde în această seară este lumânarea profetului care ne invită la speranţă. Cu mulţi ani înainte de naşterea lui Isus, el a vorbit poporului invitându-l să aştepte venirea Domnului şi să nu-şi piardă speranţa. Să ascultăm cuvântul luio Dumnezeu.

(Toţi ascultă şezând, cu mâinile pe genunchi, deschise spre cer, în semn de primire. Cu calm se proclamă Cuvântul.)

L. Citire din cartea profetului Isaia                                         (65,1. 16. 17. 25)

            Am fost căutat de cei care nu întrebau de mine, am fost găsit de cei care nu mă căutau. Şi am zis: „Iată-mă, iată-mă”, aici, la un neam care nu chema numele meu! Vor fi uitate nenorocirile din vremurile de demult, vor fi ascunse de ochii mei. Căci, iată, voi zidi ceruri noi şi un pământ nou; nimeni nu-şi va mai aminti de lucrurile vechi, şi nu vor mai veni în mintea nimănui. Lupul va paşte la un loc cu mielul, leul va mânca paie ca boul şi şarpele va mânca ţărână. Nici o pagubă şi nici o stricăciune nu vor face în tot muntele meu cel sfânt, zice Domnul.

                                                                                                                Cuvântul Domnului

Tăcere.

Reflecţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

(Ce anume propune Cuvântul astăzi, atitudinile pe care să le avem pentru pregătirea Crăciunului).

            Speranţa noastră este în Dumnezeu şi în fiul său Isus Cristos. El este chemat de Dumnezeu să fie judecătorul tuturor lucrurilor. Prin el Dumnezeu a promis să salveze poporul său.

            Astăzi aprindem această lumânare pentru a ne aminti că el este speranţa noastră şi a lumii. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru promisiunile pe care ni le-a făcut şi pentru lumina pe care a adus-o în lume.

Aprinderea lumânării. (În timpul acesta toţi cântă o strofă dintr-un cântec de Advent)

Rugăciune comună.

(O rugăciune aleasă sau una din cele obişnuite: Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui).

P. Să ne rugăm:

O, Dumnezeule al speranţei, Emanuel „Dumnezeu cu noi”, suntem adunaţi aici împreună pentru a ne ruga: aprinde lumina ta în inimile noastre. Ajută-ne să fim gata pentru ziua şi ceasul în care tu, Isuse, te vei întoarce la noi. Pune viaţa ta în noi şi ajută-ne să trăim cu tine şi în tine. Transformă-ne cu puterea Duhului Sfânt, pentru ca prin această rugăciune şi cu acest timp de pregătire să credem tot mai mult în tine siguri fiind că tu vei veni acum şi în vecii vecilor.

T. Amin.

Binecuvântarea.

P. Să-l binecuvântăm pe Domnul.

T. Mulţumim lui Dumnezeu.

            Sau

P. Să ne binecuvânteze şi să ne păstreze veghind în aşteptare Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

T. Amin.

Muzică şi cânt. (Se poate încheia ca la început cu muzică de Crăciun sau cântece de Advent).

DUMINICA a II-a - Lumânarea Betleemului (Lumânarea chemării universale la mântuire sau a aşteptării păcii)

Început.

(Se poate asculta sau cânta împreună un cântec de Crăciun).

P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

T. Amin.

P. Vino, Doamne Isuse! Fă să strălucească lumina ta asupra noastră.

T.Vino, Doamne!

           

P. Astăzi este a doua duminică a Adventului, duminica chemării tuturor la Betleem. Aprindem lumânarea Betleemului, cetatea spre care suntem invitaţi să mergem cu toţii deoarece acolo îl găsim pe Isus, mântuitorul nostru.

Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu:

(Toţi ascultă şezând, cu mâinile pe genunchi, deschise spre cer, în semn de primire. Cu calm se proclamă Cuvântul.)

L. Citire din cartea profetului Isaia                                         (60,1-5)

            Luminează-te, luminează-te Ierusalime, căci a venit lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Pe câtă vreme întunericul acoperă pământul şi bezna popoarele, ţie îţi răsare Domnul şi slava sa străluceşte peste tine. Popoarele umblă în lumina ta şi împăraţii în razele răsăritului tău. Ridică împrejur ochii tăi şi vezi, căci toţi se adună, se îndreaptă şi vin spre tine. Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale vin aduse pe braţe. Atunci vei vedea şi vei străluci; inima ta se va zbuciuma şi se va lărgi, deoarece spre tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge.

                                                                                                            Cuvântul Domnului

Tăcere.

Reflecţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

(Ce anume propune Cuvântul astăzi, atitudinile pe care să le avem pentru pregătirea Crăciunului).

            La Betleem se naşte Isus, adevărata lumină a lumii. Aşa cum lumina atrage atenţia asupra sa, la fel Isus atrage la sine pe toţi oamenii. Acolo, la Betleem au ajuns mai întâi păstorii, apoi magii ca primiţie a tuturor popoarelor. Aprindem astăzi această lumânare pentru a ne aminti că Isus îi cheamă pe toţi oamenii ca să se întâlnească cu el căci vrea să fie mântuitorul tuturor. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru speranţa şi chemarea tuturor la credinţă.

Aprinderea lumânării. (În timp ce se aprinde a doua lumânare, cea a Betleemului, toţi cântă o strofă dintr-un cântec de Advent)

Rugăciune comună.

(O rugăciune aleasă sau una din cele obişnuite: Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui).

P. Să ne rugăm:

O, Dumnezeul mântuirii noastre, Emanuel Dumnezeu cu noi, suntem adunaţi toţi împreună pentru rugăciune: aprinde lumina ta în inimile noastre. Ajută-ne să fim gata pentru ziua şi ceasul în care tu, Isuse, te vei întoarce din nou. În aceste zile care ne mai despart de sărbătoarea Naşterii Domnului pune în inimile noastre dorinţa de a merge în lumina ta pentru a ajunge pregătiţi la Naşterea ta, gata să primim mântuirea ta. Primeşte rugăciunea noastră şi binecuvântează-ne pe noi şi pe toţi cei dragi ai noştri ca să devenim fii ai luminii.

T. Amin.

Binecuvântarea.

P. Să-l binecuvântăm pe Domnul.

T. Mulţumim lui Dumnezeu.

            Sau

P. Să ne binecuvânteze şi să ne facă să mergem siguri spre Naşterea lui Isus Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

T. Amin.

Muzică şi cânt. (Se poate încheia ca la început cu muzică de Crăciun sau cântece de Advent).

DUMINICA a III-a - Lumânarea Păstorilor (Lumânarea bucuriei sau a aşteptării în răbdare)

Început.

(Se poate asculta sau cânta împreună un cântec de Crăciun).

P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

T. Amin.

P. Vino, Doamne! Luminează viaţa noastră. Dă-ne bucuria ta.

T.Vino, Doamne!

           

P. Astăzi este a treia duminică a Adventului, duminica bucuriei. Aprindem lumânarea păstorilor care au primit cei dintâi vestea Naşterii Domnului, o veste care i-a făcut foarte fericiţi.

Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu:

(Toţi ascultă şezând, cu mâinile pe genunchi, deschise spre cer, în semn de primire. Cu calm se proclamă Cuvântul.)

L. Citire din cartea profetului Isaia                                         (35,1-5.8-10)

            Pustiul şi pământul uscat să se bucure, să tresalte de bucurie şi să înflorească stepa. Ca brânduşa de toamnă să înflorească; da, să cânte de bucurie şi să izbucnească în chiote. Îi este dată măreţia Libanului, splendoarea Carmelului şi al Saronului. Ei vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru. Înzdrăveniţi-vă, voi mâini istovite, întăriţi-vă genunchi care tremuraţi. Spuneţi celor cu inimă şovăitoare: „Curaj! Nu vă temeţi; iată, Dumnezeul vostru vine ca să vă mântuiască”. Va fi un drum drept şi se va numi „Drumul sfânt”...Pe el se vor întoarce cei răscumpăraţi de Domnul şi se vor întoarce în Sion cu cântări şi jocuri; o fericire veşnică va încununa fruntea lor; bucuria şi veselia vor dobândi, iar tristeţea şi plânsul vor fugi de la ei.

                                                                                                                    Cuvântul Domnului

Tăcere.

Reflecţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

(Ce anume propune Cuvântul astăzi, atitudinile pe care să le avem pentru pregătirea Crăciunului).

            Bucuria noastră e în Dumnezeu şi în fiul său Isus Cristos. Bucuria, la fel ca şi speranţa şi chemarea tuturor la mântuire e un dar al lui Dumnezeu. Suntem umpluţi cu acest dar atunci când ne amintim de tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi precum şi ceea ce a promis că va face. Astăzi aprindem această lumânare pentru a ne aminti că Isus a venit, vine şi va veni, pentru ca toate popoarele să se poată întoarce la el şi să aibă o viaţă deplină, fericită. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru speranţa şi bucuria pe care o revarsă în inimile noastre.

Aprinderea lumânării. (În timp ce se aprinde a doua lumânare, cea a Betleemului, toţi cântă o strofă dintr-un cântec de Advent)

Rugăciune comună.

(O rugăciune aleasă sau una din cele obişnuite: Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui).

P. Să ne rugăm:

O, Dumnezeul bucuriei noastre, Emanuel Dumnezeu cu noi, suntem adunaţi toţi împreună pentru rugăciune: aprinde lumina ta în inimile noastre. Ajută-ne să fim gata pentru ziua şi ceasul în care tu, Isuse, te vei întoarce din nou. Fă ca inima şi mintea noastră să vadă lucrurile pe care le-ai făcut şi pe care ai promis că le vei face ca să ne eliberăm de orice frică şi să fim plini de bucuria ta. Dă-ne forţa de a împlini mereu voinţa ta şi binecuvântează-ne pe noi şi pe toţi oamenii care caută fericirea.

T. Amin.

Binecuvântarea.

P. Să-l binecuvântăm pe Domnul.

T. Mulţumim lui Dumnezeu.

            Sau

P. Să ne binecuvânteze şi să păstreze bucuria sa în noi Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

T. Amin.

Muzică şi cânt. (Se poate încheia ca la început cu muzică de Crăciun sau cântece de Advent).

DUMINICA a IV-a - Lumânarea Îngerilor (Lumânarea iubirii sau a aşteptării ascultătoare)

Început.

(Se poate asculta sau cânta împreună un cântec de Crăciun).

P. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

T. Amin.

P. Vino, Doamne! Luminează viaţa noastră. Fă-ne să creştem în iubirea ta.

T.Vino, Doamne!

           

P. Astăzi este a patra duminică a Adventului, duminica iubirii lui Dumnezeu. Aprindem lumânarea îngerilor: ei au adus vestea că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii şi de aceea a decis să se nască între noi.

Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu:

(Toţi ascultă şezând, cu mâinile pe genunchi, deschise spre cer, în semn de primire. Cu calm se proclamă Cuvântul.)

L. Citire din evanghelia după sf. Luca                                         (2,12-14)

            Îngerul a spus păstorilor: acesta va fi semnul: veţi găsi un copil înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi imediat s-a unit cu îngerul o mulţime din oastea cerească lăudându-l pe Dumnezeu şi spunând: mărire lui Dumnezeu în înaltul cerurilor şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte.

                                                                                                                   Cuvântul Domnului

Tăcere.

Reflecţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

(Ce anume propune Cuvântul astăzi, atitudinile pe care să le avem pentru pregătirea Crăciunului).

            Isus ne descoperă nemărginita iubire a lui Dumnezeu. La Crăciun noi vedem că în el această iubire a devenit o fiinţă umană. Cei care cred în el şi fac voinţa sa, trăiesc în iubire. Iubirea transformă şi face desăvârşit tot ceea ce facem. Iubirea nu încetează niciodată. Astăzi aprindem această lumânare pentru a ne aminti că Dumnezeu este iubire. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru speranţa şi pentru bucuria pe care o revarsă în inimile noastre şi pentru iubirea care ne face curaţi şi ne descoperă ca fii ai săi.

Aprinderea lumânării. (În timp ce se aprinde a doua lumânare, cea a Betleemului, toţi cântă o strofă dintr-un cântec de Advent)

Rugăciune comună.

(O rugăciune aleasă sau una din cele obişnuite: Tatăl nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui).

P. Să ne rugăm:

O, Dumnezeule al iubirii, Emanuel Dumnezeu cu noi, te mai rugăm o dată: aprinde lumina ta în inimile noastre. Pregăteşte-ne pentru ziua cea mare a venirii tale. Ajută-ne să rămânem în tine; iubirea ta cea mare să umple fiinţa noastră întreagă. Fă-ne capabili să arătăm lumii întregi această  iubire, acum şi întotdeauna.

T. Amin.

Binecuvântarea.

P. Să-l binecuvântăm pe Domnul.

T. Mulţumim lui Dumnezeu.

            Sau

P. Să ne binecuvânteze şi să ne păstreze mereu în iubirea sa Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

T. Amin.

Muzică şi cânt. (Se poate încheia ca la început cu muzică de Crăciun sau cântece de Advent).

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=201011103

Pr. Anton Demeter 2

Pr. Anton Demeter, OFMConv.

În urma cererii venite din partea fratelui Damian Pătrașcu, în Definitoriul provincial de la data de 26 noiembrie 2014 s-a decis începerea cauzei de beatificare a părintelui Anton Demeter.

Definitoriul general din sesiunea de la data de 12 decembrie 2014, în urma cererii noastre de începere a cauzei de beatificare a Pr. Anton Demeter, a aprobat începerea procedurilor de preinvestigare, iar deschiderea oficială a acestei cauze să fie propusă și promovată de Provincie cu o Moțiune aprobată de Capitulul provincial.

Așadar, în Capitulul Provincial Ordinar din 2016 a fost prezentată și aprobată moțiunea începerii cauzei de beatificare a părintelui Anton Demeter.

Pr. Anton Demeter s-a născut la Butea în ziua de 17 septembrie 1925, fiind primul dintre cei șapte copii ai soților Ion și Maria Demeter. După absolvirea școlii primare (patru clase) din satul natal, între anii 1937 și 1941, a urmat cursurile secundare la Gimnaziul Franciscan din Hălăucești, după care a intrat în Seminarul Franciscan din aceeași localitate, urmând, în același timp, până în anul 1945, și cursurile Liceului „Ferdinand I” din Bacău.

Între anii 1945 și 1946, pr. Anton Demeter a urmat noviciatul franciscan la Săbăoani, în toamna anului 1946 depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinul Fraților Minori Conventuali, Provincia „Sf. Iosif”. Între anii 1946 și 1949, a urmat cursurile de teologie la Colegiul „Sf. Bonaventura” din Luizi-Călugăra. După 1949, după ce regimul comunist a închis toate Seminariile și institutele catolice, a fost constrâns să se retragă în familie. Despre această perioadă, părintele avea să mărturisească: „Mi-am păstrat cu hotărâre și speranță chemarea Domnului”. Această speranță și-a găsit împlinire în anul 1952, moment în care, deschizându-se Institutul Teologic Romano-Catolic de Alba-Iulia, pr. Anton a fost primit să-și continue pregătirea umană și spirituală în vederea tainei sfintei Preoții. Astfel, și-a terminat ultimul an de teologie (1952-1953) și imediat a fost hirotonit preot la 29 iunie 1953, în catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, prin impunerea mâinilor și rugăciunea de consacrare a PS mons. Alexandru Cisar, arhiepiscop de București.

Ca tânăr preot, imediat după hirotonire și până în luna octombrie a anului 1953, pr. Anton Demeter a activat ca vicar parohial la Prăjești, în scurt timp primind numirea de vicar parohial la catedrala „Sf. Iosif” din București. Despre această numire, pr. Anton mărturisea: „Știam că mă așteaptă o grea răspundere și multe riscuri…, dar voiam să mi le asum cu toată bucuria și generozitatea”. Referindu-se, apoi, la anii petrecuți ca vicar parohial la catedrala din București, pr. Anton scria: „Despre acei ani, ca și despre anii de seminar și noviciat, păstrez cele mai duioase și sfinte amintiri”.

În noaptea dintre 20 și 21 august 1958, pr. Anton Demeter a fost arestat și condus la centrul Securității din strada Uranus din București. După șapte luni de anchete, în luna martie a anului 1959, a fost judecat de Tribunalul Militar din București, fiind acuzat de următoarele presupuse delicte:

1. Influența masei credincioșilor și, mai cu seamă, a copiilor și tinerilor, cărora le-ar fi oferit o educație mistico-religioasă;

2. Se ruga, împreună cu mulțimea credincioșilor, pentru episcopii și preoții arestați, care erau considerați de comuniști drept criminali și trădători;

3. Refuza să denunțe la Securitate existența unei corespondențe, care ar fi trebuit să ajungă la Vatican, și despre care, în opinia comuniștilor, pr. Anton ar fi știut din scaunul de Spovadă;

4. Păstra legătura cu preoții franciscani din Moldova și cu Frații Școlilor Creștine din București, și unii și alții considerați a fi dușmanii poporului;

5. Afirma, în opinia Securității, unele idei dușmănoase la adresa regimului comunist, precum: „Porțile iadului nu vor învinge Biserica lui Cristos”, depășindu-și astfel competențele preoțești;

6. În sfârșit, urmau acuzațiile de imoralitate și corupție, aspecte și mai greu de suportat, pentru că lezau direct demnitatea umană și integritatea morală a pr. Anton Demeter…

„La terminarea procesului – mărturisea deseori părintele – am avut sentimentul și bucuria unei victorii din partea lui Cristos și nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunțe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanță, eram în mâinile Domnului și mă simțeam mai liber ca oricând”. După încheierea procesului, a fost dus la Jilava, unde, după câteva zile, i-a fost comunicată sentința: 20 ani muncă silnică pentru „Crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

În ziua de 4 aprilie 1959, aflându-se tot la Jilava, în jurul orei 8.00 a fost supus unui interogatoriu cu fața la perete. În timpul acestui interogatoriu, a fost lovit cu un ciocan de lemn. Această lovitură avea să-i marcheze grav întreaga existență. În șira spinării, în urma puternicei lovituri, s-a format un abces care aveau să ucidă nervii motori și senzitivi ai picioarelor, provocând treptat, mai exact către sfârșitul anului 1960, paralizia completă și definitivă a picioarelor. După lovitura din 4 aprilie, părintele avea să fie într-o continuă persecuție… În luna octombrie 1959, pr. Anton a fost mutat în Insula Mare a Brăilei, în lagărul de muncă de la Stoenești, unde avea să execute lucrări de îndiguire ale Dunării. În luna decembrie 1959, a fost din nou mutat, de data aceasta la Periprava (TL), unde a rămas întreaga iarnă, executând munci agricole. La 1 mai 1960, pr. Anton a fost internat, inițial, în infirmeria lagărului, apoi, pentru câteva zile, la Spitalul de Boli Infecțioase din Tulcea și, în cele din urmă, la Spitalul din Văcărești, unde avea să rămână până în luna mai a anului 1963, când a fost transportat, cu suspendarea pedepsei, la Spitalul civil de lângă Foișorul de Foc. Aici avea să rămână trei ani și jumătate, după care a fost grațiat.

În sfârșit, la 7 octombrie 1966, pr. Anton a fost adus în Moldova, mai precis la Oțeleni, unde pr. Andrei Balint l-a primit cu mare bucurie și s-a îngrijit de el. La Oțeleni a rămas 13 ani, ajutând cu multă disponibilitate, pe cât îi era posibil, în activitățile pastorale.

În anul 1979, fiind pensionat pe caz de boală, pr. Anton s-a retras la Barticești, unde înainte cu doi ani cumpărase o casă aproape de biserică. La Barticești, în ciuda dificultăților sănătății, a fost mereu la dispoziția părinților parohi, mai ales pentru a fi disponibil la scaunul de Spovadă. Însă, aici, după cum susținea părintele, deși avea foarte multă liniște și posibilitate de a trăi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune, totuși se simțea „izolat și rupt de comunitatea fraților săi” din familia franciscană.

Această singurătate a luat sfârșit o dată cu căderea dictaturii comuniste de la sfârșitul anului 1989. De fapt, din luna mai 1993, pr. Anton a primit obediență pentru comunitatea franciscană de la Roman, fiind numit duhovnic și părinte spiritual pentru seminariști și frați studenți.

Aflându-se la Seminarul și Institutul Franciscan din Roman, pr. Anton avea să ducă la îndeplinire misiunea încredințată. Prin însăși viața și suferința sa, dar mai ales prin seninătatea și bucuria pe care o exprima prin vorbă, privire și înfățișare, pr. Anton a fost un exemplu grăitor atât pentru frații din comunitatea franciscană în care a trăit, cât și pentru credincioșii de diferite confesiuni, din Roman și din împrejurimi, precum și mulți alții de la mai mare distanță.

Deși în viață a avut parte de atâtea încercări și suferință, totuși în anul 2003, când celebra 50 de ani de preoție a dorit să exclame cu psalmistul: „Cum voi mulțumi Domnului pentru toate câte mi le-a dat? Voi înălța potirul mântuirii și numele Domnului voi preamări!” (Ps 116,3-4).

Nu putem încheia această scurtă prezentare biografică a părintelui Anton fără să amintim de marea sa dragoste față de preacurata Fecioară Maria, de serile în care, împreună cu seminariștii o implora pe Mama noastră cerească prin profunda rugăciune a sfântului Rozariu; de cântecul pe care îl repeta mereu, mai ales în ultimii ani, în cameră și pe holurile Conventului din Roman:

O, Rosa senza spine,

Colomba tutta pura.

Nessuna creatura

E’ bell’al par di te.

Tu fra le donne tutte

Sei l’avventurata,

Sei Madre Immacolata,

Sei Madre di Gesů.

Adică:

O, Trandafire fără spini,

Porumbel curat pe deplin.

Nici o creatură

Nu te egalează în frumusețe.

Tu dintre toate femeile

Ești ce aventurată,

Ești mamă imaculată,

Ești mama lui Isus.

Cu această mare iubire față de Dumnezeu și de oameni, pe care părintele a nutrit-o, a trăit-o și a mărturisit-o în întreg arcul de timp al vieții sale sfinte, sub mâna protectoare a preasfintei Fecioare Maria și pășind cu perseverență pe urmele sfântului Francisc din Assisi spre desăvârșirea sa umană și spirituală, părintele Anton Demeter avea să se îndrepte hotărât spre Creatorul și Răscumpărătorul tuturor. Astfel, în ciuda vârstei înaintate și a anilor îndelungați de suferință, dar plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu și cu o tulburătoare seninătate, înconjurat fiind de frații săi întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie, la ora 21.36, părintele Anton și-a încheiat viața pe acest pământ și s-a întors în casa Tatălui ceresc.

http://ofmconv.ro/pr-anton-demeter/

https://www.youtube.com/watch?v=Qq0ebu34zY4

Roman: Funeraliile pr. Anton Demeter

Înmormântarea pr. Anton Demeter a avut loc sâmbătă, 23 decembrie 2006, în cimitirul din oraşul Roman. Sfânta Liturghie şi ritualul înmormântării, prezidate de PS Petru Gherghel, au început la ora 11.00 în capela Institutului Teologic Franciscan din Roman.

La Liturghia de înmormântare au participat aproape 100 de preoţi. La începutul Liturghiei secretarul provincial a prezentat biografia părintelui decedat. La predică, păstorul diecezei a scos în evidenţă suferinţa pr. Anton Demeter unită cu jertfa lui Cristos. Peste 45 de ani pr. Anton a stat într-un cărucior. Anii de închisoare, seninătatea în suferinţele îndurate pentru credinţa în Cristos reprezintă o încurajare pentru toţi în trăirea şi mărturisirea credinţei cu statornicie. La sfârşitul Liturghiei din partea Provinciei a vorbit pr. Ion Ciuraru, ministru provincial al Provinciei Franciscane "Sfântul Iosif"; din partea Arhiepiscopiei de Bucureşti a vorbit Mons Ilie Sociu.

Înconjurat fiind de confraţii din conventul de la Roman şi de pr. provincial Ion Ciuraru, pr. Anton Demeter, OFMConv, pr. Anton Demeter a trecut la cele veşnice miercuri, 20 decembrie, la ora 21.30.

* * *

Pr. Anton Demeter s-a născut la Butea în ziua de 17 septembrie 1925, fiind primul dintre cei şapte copii ai soţilor Ion şi Maria Demeter. După absolvirea şcolii primare (patru clase) din satul natal, între anii 1937 şi 1941, a urmat cursurile secundare la Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti, după care a intrat în Seminarul Franciscan din aceeaşi localitate, urmând, în acelaşi timp, până în anul 1945, şi cursurile Liceului "Ferdinand I" din Bacău.

Între anii 1945 şi 1946, pr. Anton Demeter a urmat noviciatul franciscan la Săbăoani, în toamna anului 1946 depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Provincia "Sf. Iosif". Între anii 1946 şi 1949, a urmat cursurile de teologie la Colegiul "Sf. Bonaventura" din Luizi-Călugăra. După 1949, după ce regimul comunist a închis toate seminariile şi institutele catolice, a fost constrâns să se retragă în familie. Despre această perioadă, părintele avea să mărturisească: "Mi-am păstrat cu hotărâre şi speranţă chemarea Domnului". Această speranţă şi-a găsit împlinire în anul 1952, moment în care, deschizându-se Institutul Teologic Romano-Catolic de Alba-Iulia, pr. Anton a fost primit să-şi continue pregătirea umană şi spirituală în vederea tainei sfintei Preoţii. Astfel, şi-a terminat ultimul an de teologie (1952-1953) şi imediat a fost hirotonit preot la 29 iunie 1953, în catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare a PS Mons. Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti.

Ca tânăr preot, imediat după hirotonire şi până în luna octombrie a anului 1953, pr. Anton Demeter a activat ca vicar parohial la Prăjeşti, în scurt timp primind numirea de vicar parohial la catedrala "Sf. Iosif" din Bucureşti. Despre această numire, pr. Anton mărturisea: "Ştiam că mă aşteaptă o grea răspundere şi multe riscuri..., dar voiam să mi le asum cu toată bucuria şi generozitatea". Referindu-se, apoi, la anii petrecuţi ca vicar parohial la catedrala din Bucureşti, pr. Anton scria: "Despre acei ani, ca şi despre anii de seminar şi noviciat, păstrez cele mai duioase şi sfinte amintiri".

În noaptea dintre 20 şi 21 august 1958, pr. Anton Demeter a fost arestat şi condus la centrul Securităţii din strada Uranus din Bucureşti. După şapte luni de anchete, în luna martie a anului 1959, a fost judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, fiind acuzat de următoarele presupuse delicte:

1. Influenţa masei credincioşilor şi, mai cu seamă, a copiilor şi tinerilor, cărora le-ar fi oferit o educaţie mistico-religioasă;

2. Se ruga, împreună cu mulţimea credincioşilor, pentru episcopii şi preoţii arestaţi, care erau consideraţi de comunişti drept criminali şi trădători;

3. Refuza să denunţe la Securitate existenţa unei corespondenţe, care ar fi trebuit să ajungă la Vatican, şi despre care, în opinia comuniştilor, pr. Anton ar fi ştiut din scaunul de Spovadă;

4. Păstra legătura cu preoţii franciscani din Moldova şi cu Fraţii Şcolilor Creştine din Bucureşti, şi unii şi alţii consideraţi a fi duşmanii poporului;

5. Afirma, în opinia Securităţii, unele idei duşmănoase la adresa regimului comunist, precum: "Porţile iadului nu vor învinge Biserica lui Cristos", depăşindu-şi astfel competenţele preoţeşti;

6. În sfârşit, urmau acuzaţiile de imoralitate şi corupţie, aspecte şi mai greu de suportat, pentru că lezau direct demnitatea umană şi integritatea morală a pr. Anton Demeter...

"La terminarea procesului - mărturisea deseori părintele - am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând". După încheierea procesului, a fost dus la Jilava, unde, după câteva zile, i-a fost comunicată sentinţa: 20 ani muncă silnică pentru "Crimă de uneltire contra ordinii sociale".

În ziua de 4 aprilie 1959, aflându-se tot la Jilava, în jurul orei 8.00 a fost supus unui interogatoriu cu faţa la perete. În timpul acestui interogatoriu, a fost lovit cu un ciocan de lemn. Această lovitură avea să-i marcheze grav întreaga existenţă. În şira spinării, în urma puternicei lovituri, s-a format un abces care aveau să ucidă nervii motori şi senzitivi ai picioarelor, provocând treptat, mai exact către sfârşitul anului 1960, paralizia completă şi definitivă a picioarelor. După lovitura din 4 aprilie, părintele avea să fie într-o continuă persecuţie... În luna octombrie 1959, pr. Anton a fost mutat în Insula Mare a Brăilei, în lagărul de muncă de la Stoeneşti, unde avea să execute lucrări de îndiguire ale Dunării. În luna decembrie 1959, a fost din nou mutat, de data aceasta la Periprova (TL), unde a rămas întreaga iarnă, executând munci agricole. La 1 mai 1960, pr. Anton a fost internat, iniţial, în infirmeria lagărului, apoi, pentru câteva zile, la Spitalul de Boli Infecţioase din Tulcea şi, în cele din urmă, la Spitalul din Văcăreşti, unde avea să rămână până în luna mai a anului 1963, când a fost transportat, cu suspendarea pedepsei, la Spitalul civil de lângă Foişorul. Aici, avea să rămână trei ani şi jumătate, după care a fost graţiat.

În sfârşit, la 7 octombrie 1966, pr. Anton a fost adus în Moldova, mai precis la Oţeleni, unde pr. Andrei Balint l-a primit cu mare bucurie şi s-a îngrijit de el. La Oţeleni a rămas 13 ani, ajutând cu multă disponibilitate, pe cât îi era posibil, în activităţile pastorale.

În anul 1979, fiind pensionat pe caz de boală, pr. Anton s-a retras la Barticeşti, unde înainte cu doi ani cumpărase o casă aproape de biserică. La Barticeşti, în ciuda dificultăţilor sănătăţii, a fost mereu la dispoziţia părinţilor parohi, mai ales pentru a fi disponibil la scaunul de Spovadă. Însă, aici, după cum susţinea părintele, deşi avea foarte multă linişte şi posibilitate de a trăi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune, totuşi se simţea "izolat şi rupt de comunitatea fraţilor" săi de familia franciscană.

Această singurătate a luat sfârşit o dată cu căderea dictaturii comuniste de la sfârşitul anului 1989. De fapt, din luna mai 1993, pr. Anton a primit obedienţă pentru comunitatea franciscană de la Roman, fiind numit duhovnic şi părinte spiritual pentru seminarişti şi fraţi studenţi.

Aflându-se la Seminarul şi Institutul Franciscan din Roman, pr. Anton avea să ducă la îndeplinire misiunea încredinţată. Prin însăşi viaţa şi suferinţa sa, dar mai ales prin seninătatea şi bucuria pe care o exprima prin vorbă, privire şi înfăţişare, pr. Anton a fost un exemplu grăitor atât pentru fraţii din comunitatea franciscană în care a trăit, cât şi pentru credincioşii de diferite confesiuni, din Roman şi din împrejurimi, precum şi mulţi alţii de la mai mare distanţă.

Deşi în viaţă a avut parte de atâtea încercări şi suferinţă, totuşi în anul 2003, când celebra 50 de ani de preoţie a dorit să exclame cu psalmistul: "Cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi le-a dat? Voi înălţa potirul mântuirii şi numele Domnului voi preamări!" (Ps 116,3-4).

Nu putem încheia această scurtă prezentare biografică a părintelui Anton fără să amintim de marea sa dragoste faţă de preacurata Fecioară Maria, de serile în care, împreună cu seminariştii o implora pe Mama noastră cerească prin profunda rugăciune a sfântului Rozariu; de cântecul pe care îl repeta mereu, mai ales în ultimii ani, în cameră şi pe holurile Conventului din Roman:

O, Rosa senza spine,
Colomba tutta pura.
Nessuna creatura
E' bell'al par di te.

Tu fra le donne tutte
Sei l'avventurata,
Sei Madre Immacolata,
Sei Madre di Gesů.

Adică:

O, Trandafire fără spini,
Porumbel curat pe deplin.
Nici o creatură
Nu te egalează în frumuseţe.

Tu dintre toate femeile
Eşti ce aventurată,
Eşti mamă imaculată,
Eşti mama lui Isus.

Cu această mare iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, pe care părintele a nutrit-o, a trăit-o şi a mărturisit-o în întreg arcul de timp al vieţii sale sfinte, sub mâna protectoare a preasfintei Fecioare Maria şi păşind cu perseverenţă pe urmele sfântului Francisc din Assisi spre desăvârşirea sa umană şi spirituală, părintele Anton Demeter avea să se îndrepte hotărât spre Creatorul şi Răscumpărătorul tuturor. Astfel, în ciuda vârstei înaintate şi a anilor îndelungaţi de suferinţă, dar plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu şi cu o tulburătoare seninătate, înconjurat fiind de fraţii săi întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie, la ora 21.36, părintele Anton şi-a încheiat viaţa pe acest pământ şi s-a întors în casa Tatălui ceresc.

Încheiem această succintă prezentare biografică a părintelui Anton Demeter cu o menţiune care spune mult despre viaţa sa sfântă: credincioşii l-au respectat şi l-au iubit pe pr. Anton Demeter pentru cuvântul şi poveţele sale pline de înţelepciune şi inspirate de Domnul. În egală măsură, şi noi, fraţii mai tineri ai părintelui Francisc din Assisi, vrem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că am avut în persoana părintelui un adevărat frate, exemplu, călăuză şi, de ce nu, mijlocitor la Tonul milostivirilor cereşti.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20061264

In memoriam Pr. Anton Demeter OFMConv.

Pentru o parte din credincioşii Catedralei „Sf. Iosif”, care sunt mai în vârstă, Părintele Anton Demeter este o personalitate binecunoscută. Îmi propun să fac o scurtă prezentare şi pentru cei care nu l-au cunoscut decât cel mult ca nume.

Părintele Demeter a urmat Noviciatul Franciscan la Săbăoani (NT) iar în toamna anului 1946 a depus prima profesiune religioasă ân Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Provincia Sf. Iosif. A urmat apoi între anii 1946-1949 cursurile de Teologie la colegiul Sf. Bonaventura din Luizi-Călugăra (BC). Datorită faptului că regimul comunist a închis toate seminariile şi Institutele de învăţământ catolic, pentru scurt timp Pr. Anton Demeter s-a retras în casa părintească, apoi în anul 1952, deschizându-se Facultatea de Teologie la alba-Iulia şi-a continuat studiile, iar în anul 1953 a absolvit Facultatea şi pe data de 19 iulie a aceluiaşi an, a fost hirotonit preot în Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia de către episcopul, de pioasă amintire, Alexandru Cisar. Pentru câteva luni, ca tânăr preot, Pr. Demeter a activat ca vicar la Parohia Prăjeşti – Bacău, apoi în toamna aceluaşi an 1953 a fost numit vicar parohial la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Aici şi-a început misiunea de preot într-o perioadă foarte grea din punct de vedere politic.

Trebuie să fac câteva precizări legate de contextul respectivei perioade. Începând cu anul 1948 Biserica Catolică din România şi-a început calvarul. Nunţiatura Apostolică a fost închisă iar nunţiul Gerald Patrick O-Hara expulzat. Relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost denunţate doar de partea română comunistă nu şi de statul Vatican. Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, iar cea Romano-Catolică doar tolerată.

De la început Părintele Anton a fost înconjurat cu multă dragoste, în special de cei tineri. Ar fi multe de spus despre felul cum Părintele şi-a desfăşurat activitatea. În primul rând vizita bolnavii, pe cei înaintaţi în vârstă. Apoi activitatea pastorală pe care o desfăşura la Bisericile Sfânta Fecioară Maria îndurerată (Bucureştii Noi) şi la Sfânta Elena din Strada Cuza Vodă unde la data de 13 a fiecărei luni se ţinea, şi se ţine şi acum, o Sfântă Liturghie în cinstea Fecioarei Maria de la Fatima. Este de menţionat că atunci aceste biserici erau considerate capele. La toate aceste deplasări era însoţit de grupul de tineri care îl urmau oriunde se ducea în activitatera pastorală.

Foarte curând Părintele Anton a intrat în vizorul poliţiei politice comuniste (securitatea), astfel că în noaptea de 20 spre 21 august 1958 a fost arestat şi condus la centrul securităţii din strada Uranus. Pe parcursul timpului a fost transferat la închisoarea Jilava. În luna martie a anului 1959 a avut loc procesul la Tribunalul militar din Bucureşti din strada Negru Vodă. Trebuie să spunem că aceste procese erau efectiv o simplă înscenare, cu capete de acuzaţie asemănătoare pentru toţi preoţii catolici, iar condamnarea era prestabilită. Pentru felul în care s-a desfăşurat procesul Părintelui Demeter, menţionez doar două momente: în primul rând martorii consideraţi ai acuzării, pe parcursul anchetei, după ce prin ameninţări bestiale au fost constrânşi să semneze anumite declaraţii compromiţătoare la adresa părintelui, au trebuit şi la proces să susţină ceea ce au semnat, dat fiindcă în caz de retractare a celor semnate la anchetă ar fi urmat şi pentru ei arestarea, iar apoi condamnarea pentru complicitate. Vreau să menţionez că au fost citaţi ca martori în sala de şedinţe şi unele persoane care se pare că nici nu au primit citaţia şi nu au fost prezente. Acuzaţia principală adusă Părintelui Demeter a fost următoarea: anume că în ziua de 29 iunie 1958, în Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul ar fi spus la predică cu privire la versetele 13-14, Cap. 16 din Evanghelia după Matei, că porţile iadului ar însemna comunismul. Răspunsul a fost promt, citez: „nu puteam  spune că porţile iadului înseamnă comunismul deoarece la vremea când au fost scrise evangheliile nu exista comunismul”. Este de menţionat că Părintele a primit şi un avocat din oficiu, dar despre pledoaria acestuia nu se merită să spunem nimic. Procesul s-a terminat într-o singură şedinţă iar procurorul a cerul: „o pedeapsă exemplară”. Pedeapsa a fost de 20 de anu muncă silnică pentru uneltire împotrica Statului (comunist).

Înainte de a părăsi fortul Jilava unde se afla în detenţie, în ziua de 4 aprile 1959 Părintele Demeter a fost supus unui noi interogatoriu cu faţa la perete. În timpul acestui interogatoriu a fost lovit cu un ciocan de lemn pe coloana vertebrală. Vreau să menţionez că anchetatorul, căruia nu îi dau numele, (mai cu seama că probabil era un nume conspirativ), a fost de la început pregătit să execute un ordin secret. Până astăzi rămâne o întrebare fără răspuns: de unde a venit acel ordin? În urma loviturilor primite la această anchetă s-a format un abces care treptat a dus la paralizia membrelor inferioare. Aşa se face că la Periprava, ultimul loc de detenţie unde se afla Părintele Demeter, într-o dimineaţă s-a trezit cu picioarele complet paralizate. A fost apoi internat pe rând la mai multe spitale, ultimul fiind spitalul TBC osos de lângă Foişorul de foc Bucureşti cu suspendarea pedepsei, unde a mai rămas mai mult de trei ani. Aici a putut să fie vizitat de cei pe care i-a păstorit.

În anul 1964, în urma presiunilor venite din afara ţării fiind şi un moment mai relaxat din punct de vedere politic, s-a dat o amnistie generală de care a beneficiat şi Părintele Demeter. Începând cu anul 1966 Părintele Anton a fost dus în Moldova întâi la Oţeleni unde în anul 1979 s-a pensionat pe caz de boală, apoi s-a retras la Barticeşti. În ambele localităţi a fost disponibil, atât cât a fost posibil, pentru anumite activităţi pastorale.

După căderea regimului comunist de la sfârşitul anului 1989, începând cu anul 1993 Părintele Demeter a revenit în sânul familiei franciscane unde îi era locul, la Roman, în Intitutul Teologic Franciscan. Aici şi-a desfăşurat activitatea ca duhovnic al tinerilor fraţi şi studenţi teologi, totdeauna cu zâmbetul pe buze, dând exemplu de răbdare şi supunerele la Voinţa lui Dumnezeu.

Un moment important din viaţa Părintelui Demeter a fost şi acela când pe data de 29 iunie 2003, într-o frumoasă zi de vară şi-a sărbătorit la Luizi-Călugăra jubileul de aur împreună cu părintele Anton Sociu cu Pr. Iosif Budău si cu Pr. Anton Despinescu.

Odată cu reprimirea în mijlocul familiei franciscane au început să-l viziteze aceia pe care Sfinşia sa îi numea „copii mei spirituali”. Este vorba de tineretul catolic de altă dată de la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, acum împovăraţi şi ei de griji şi de trecerea anilor.

Este momentul să spun că Părintele Anton avea o devoţiune specială pentru Sfânta Fecioară Maria, şi se ruga foarte mult Sfântul Rozariu în fiecare seară cu elevii de la Seminar, iar atunci când erau prezenţi şi unii din grupul tineretului catolic rozariu se fîcea împreună, foştii şi actualii tineri. Sufleteşte însă Părintele Anton era cel mai tânăr. Vreau sî mai amintesc şi faptul că părintele Anton Demeter, cu frumoasa sa voce de bariton, ca un adevărat „trubadur al Neprihănitei” cânta acel minunat imn care o porslăvea pe cea fără de păcat; este vorba de imnul „O rosa senza spine” (O trandafir fără spini).

Anii au trecut, starea sănătăţii Părintelui s-a agravat şi în seara zilei de 20 decembrie 2006, înconjurat de familia sa spirituală cu rozariul  pe braţ – şi vrem să credem că însoţit de cea pe care o numea Maica Bisericii – Părintele Anton Demeter şi-a luat zborul spre patria cerească. Avea vârsta de 81 de ani. Funeraliile părintelui  au avut loc la Roman, într-o atmosferă înălţătoare. Alături de Preasfinţitul Petru Gherghel, episcopul diecezei de Iasi a fost prezent şi Monseniorul ilie Sociu, ca reprezentant al Preasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.

Aşa a trecut prin viaţă un preot care nu a precupeţit nimic pentru slava lui Dumnezeu. Atât familia franciscană cât şi grupul terţiarilor franicscani din Bucureşti l-au omagiat pe Părintele Anton Demeter în toate împrejurările.  Numele, jertfa şi sacrificiile sale să fie un exemplu şi pentru generaţiile viitoare. Fie ca acest bun Părinte să rămână o lumină pentru preoţii din Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti care au păşi pe calea sfintei preoţii, o cale atât de frumoasă dar deloc uşoară.

 Nadejda Maria-Pia Rădulescu

 Terţiară franciscană

http://ofmconv.ro/memoriam-pr-anton-demeter-ofmconv/

Pomenirea Părintelui Anton Demeter OFMConv.

În capela Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti, s-a celebrat sâmbătă, 14 decembrie, în sărbătoarea Sf. Ioan al Crucii, o Sfântă Liturghie pentru Părintele Anton Demeter OFMConv., la 7 ani de la trecerea lui în veşnicie.

Comunitatea Terţiarilor Franciscani din Bucureşti împreună cu Surorile Franciscane Misionare de Assisi şi cu cei care l-au cunoscut, au dorit să se roage împreună pentru Pr. Anton Demeter care a slujit ca preot la Catedrală, din anul 1953 până la arestarea lui în august 1958.

Sfânta Liturghie a fost celebrată de Pr. Emilian Cătălin, Ministrul provincial al Fraţilor Minori Conventuali din România, împreună cu Pr. Marcel Roşu, economul provincial şi Pr. Anton Roca, asistentul  spiritual al OFS din Bucureşti. In cuvântul de învăţătură Pr. Emilian a prezentat, pe schema MARTURIE – SUFERINTA-BUCURIE,  mai întîi figura lui Ioan Botezătorul care în îndeplinirea misiunii profetice de a-l prezenta pe  Mesia, închis fiind de Irod, chiar şi în momentele de suferinţă, trăieşte bucuria venirii lui Cristos Mântuitorul. Apoi a prezentat din viaţa Sf. Ioan al Crucii, ca reformator al Ordinului Carmelitan, suferinţa îndurată în închisoarea din Toledo unde compune Cântecul spiritual, în care cântă bucuria unirii cu Dumnezeu, asemenea Sfântului Francisc cu Imnul Creaturilor. Apoi a evocat momentele trăite de el cu Părintele Anton Demeter la Seminarul Franciscan din Roman în care aminteşte bucuria şi seninătatea care-l caracterizau pe Părintele Anton, chiar dacă de zeci de ani era ţintuit într-un cărucior cu rotile. Suferinţa pricinuită de persecuţiile din închisorile comuniste nu i-au putut lua bucuria spirituală a comuniunii cu Dumnezeu pe care-L lăuda deseori şi prin cânt.

Cu gând de mulţumire lui Dumnezeu pentru darul făcut familiei franciscane în persoana părintelui Demeter, terţiarii franciscani au reiterat Crezul Părintelui:

”De voieşti să fii încununat,luptă-te cu bărbăţie şi îndură cu răbdare. Nu se ajunge la odihnă fără muncă, nicila victorie fără luptă.” (Im.Ch. III, cap. 19, v.4).

În spiritul acestui mesaj de îmbărbătare, îndemn şi speranţă pentru toti oamenii, cu  ocazia ultimei întâlniri din acest an, membrii comunitatii şi-au propus sâ continue şi în anul viitor, sub îndrumarea atentă şi plinăde har a părintelui Anton Rocca periplul de viata sub carisma Sfântului Francisc, în pace şi bucurie.  

- See more at: http://ofmconv.ro/pomenirea-parintelui-anton-demeter-ofmconv/#sthash.vkIrnxS8.dpuf 

Sr. Anca Vasiliu

Ministra OFS Bucureşti

http://ofmconv.ro/pomenirea-parintelui-anton-demeter-ofmconv/

Roman: Liturghia de deschidere a procesului de beatificare a pr. Anton Demeter

În ziua de marţi, 29 noiembrie 2016, în sărbătoarea Tuturor Sfinţilor Ordinului Serafic, în capela Institutului Teologic Franciscan din Roman, s-a celebrat o sfântă Liturghie de începere a primei etape a cauzei de beatificare a părintelui Anton Demeter.

Sfânta Liturghie a fost prezidată de către Excelenţa Sa Mons. Petru Gherghel, episcop de Iaşi, alături de care au concelebrat: fr. Teofil Petrişor, ministru provincial, fr. Damian Gheorghe Pătraşcu, postulator general, fr. Cristian Blăjuţ, vicepostulator, părinţii parohi şi guardiani ai comunităţilor franciscane, preoţi invitaţi din parohiile în care a slujit părintele Anton Demeter. La Liturghie au fost prezenţi rude ale părintelui, oficialităţi locale, studenţi, elevi şi mulţi credincioşi atât catolici cât şi ortodocşi.

Venerabilul slujitor al lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, de la care trecere în casa Domnului se împlinesc 10 ani, a fost un mare îndrumător spiritual, un om dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii, care a îndurat multe persecuţii şi suferinţe nedrepte, din cauza regimului comunist ateu din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Datorită mărturiei lui de credinţă, de jertfă din iubire, de slujire în suferinţă, Provincia franciscană şi Biserica locală de Iaşi au deschis faza diecezană a procesului de beatificare a părintelui Anton Demeter, pentru a se putea număra în rândul fericiţilor din cer.

Se cunosc şi astăzi cazuri de bolnavi pe care părintele Anton i-a tămăduit sufleteşte şi trupeşte, când era în această viaţă, după cum se cunosc, de asemenea, şi harurile şi virtuţile cu care a fost înzestrat de bunul Dumnezeu: darul învăţăturii sau al cuvântului, prin cuvântări scurte, dar foarte concentrate, a reuşit să lumineze şi să vindece de boală multe suflete. Prin rugăciunile sale, a eliberat sufletele de povara păcatului, a eliberat sufletele din purgator, şi i-a chemat înapoi la Tatăl pe fiii risipitori. Prezenţa părintelui Anton printre viitorii fraţi şi preoţi franciscani a suscitat curaj şi speranţă în urmare lui Cristos în ascultare, sărăcie şi castitate.

În omilia sa, PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, a dat mărturie despre sfinţenia pr. Anton Demeter, şi a conturat chipul său plin de bunătate şi voioşie. Chipul slujitorului suferind „care după căutarea lui Cristos cel care l-a chemat, după calvarul petrecut în puşcărie, după maltratările suferite pentru Cristos, urcă încet calvarul, îmbrăţişează crucea loviturilor, a suferinţei şi a anchilozării. Rămânând încet răstignit pe scaunul său, mai apoi pe patul său ca pe un altar de jertfă acceptat cu atâta seninătate şi credinţă exemplară; oferind fără încetare o Liturghie continuă care nu a încetat decât odată cu moartea sa. După sfinţirea mea ca preot, mi-a fost dat să îl întâlnesc în diferite ocazii, dar mai ales în momentul când s-a stabilit la Barticeşti, în casa parohială, unde a deschis porţile sanctuarului său de suferinţă, pentru a-i primi şi încuraja pe toţi cei care doreau şi căutau să îi treacă pragul, aici am putut constata pe viu cine a fost şi ce a putut să facă fără încetare pr. Anton. Poarta casei nu era închisă niciodată, iar camera sa nu era doar un loc de rugăciune personală, ci şi un mic sanctuar şi loc de primire pentru oricine dorea să se inspire şi să se întărească în credinţă, luând din exemplul său.

Pot să dau mărturie, cu mare bucurie şi convingere, că sanctuarul său îl găseai tot timpul deschis şi primeai un zâmbet cuceritor şi două mâini care ori lucrau pentru a oferi celor ce veneau la el rozarii meşteşugite de el ori le ţinea împreunate pentru rugăciune. Nu puteai sesiza pe chipul său un motiv de tristeţe şi nici nu auzeai cuvinte de condamnare pentru tot ceea ce a trebuit să sufere, ci doar încurajare pentru cei ce aveau greutăţi şi binecuvântarea pentru cei aflaţi în suferinţă. Când mă întorc cu gândul la scaunul cu rotile al pr. Anton şi la patul său de suferinţă, şi la tot felul de limite şi neputinţe, nu pot să nu exprim cuvintele lui Isus: „Cine vrea să vină după mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”, şi va avea lumina veşnică. „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, pentru că eu sunt blând şi cu inima smerită, şi astfel veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”, dau mărturie şi în această împrejurare, şi la această deschidere oficială, faza diecezană, pentru mine personal cât şi pentru mulţi alţii de sfinţenia părintelui Anton. Chipul şi privirea lui senină vor rămâne întipărite în noi toţi”.

După sfânta Liturghie a fost constituit Tribunalul pentru această cauză de canonizare din care fac parte: pr. Damian – Gheorghe Pătraşcu – postulator general; pr. Cristian Blăjuţ, vice-postulator; pr. Mihai Pătraşcu – judecător delegat; pr. Iosif Iacob – promotor al dreptăţii; pr. Ştefan Lupu – teolog; pr. Benone Lucaci – teolog; pr. Fabian Doboş – istoric; pr. Alois Moraru – istoric; pr. Romeo Neculai – notar. Comisia acestui tribunal a depus jurământul de credinţă şi vor începe demersurile pentru a recunoaşte sfinţenia şi virtuţile slujitorului lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, după care dosarul va fi înaintat la Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor.

Părintele Cristian Blăjuţ, vice-postulatorul acestei cauze, a mulţumit în numele Provinciei franciscane, PS Petru Gherghel, pentru că a crezut în mărturia pe care a văzut-o în pr. Anton Demeter, în toţi aceşti ani, în calitate de episcop şi păstor; şi pentru că a obţinut aprobarea tuturor episcopilor, ca această cauză să ajungă la Roma. Un cuvânt de mulţumire a fost adresat membrilor care au acceptat să facă parte din tribunalul bisericesc. De asemenea un cuvânt de mulţumire, a fost adresat tuturor acelora care l-au cunoscut pe părintele Anton Demeter şi l-au preţuit. Părintele Cristian Blăjuţ i-a rugat pe toţi credincioşii să susţină această cauză de beatificare, prezentând mărturiile de credinţă şi minunile pe care părintele Anton le-a mijlocit de la bunul Dumnezeu.

Slujitorul lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, continuă să susţină din cer credinţa poporului lui Dumnezeu, să mijlocească pentru fiecare dintre noi ajutorul de care avem nevoie. „Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul” (Mt 5,5), părintele Anton a fost un om al blândeţii care nu urât pe nimeni, indiferent de răul care i s-a făcut. El a iertat greşelile oamenilor şi i-a împăcat cu Dumnezeu. Cel ce a suferit în unire cu Cristos îşi află fericirea în ceruri. Fie ca părintele Anton Demeter, ales de Dumnezeu să ajungă la perfecţiunea iubirii, să strălucească pe firmamentul Bisericii prin mărturia autentică de credinţă şi viaţa sa sfântă.

Fr. Mihai Percă

http://itrc.ro/roman-liturghia-de-deschidere-a-procesului-de-beatificare-a-pr-anton-demeter/

Slujitorul lui Dumnezeu, pr. Anton Demeter, franciscan minor conventual

„Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2).

     Stimaţi cititori ai revistei „Mesagerul Sfântului Anton”, în următoarele rânduri, vreau să vă prezint viaţa plină de credinţă a Slujitorului lui Dumnezeu, pr. Anton Demeter, cunoscut de mulţi dintre dumneavoastră ca „preotul fără picioare”.

Într-adevăr, cuvintele biblice de mai sus se potrivesc de minune acestui om al lui Dumnezeu care a fost conştient toată viaţa lui, până în măduva oaselor şi în ciuda persecuţiei la care a fost supus de către autorităţile comuniste, că Mântuitorul l-a chemat să ducă săracilor vestea cea bună şi să vindece pe cei cu inima zdrobită. Drept dovadă, zeci de mii de persoane, de orice religie şi crez, ar putea da oricând mărturie că el, în ciuda suferinţei care îl măcina zi de zi în căruciorul în care era ţintuit, era oricând gata să şteargă lacrimile de pe feţele lor. În acest sens, este binecunoscut faptul că pr. Anton, prin puterea dăruită lui de Domnul, de pe această cruce în formă de cărucior, avea pentru fiecare un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere, o rugăciune puternică pe care o înălţa spre tronul milei dumnezeieşti.

     Ne-am putea întreba: era pr. Anton un om special? Avea puteri supranaturale? Cine a fost şi este încă acest om, preot şi frate franciscan conventual?

     Părintele s-a născut la data de 17 septembrie 1925, zi în care Biserica sărbătoreşte momentul în care Părintele nostru fondator, sfântul Francisc din Assisi, a primit în trupul său rănile Mântuitorului Isus Cristos. Noi credem că naşterea sa în această sărbătoare nu a fost deloc întâmplătoare, pentru că ceva mai târziu, fără să caute deloc acest lucru, va primi şi el aceleaşi răni mântuitoare, aceleaşi suferinţe în carnea lui în ziua de 4 aprilie 1959, în timpul săptămânii luminate, imediat după sfintele Paşti din acel an.

Părinte a avut şi fraţi, mai exact şapte. După plecarea sa din familia proprie la seminar, el va primi de la bunul Dumnezeu alţi fraţi, mult mai mulţi: fraţi franciscani, tineri ca şi el, şi care doreau să îmbrăţişeze crucea lui Cristos cu bucurie, în sărăcie şi simplitate, după exemplul sfântului Francisc. Aici îi va cunoaşte mai bine pe fraţii franciscani şi adânca spiritualitate franciscană, trăită în mod eroic de toţi preoţii ce slujeau poporul lui Dumnezeu din Moldova acelor vremuri. Între anii 1945 şi 1946, pr. Anton Demeter a urmat noviciatul franciscan la Săbăoani, în toamna anului 1946 depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Provincia „Sf. Iosif”.

     Cât priveşte formarea sa teologică şi spirituală, Slujitorul lui Dumnezeu pr. Anton Demeter şi-a făcut studiile filozofice şi teologice în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti (IS) şi în Academia Filozofico-Teologică „Sf. Bonaventura” din localitatea Luizi-Călugăra (BC), studii încheiate – datorită vitregiilor vremurilor – la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, unde va fi hirotonit preot în ziua de 29 iunie 1953. Între timp, între anii 1949-1952, autorităţile comuniste suprimând Seminarul de la Luizi-Călugăra, tânărul frate Anton se va reîntoarce în sânul familiei. Nu va sta mult, căci în anul 1950, poate şi pentru a nu îngreuna situaţia economică precară a părinţilor, va merge şi se va angaja contabil la unitatea „Sovromconstrucţii” din Dărmăneşti (Valea Uzului), unde va lucra până în anul 1952. Probabil că nu ştia ce-l aştepta. Fiind însă sedus pentru totdeauna de Domnul, în care şi-a găsit toată bucuria, şi dorind să se pună în totalitate la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a-i conduce pe oameni la Cristos, unicul Învăţător (cf. Mt 23,10) şi Mântuitor al oamenilor (cf. Fap 4,12), cu o neobosită pasiune pentru mântuirea sufletelor se va angaja cu tot elanul în răspândirea evangheliei lui Cristos, mai întâi în cadrul Parohiei Romano-Catolice „Preasfânta Treime” din localitatea Prăjeşti (BC) şi după puţin timp la catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti.

     Despre această din urmă numire, pr. Anton mărturisea: „Ştiam că mă aşteaptă o grea răspundere şi multe riscuri..., dar voiam să mi le asum cu toată bucuria şi generozitatea”. Referindu-se, apoi, la anii petrecuţi ca vicar parohial la catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, pr. Anton scria: „Despre acei ani, ca şi despre anii de seminar şi noviciat, păstrez cele mai duioase şi sfinte amintiri”. În calitate de vicar parohial, pr. Anton va fi prezent zilnic în scaunul de spovadă unde, cu tact şi multă delicateţe, aşa cum îl învăţaseră profesorii din seminar, va oferi multor credincioşi iertarea plină de milostivire a lui Dumnezeu. Martorii ascultaţi până în prezent, mulţi dintre aceştia spovedindu-se la el de mai multe ori, au afirmat fără tăgadă că era un confesor extraordinar de bun, ştiind să ofere sfaturi simple, dar profunde, care i-au ajutat tot timpul vieţii lor în urmarea lui Cristos. Împreună cu prezenţa în scaunul de spovadă, Slujitorul lui Dumnezeu se va ocupa şi de cateheza copiilor şi a tinerilor care făceau parte din parohia de la catedrală. Şi pentru această slujire, părintele se va pregăti cu multă abnegaţie şi va depune tot efortul pentru ca cei încredinţaţi grijii lui să-l cunoască mai mult pe Dumnezeu şi să-l iubească din toată inima.

     După numai cinci ani de pastoraţie rodnică, în noaptea dintre 20-21 august 1958, pr. Anton va fi arestat şi condamnat de către regimul comunist ateu la 20 de ani de muncă silnică cu acuzaţia: „uneltire împotriva ordinii sociale”. Mai concret, de ce anume a fost acuzat? Iată câteva învinuiri care i-au fost aduse:

1. Influenţa masa credincioşilor şi, mai cu seamă, a copiilor şi tinerilor, cărora le-ar fi oferit o educaţie mistico-religioasă;

2. Se ruga, împreună cu mulţimea credincioşilor, pentru episcopii şi preoţii arestaţi, care erau consideraţi de comunişti drept criminali şi trădători;

3. Refuza să denunţe la Securitate existenţa unei corespondenţe, care ar fi trebuit să ajungă la Vatican, şi despre care, în opinia comuniştilor, pr. Anton ar fi ştiut din scaunul de Spovadă;

4. Păstra legătura cu preoţii franciscani din Moldova şi cu Fraţii Şcolilor Creştine din Bucureşti, şi unii şi alţii consideraţi a fi duşmani ai poporului;

5. Propaga, în opinia Securităţii, unele idei duşmănoase la adresa regimului comunist, precum: „Porţile iadului nu vor învinge Biserica lui Cristos”, depăşindu-şi astfel competenţele preoţeşti;

6. În sfârşit, urmau acuzaţiile de imoralitate şi corupţie, aspecte şi mai greu de suportat, pentru că lezau direct demnitatea umană şi integritatea morală a pr. Anton Demeter...

      „La terminarea procesului – mărturisea deseori părintele – am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând”. Va fi dus imediat la închisoarea Jilava unde, după puţină vreme, fiind chemat să denunţe alţi preoţi, în dimineaţa zilei de 4 aprilie, la refuzul său decis, va fi lovit de către un securist cu un ciocan de lemn în şira spinării. În puţină vreme, pr. Anton se începe să simtă dureri atroce, dar fără nici un tratament, va începe pentru el un lung calvar. Deşi abia se mai putea ţine pe picioare, în luna octombrie a anului 1959 va fi trimis în lagărul de muncă de la Stoeneşti (Insula Mare a Brăilei) pentru lucrări de îndiguire a Dunării. După câteva luni, de aici va fi mutat într-un alt lagăr de muncă, la Periprava (Tulcea) pentru a efectua munci agricole. Aici, ne spun martorii, deoarece nu mai putea să meargă deloc în picioare, fiind totuşi obligat să meargă la muncă, se târa în patru labe circa 2 kilometri dus şi 2 km întors până la locul de muncă, ceilalţi prizonieri, plini de milostivire faţă de el ajutându-l să-şi facă norma. După alte câteva luni, nemaiputând să meargă deloc, va fi internat în spitalul din Tulcea, iar de aici la Spitalul Foişorul de Foc din Bucureşti unde, deoarece devenise mai mult o epavă umană, genunchii ajungându-i până la gură, va sta internat timp de trei ani, fiind operat de mai multe ori, pentru ca cel puţin să poată sta într-un cărucior. Este important de notat aici că, deşi suferea foarte mult, datorită paraliziei care se extindea tot mai mult în trupul său, şi fiind vizitat de foarte multe persoane, el nu se plângea niciodată de situaţia grea în care se afla, ci, spre uimirea tuturor, avea putere să-i mângâie pe aceştia şi să le dea curaj în lupta vieţii lor. Văzând că nu mai poate reprezenta nici un pericol pentru noua ordine criminală instaurată în ţara noastră, bolşevicii îi vor suspenda pedeapsa aplicată şi îl vor graţia în anul 1963.

      În sfârşit, după lungi ani de închisoare şi de muncă forţată, pr. Anton se va retrage mai întâi în Parohia Romano-Catolică „Sf. Ana” din Oţeleni, apoi la Barticeşti, iar după anul 1990 la Institutul nostru franciscan din Roman, unde se va ocupa de spovada şi direcţiunea spirituală a sutelor de seminarişti care veneau din toată ţara. Fiind cunoscut de foarte multă lume, catolici şi ortodocşi deopotrivă, tineri şi bătrâni, aceştia, cu sutele şi miile, din toate colţurile ţării, îl vor căuta şi vor aştepta ore întregi pe holurile seminarului nostru, pentru a cere rugăciunea şi sfatul său. Astfel, pr. Anton îşi va desăvârşi chemarea în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, punând în practică cuvântul lui Cristos: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).

Cu această mare iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, pe care părintele a nutrit-o, a trăit-o şi a mărturisit-o în întreg arcul de timp al vieţii sale sfinte, sub mâna protectoare a preasfintei Fecioare Maria, şi păşind cu perseverenţă pe urmele sfântului Francisc din Assisi spre desăvârşirea sa umană şi spirituală, părintele Anton Demeter avea să se îndrepte hotărât spre Creatorul şi Răscumpărătorul tuturor. Astfel, la o vârstă înaintată şi după îndelungi ani de suferinţă, dar plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu şi plin de seninătate, înconjurat fiind de fraţii săi întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie, la ora 21.36, părintele Anton şi-a încheiat viaţa pe acest pământ şi s-a întors în casa Tatălui ceresc. A murit ca un sfânt, eliberat fiind din închisoarea căruciorului, care a fost pentru el timp de 40 de ani casă, pat, altar şi masă.

      A fost înmormântat în Cimitirul central din Roman, unde mulţi dintre cei care l-au cunoscut sau care, ulterior, au auzit de viaţa sa sfântă, dedicată grijii faţă de mântuirea sufletelor, se apropie zilnic de mormântul său. În tăcere, ei aprind o lumânare şi îl roagă să mijlocească la bunul Dumnezeu ajutorul de care au nevoie.

     Aşadar, pr. Anton, asemenea sfântului Ioan Botezătorul, prin viaţa lui sfântă, rugăciunile şi sfaturile sale nu a dorit altceva decât să arate mereu spre Cristos, să-i conducă pe cât mai mulţi oameni la el, în care noi, oamenii, ne găsim toată bucuria şi împlinirea (cf. Col 1,16). Suntem siguri că acest lucru îl face şi în cer.

     Conştienţi de viaţa sa sfântă şi de faptul că nu şi-a dorit altceva decât să-i conducă pe oameni la Dumnezeu, vrem să-i deschidem cauza de beatificare. Iar pentru aceasta, avem nevoie de mărturiile celor care l-au cunoscut.

     Pe această cale, îi rog pe toţi cei care au apelat la pr. Anton pentru sfaturi sau au recurs la mijlocirea sa în rugăciune şi au obţinut ajutor, să pună în scris şi să le predea la părintele care se află la acest birou de consiliere spirituală.

     Fie ca bunul Dumnezeu să ne ajute să începem şi să ducem la bun sfârşit această lucrare, iar părintele să mijlocească pentru fiecare dintre noi ajutorul de care avem nevoie în viaţa noastră.

Updated on 02 noiembrie 2016

http://www.mesagerulsfantulanton.com/content/slujitorul-lui-dumnezeu-pr-anton-demeter-franciscan-minor-conventual

Cezarina Adamescu: „Martirajul Contemporan. Evocare. Pr. Anton Demeter, Fidelitate În Credinţă Şi Iubire Până La Martiriu“ Noiembrie 13, 2008

În spaţiul duhovnicesc transcendent al ascezei şi rugăciunii, aproape inaccesibil cugetului şi raţiunii – spaţiu ce ţine de categoria supranaturalului, dincolo de stricăciunea şi zădărnicia celor lumeşti, primind harul înălţării spre lumile duhovniceşti numai de sine ştiute, trăieşte un preot al durerii şi suferinţei, un martor neîndoielnic al acelor abuzuri criminale săvârşite de un regim totalitar nefast.

Este vorba de părintele Anton Demeter, O.F.M. Conv., născut în satul Butea, comuna Boteşti, judeţul Neamţ, la 17 septembrie 1925. Este ziua când creştinii sărbătoresc primirea stigmatelor de către Sfântul Francisc pe Muntele Verna. Poate că nu întâmplător este născut în această zi, a stigmatelor dureroase, căci, în calitatea sa de preot, hirotonit la 27 de ani, a dat dovada supremă a mărturiei pentru Cristos, în condiţiile inumane de detenţie la care au fost supuşi episcopii, preoţii şi unii credincioşi în regimul trecut. Să nu ne fie teamă şi să ne ascundem în spatele adevărului, pentru că destul timp am făcut-o. Părintele Anton – un alt fel de stigmatizat este pentru toţi confraţii întru preoţie ca şi pentru credincioşi, un exemplu viu de tărie şi statornicie în credinţă. Un vlăstar al mişcării de rezistenţă a Bisericii Catolice, personalitate complexă şi desăvârşită, împodobită cu variate însuşiri morale şi duhovniceşti, de nenumărate calităţi şi virtuţi. Acest portret ar părea la prima vedere exagerat, dacă nu am cunoaşte câteva elemente din biografia acestui trăitor în spaţiul admirabil al rezistenţei morale interioare la care au fost supuşi majoritatea preoţilor catolici şi nu numai, în regimul trecut, al căror număr este din ce în ce mai mic, dar a căror amintire pulsează încă sub tâmplele noastre, din ce în ce mai puternic.

Martirajul contemporan este sigla care s-a întipărit în trupul şi sufletul unui mare număr de preoţi şi călugări care, cu propria viaţă au dat mărturie despre Cristos, fiind persecutaţi, alungaţi, închişi, maltrataţi, suspectaţi, deportaţi, obligaţi la muncă forţată, decăzuţi din drepturi.

Când cineva îşi dă proba sângelui pentru credinţă, este drept să i se cinstească memoria şi numele său rămâne înscris în catalogul sfinţilor. Dar când martirajul este o încercare prelungă care durează zeci de ani şi uneori o viaţă întreagă, este cu atât mai meritoriu.

Părintele Anton Demeter este un astfel de mărturisitor al zilelor noastre.

Pilda sa este demnă de admiraţia cea mai înaltă pentru că, maltratat fiind în închisorile comuniste la ucigătoarele anchete ale duşmanilor lui Cristos, a avut curajul de a rămâne drept sub loviturile de bastoane şi răngi care i-au sfărâmat coloana vertebrală. I-au sfărâmat-o, dar nu i-au îndoit-o, am spune noi, cei de astăzi, privindu-l cu veneraţie pe acest suferitor demn, care nu vorbeşte niciodată despre sine şi nu-i blestemă pe schinguitorii săi.

47 de ani petrecuţi la orizontală sau într-un cărucior cu rotile, durează cât o veşnicie a unui om normal. Câte milioane de rugi a înălţat părintele Anton pentru călăii săi, implorându-L pe Tatăl, după modelul lui Cristos şi al Sfântului Ştefan, sub ploaia de pietre, să nu le socotească lor păcatul acesta şi să-i ierte “căci nu ştiu ce fac” (Lc. 23,34).

Culmea bestialităţii umane, pentru că şi oamenii devin uneori bestii, este că părintele a fost obligat să-şi continue pedeapsa în închisoare grea pentru “înaltă trădare de ţară” (citiţi : pentru că nu a trădat secretul spovezii), pentru că a favorizat anumiţi colegi preoţi şi episcopi care urmau să fie arestaţi (citiţi : nu s-a dus să-i divulge!) şi mai ales pentru că a îndrăznit să propovăduiască Evanghelia copiilor, tinerilor, maturilor (Sfântul Pavel spusese : “Vai mie dacă nu voi propovădui Evanghelia!” – 1 Cor. 9,16).

Ani de suferinţă şi încercări dure pentru toţi preoţii, pentru enoriaşi, pentru călugări şi călugăriţe. Curajoasă mărturie a preoţilor dar şi o dureroasă absenţă resimţită de credincioşii din comunele şi oraşele rămase fără păstori. O istorie dramatică, scrisă cu durere, cu spaimă, cu sânge, cu foame şi sete, cu umilinţa, cu încercarea de nimicire a demnităţii umane, sub cizma barbară a unui regim totalitar a cărui deviză era : “Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”

Condamnări severe în urma unor motive cusute cu aţă albă şi a unor înscenări şi procese care nu erau altceva decât nişte simulacre, nişte farse sinistre, sub pretextul unor acuze puerile. Muncă forţată, tratamente inumane. Şi mai presus de toate şi cel mai greu de îndurat era ura nelimitată, revărsându-se în rafale, pentru slujitorii Bisericii, ca limbile unui şarpe de foc care tind să pârjolească totul în jur. Cine a citit cartea monahului Nicolae Steinhardt “Jurnalul fericirii”, poate să-şi facă o imagine vagă despre ceea ce a însemnat călcarea în picioare a demnităţii umane, dusă până la extreme, până la anihilarea totală, până la reducerea la starea de animalitate.

Părintele Anton Demeter, unul dintre aceşti numeroşi martiri în viaţă, un miracol de longevitate, de credinţă, de răbdare în suferinţă, iertare şi iubire a duşmanilor şi de întoarcere şi a celuilalt obraz, a fost şi a rămas un slujtor demn de Stăpânul său închis şi crucificat, Isus Cristos, care ştie ce înseamnă cea de a opta Fericire : aceea de a fi batjocorât, prigonit, închis, pentru numele lui Cristos.

În definitiv, invaliditatea părintelui este tot o crucificare. Chiar dacă orizontală. O crucificare pe lemnul patului, cum au fost atâtea ale marilor mistici: Marthe Robin, căreia Isus i-a explicat vocaţia şi misiunea sa : “Tu vei fi micuţa mea crucificată din iubire” (1929), Ecaterina Emmerich, care a primit stigmatele dureroase, Georgette Faniel, născută în 1915 la Montreal, care poseda harul participării, a primit rănile lui Isus şi a trăit Patima, iar în anul 1985 s-a oferit Tatălui veşnic ca jertfă de ardere de tot din iubire şi mulţi alţii, în acest secol XX numit pe drept cuvânt “secolul martirilor.”

Un martiraj lung şi fecund, pentru că istoria dramatică a acestui preot crucificat din iubire, a fost o sămânţă rodnică, răsărind, înflorind, făcând la rândul ei seminţe de viaţă creştină, seminţe de sfinţenie.

“20 de ani de condamnare exemplară!” – aşa cum a sunat sentinţa atunci, s-au transformat în 47 de ani de condamnare la imobilizare totală. În pofida încercărilor brutale de încătuşare a trupului, spiritul a rămas liber, în toţi aceşti ani, spiritul care şi-a menţinut încrederea, speranţa, siguranţa, chiar şi în momentele de cumpănă. Pentru că numai spiritul îl poate scoate pe om din limitele înguste ale materiei, îl descătuşează. Părintele Anton ştia că nu e singur. Alături de el, în carcera suferinţei, ani îndelungaţi, s-a aflat Cristos prizonier, rănit, umilit, batjocorât, pălmuit, biciuit, bătut cu ranga şi cu vergile, încununat cu spini, dar nu înfrânt, pentru că avea să învingă şi moartea pe cruce, s-o transforme-n lumină mântuitoare, în flacără de speranţă, care, în timp, va lumina omenirea. Şi aici îmi vin în minte versurile lui Radu Gyr din poemul : “Iisus în celulă”: “S-a aşezat lângă mine pe rogojină: /Pune-Mi pe răni mâna ta!/ Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină/Parcă purtase lanţuri cândva.// Oftând şi-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libărci./ Luna lumina, dar zăbrelele groase/ lungeau pe zăpada Lui, vărgi// Părea celula un munte, părea Căpăţână/ şi mişunau păduchi şi guzgani./ Am simţit cum îmi cade capul pe mână/ şi-am adormit o mie de ani.// Când m-am deşteptat din afunda genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă şi era lună,/ numai Iisus nu era nicăieri…// Am întins braţele, nimeni, tăcere,/ Am întrebat zidul : Nici un răspuns!/ Doar razele reci, ascuţite-n unghere,/ cu suliţa lor m-au străpuns…// – Unde eşti Doamne, am urlat la zăbrele/ Din lună vedeam fum pe căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele,/ am găsit urmele cuielor Lui.” Împreună cu el, în spirit, s-au aflat miile de credincioşi care-l cunoşteau, însoţindu-l cu rugăciunile, însoţindu-l

în spirit, fiindu-i fii şi fiice duhovniceşti.

Părintele Anton împreună cu alţii care mai trăiesc încă, împreună cu cei care nu mai sunt, dar care trăiesc în memoria noastră şi a căror amintire luminoasă ne propulsează spre un viitor plin de făgăduinţi în care putem întrezări, fie şi o clipă, ca printr-o perdea străvezie, fericirea care ne aşteaptă pe toţi, nu întâmplător şi-a ales drept Crez cuvintele din Imitaţiunea lui Cristos :”De voieşti să fii încununat, luptă-te cu bărbăţie şi îndură cu răbdare. Nu se ajunge la odihnă fără muncă, nici la victorie fără luptă.” (Im.Ch. III, cap. 19, v.4).

Cel care şi-a scris pe uşa pătimirii sale smerite, cu literele arzânde ale iubirii, cuvintele Sfintei Tereza : “Nimic să nu vă neliniştească, nimic să nu vă sperie,toate trec. Dumnezeu e mereu acelaşi, cu răbdarea totul vom învinge. Cine îl are pe Dumnezeu, nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu singur îi este de ajuns.”Este un alt fel de a spune ca şi Francisc : “Dumnezeul meu şi Totul meu!”. Părintele Anton – exemplu viu de jertfă ispăşitoare, de jertfă din iubire, zidind edificii sufleteşti, eliberând sufletele de povara păcatului, eliberând sufletele din Purgator, chemând înapoi la Tatăl pe fiii risipitori. Creştinii de orice rit vin la Cuvioşia Sa ca la zidul plângerii pentru sfaturile duhovniceşti, adânca înţelepciune, aura de pe chipul său blând, ochii limpezi, simplitatea şi adânca smerenie izvorâte din carisma Seraficului Părinte Francisc, vorba ziditoare şi pacea pe care le-o zideşte în suflete. Oamenii vin împovăraţi, aplecaţi de greutatea necazurilor la acest duhovnic de excepţie, la acest director de spirite şi pleacă drepţi, înalţi, luminaţi, împăcaţi, cu privirile spre Înalturi, dovadă că statura fizică a omului nu contează : importantă este doar statura spirituală. Părintele Anton le dăruieşte câte ceva din statura sa spirituală, îi îndreaptă şi-i înalţă în primul rând în proprii lor ochi, apoi în ochii semenilor, dar, mai presus de toate, în ochii lui Dumnezeu. Ei se îmbogăţesc, capătă avuţii nevăzute dar inestimabile, foloase duhovniceşti. Rămân apoi legaţi cu o strânsă

legătură duhovnicească pentru că părintele ştie ca nimeni altul a lumina unele aspecte din viaţa lor, adâncite în bezna subconştientului, deschizându-le căi de autocunoaştere şi pocăinţă şi oamenii nu uită şi îi poartă recunoştinţă.

Prezenţa discretă a părintelui Anton printre viitorii călugări şi preoţi franciscani, printre ceilalţi preoţi din Institutul Teologic Franciscan din Roman dă curaj şi speranţă şi un nou imbold în Urmarea lui Cristos în ascultare, sărăcie şi neprihănire. Avându-i exemplul sub ochi sau în minte, nici o nenorocire nu ţi se va părea de netrecut, nici un obstacol de neînvins, nici o boală de netămăduit şi chiar “surioara moarte” nu ţi se va părea decât poarta întredeschisă către Acela care a spus apostolilor săi : “În lume veţi avea necaz; dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).

Cununa cea nevestejită în veci a martiriului a fost aşezată deja, cu mâini îngereşti pe fruntea înaltă a părintelui, sub privirile grijulii ale Preacuratei despre care Părintele Anton spune : “Cine o iubeşte pe Maria, e atât de sigur de paradis, ca şi când ar fi deja în el, căci copiii Mariei sunt copiii Paradisului!”

Un fiu devotat al lui Isus şi al Mariei, un demn urmaş al Sfântului Francisc, care e în acelaşi timp, un copil predilect al Paradisului – Părintele Anton Demeter, acest slujitor suferind, cu o rezistenţă morală interioară demnă de cei mai mari sfinţi – este o personalitate luminoasă, care ne face să nutrim “fericita nădejde” (Tit. 2,13) că, împărtăşindu-ne din aceleaşi valori, din acelaşi Cuvânt dătător de viaţă, vom putea ajunge într-o zi printre cei fericiţi, demni de Împărăţia promisă.

Galaţi, 6 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU

https://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/cezarina-adamescu-%E2%80%9Emartirajul-contemporan-evocare-pr-anton-demeter-fidelitate-in-credinta-si-iubire-pana-la-martiriu%E2%80%9C/

La Roman, a avut loc liturghia de deschidere a procesului de beatificare a pr. Anton Demeter

În ziua de marți, 29 noiembrie 2016, în sărbătoarea Tuturor Sfinților Ordinului Serafic, în capela Institutului Teologic Franciscan din Roman, s-a celebrat o Sfântă Liturghie de începere a primei etape a cauzei de beatificare a părintelui Anton Demeter.

Sfânta Liturghie a fost prezidată de către Excelența Sa, Mons. Petru Gherghel, Episcop de Iași, alături de care au concelebrat: fr. Teofil Petrișor, Ministru provincial, fr. Damian Gheorghe Pătrașcu, Postulator general, fr. Cristian Blăjuț, vice-postulator, părinții parohi și guardiani ai comunităților franciscane, preoți invitați din parohiile în care a slujit părintele Anton Demeter. La Liturghie au fost prezenţi rude ale părintelui, oficialități locale, studenţi, elevi şi mulţi credincioşi atât catolici cât şi ortodocşi.

Venerabilul Slujitor al lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, de la care trecere în casa Domnului se împlinesc 10 ani, a fost un mare îndrumător spiritual, un om dăruit total lui Dumnezeu și Bisericii, care a îndurat multe persecuții și suferințe nedrepte, din cauza regimului comunist ateu din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Datorită mărturiei lui de credință, de jertfă din iubire, de slujire în suferință, Provincia franciscană și Biserica locală de Iași, au deschis procesul de beatificare, în faza diecezană, a părintelui Anton Demeter, pentru a se putea număra în rândul fericiților din cer.

Se cunosc și astăzi, cazuri de bolnavi, pe care părintele Anton i-a tămăduit sufletește și trupește, când era în această viață, după cum se cunosc de asemenea, și harurile și virtuțile cu care a fost înzestrat de bunul Dumnezeu: darul învățăturii sau al cuvântului, prin cuvântări scurte, dar foarte concentrate, a reușit să lumineze și să vindece de boală multe suflete. Prin rugăciunile sale, a eliberat sufletele de povara păcatului, a eliberat sufletele din Purgator, și i-a chemat înapoi la Tatăl pe fiii risipitori. Prezenţa părintelui Anton printre viitorii frați şi preoţi franciscani, a suscitat curaj şi speranţă în urmare lui Cristos în ascultare, sărăcie şi castitate.

În omilia sa, PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, a dat mărturie despre sfințenia pr. Anton Demeter, și a conturat chipul său plin de bunătate și voioșie. Chipul slujitorului suferind „care după căutarea lui Cristos cel care l-a chemat, după calvarul petrecut în pușcărie, după maltratările suferite pentru Cristos, urcă încet calvarul, îmbrățișează crucea loviturilor, a suferinței și a anchilozării. Rămânând încet răstignit pe scaunul său, mai apoi pe patul său ca pe un altar de jertfă acceptat cu atâta seninătate și credință exemplară; oferind fără încetare o liturghie continuă care nu a încetat decât odată cu moartea sa. După sfințirea mea ca preot, mi-a fost dat să îl întâlnesc în diferite ocazii dar mai ales în momentul când s-a stabilit la Barticești, în casa parohială, unde a deschis porțile sanctuarului său de suferință, pentru a-i primi și încuraja pe toți cei care doreau și căutau să îi treacă pragul, aici am putut constata pe viu, cine a fost și ce a putut să facă fără încetare pr. Anton. Poarta casei nu era închisă niciodată, iar camera sa nu era doar un loc de rugăciune personală dar și un mic sanctuar și loc de primire pentru oricine dorea să se inspire și să se întărească în credință, luând din exemplul său.

Pot să dau mărturie, cu mare bucurie și convingere, că sanctuarul său îl găseai tot timpul deschis, și primeai un zâmbet cuceritor și două mâini care ori lucrau pentru a oferi celor ce veneau la el rozarii meșteșugite de el ori le ținea împreunate pentru rugăciune.

Nu puteai sesiza pe chipul său un motiv de tristețe și nici nu auzeai cuvinte de condamnare pentru tot ceea ce a trebuit să sufere ci doar încurajare pentru cei ce aveau greutăți și binecuvântarea pentru cei aflați în suferință. Când mă întorc cu gândul la scaunul cu rotile al pr. Anton și la patul său de suferință, și la tot felul de limite și neputințe, nu pot să nu exprim cuvintele lui Isus: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”, și va avea lumina veșnică. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi cu inima smerită, şi astfel veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”, dau mărturie și în această împrejurare, și la această deschidere oficială, faza diecezană, pentru mine personal cât și pentru mulți alții de sfințenia părintelui Anton. Chipul și privirea lui senină vor rămâne întipărite în noi toți”.

După Sfânta Liturghie a fost constituit Tribunalul pentru această cauză de canonizare din care fac parte: pr. Damian – Gheorghe Pătrașcu – postulator general; pr. Cristian Blăjuț, vice-postulator; pr. Mihai Pătrașcu – judecător delegat; pr. Iosif Iacob – promotor al dreptății; pr. Ștefan Lupu – teolog; pr. Benone Lucaci – teolog; pr. Fabian Doboș – istoric; pr. Alois Moraru – istoric; pr. Romeo Neculai – notar. Comisia acestui tribunal a depus jurământul de credință și vor începe demersurile pentru a recunoaște sfințenia și virtuțile slujitorului lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, după care dosarul va fi înaintat la Congregația pentru Cauza Sfinților.

Părintele Cristian Blăjuț, vice-postulatorul acestei cauze, a mulțumit în numele Provinciei franciscane, PS Petru Gherghel, pentru că a crezut în mărturia pe care a văzut-o în pr. Anton Demeter, în toți acești ani, în calitate de episcop și păstor; și pentru că a obținut aprobarea tuturor episcopilor, ca această cauză să ajungă la Roma. Un cuvânt de mulțumire, a fost adresat membrilor care au acceptat să facă parte din tribunalul bisericesc. De asemenea un cuvânt de mulțumire, a fost adresat tuturor acelora care l-au cunoscut pe părintele Anton Demeter și l-au prețuit. Părintele Cristian Blăjuț, i-a rugat pe toți credincioșii să susțină această cauză de beatificare, prezentând mărturiile de credință și minunile pe care părintele Anton, le-a mijlocit de la bunul Dumnezeu.

Slujitorul lui Dumnezeu, părintele Anton Demeter, continuă să susțină din cer credința Poporului lui Dumnezeu, să mijlocească pentru fiecare dintre noi ajutorul de care avem nevoie. „Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul” (Mt 5,5), părintele Anton a fost un om al blândeții care nu urât pe nimeni, indiferent de răul care i s-a făcut. El a iertat greşelile oamenilor, și i-a împăcat cu Dumnezeu. Cel ce a suferit în unire cu Cristos îşi află fericirea în ceruri. Fie ca părintele Anton Demeter, ales de Dumnezeu să ajungă la perfecţiunea iubirii, să strălucească pe firmamentul Bisericii prin mărturia autentică de credință și viața sa sfântă.

Sursa: OFM Conv Roman

Romanul Financiar

http://www.romanulfinanciar.ro/stiri-locale-sub-2015/83-noiembrie-2016/8395-la-roman-a-avut-loc-liturghia-de-deschidere-a-procesului-de-beatificare-a-pr-anton-demeter

Franciscani in zeghe

PR. ANTON DEMETER

autobiografie - anii de închisoare

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, după ce ţara a căzut sub dominaţia comunistă, poporul român a avut de îndurat cele mai grele suferinţe şi umiliri: foamete, deportări, arestări, condamnări, naţionalizări, plata unor mari despăgubiri de război, jefuirea nemiloasă a bogăţiilor ţării, colectivizarea forţată a agriculturii etc.

E lucru de la sine înţeles, că în acele împrejurări vitrege pentru poporul român, nu puteau scăpa de ura şi răzbunarea celor fără Dumnezeu şi neam nici cultele religioase din România şi în primul rând Biserica catolică, considerată pe bună dreptate duşmanul numărul unu al comunismului ateu.

Astfel, în toamna anului 1948, toţi episcopii catolici de ambele rituri, împreună cu numeroşi preoţi şi credincioşi devotaţi Bisericii lui Cristos, au fost arestaţi, li s-au înscenat procese publice pline de calomnii şi acuze nedrepte, pe baza cărora au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. În acest timp Biserica greco-catolică a fost desfiinţată şi obligată să se unească cu cea ortodoxă, toate seminariile, Institutele teologice şi toate mănăstirile şi şcolile catolice au fost suprimate, iar Congregaţiile, Asociaţiile şi Ordinele religioase au fost interzise, iar membrii lor au fost expulzaţi din ţară sau obligaţi să trăiască în mijlocul lumii, în familiile lor sau pe la rude şi cunoştinţe.

Începând din iarna lui 1948 şi până spre sfârşitul anului 1951, au fost arestaţi şi condamnaţi, rând pe rând, numeroşi preoţi şi studenţi franciscani. Aceştia sunt: Pr. Anton Bişoc, provincial, Pr. Mihai Dămoc şi Pr. Gheorghe Pătraşcu, comisari generali, Pr. Anton Dămoc, Pr. Petru Băcăoanu, Pr. Iosif Duman, Pr. Ioan Butnaru, Pr. Mihai Unguru, Pr. Petru Dâncă, Pr. Mihai Rotaru, Pr. Gheorghe Dumitraş, Pr. Mărtin Mihoc, Pr. Ştefan Tătaru, Pr. Gheorghe Vamoşiu, Pr. Gheorghe Coceanga şi alţii. Dintre studenţii franciscani amintim pe: Iosif Simon, Iosif Gabor, Eugen Blăjuţ, Alois Donea şi Iosif Sabău, actualul superior provincial.

După valul de arestări şi condamnări din anii 1948-1951, atitudinea regimului comunist din ţară faţă de Biserica romano-catolică părea a fi ceva mai tolerantă. Astfel că în toamna anului 1951 s-a redeschis Institutul Teologic Romano-Catolic de la Alba-Iulia, pentru seminariştii şi studenţii maghiari şi germani şi unde, cu aprobarea Pr. Petru Pleşca, Ordinariul locului şi a Pr. Alois Herciu, comisarul nostru general, şi-au putut continua şi completa studiile teologice şi au fost sfinţiţi preoţi şapte teologi aparţinând Ordinului nostru, adică: Pr. Petru Mârţ, Pr. Iulius Winchelbauer, Pr. Johann Proschinger, Pr. Alois Donea, Pr. Mihai Măcincă, Pr. Andrei Balint şi Pr. Eugen Ghiuzan. Hirotonirea acestora a avut loc în Catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, în ziua de 25 octombrie 1952, de către episcopul Alexandru Cisar, care în acel timp se afla cu domiciliu obligatoriu într-o mănăstire de la Orăştie, judeţul Hunedoara.

În toamna aceluiaşi an 1952, alţi şapte studenţi teologi moldoveni, printre care mă număram şi eu, am plecat la Alba-Iulia pentru a ne continua studiile teologice, întrerupte cu patru ani în urmă. Aceştia erau actualii preoţi franciscani: Pr. Iosif Sabău, Pr. Anton Sociu, Pr. Anton Demeter, Pr. Budău Iosif, +Pr. Petru Matieş, şi doi preoţi diecezani, adică Pr. Anton Despinescu şi +Pr. Mihai Agiurgioaiei. În luna martie 1953, noi, cei cinci teologi franciscani am depus sfintele voturi religioase pe toată viaţa, în cel mai mare secret, în prezenţa Pr. Anton Tălmăcel, pentru a nu risca să fim eliminaţi din Institut, aşa cum avea să se întâmple cu unii studenţi franciscani veniţi la Alaba-Iulia în urma noastră.

În sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, noi cei şapte am primit taina Sfintei Preoţii, din mâinile aceluiaşi episcop Alexandru Cisar, în aceeaşi catedrală catolică din Alba-Iulia.

Reîntorşi în Moldova, am fost repartizaţi în mod provizoriu la diferite parohii, pentru o scurtă vacanţă. În luna septembrie, în urma examenului de jurisdicţie, eu am fost numit vicar în parohia Prăjeşti, de unde, la sfârşitul lunii octombrie 1953, am fost transferat ca vicar parohial la catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, unde l-am înlocuit pe Pr. Alois Donea care din cauza sănătăţii şubrede, a fost mutat într-o altă parohie.

La catedrala „Sf. Iosif” am muncit cu multă dragoste şi m-am străduit să fiu mereu la datorie, deşi ca tânăr preot nu aveam experienţa şi pregătirea necesară apostolatului din mediul urban. Deşi eram conştient de marile riscuri la care mă expuneam prin activitatea mea preoţească, întărit de harul lui Dumnezeu am căutat să-mi împlinesc în modul cel mai conştiincios obligaţiile mele preoţeşti. În timpul anchetelor de la securitate aveam să fiu acuzat că mi-am depăşit atribuţiile mele preoţeşti. Eu însă regretam întotdeauna că nu putusem lucra mai mult şi mai bine.

În timpul şederii mele la catedrală, am avut între altele, ocazia de a-i cunoaşte pe câţiva dintre Episcopii eroi şi mărturisitori ai Bisericii noastre, şi anume: pe Ep. Alexandru Cisar, care la scurt timp după întoarcerea sa la Bucureşti de la Orăştie, a încetat din viaţă în urma unei răceli puternice, pe Ep. Marton Aron, un păstor plin de curaj şi de demnitate; pe Ep. Paha al diecezei de Timişoara, care a ieşit din puşcărie orb, dar iradiind de bunătate şi veselie; pe Ep. Ioan Duma, care, escortat de miliţie s-a oprit o oră la Arhiepiscopie, iar de aici a fost dus cu domiciliu obligatoriu la Kogălniceanu, în judeţul Constanţa; pe Ep. greco-catolici Iuliu Hossu, Ioan Balan şi Alexandru Rusu i-am cunoscut în mod providenţial şi cu totul neaşteptat în spitalul Floreasca din Bucureşti, unde fuseseră aduşi din închisoare pentru tratament; erau foarte slăbiţi, cu dantura stricată, dar senini şi plini de curaj şi demnitate. Primul lucru care m-au rugat când am intrat în salonul lor a fost acela de a le aduce Sfânta Taină.

În curând îmi încheiam şi eu misiunea de vicar al Catedralei „Sf. Iosif”. În noaptea de 20 spre 21 august 1958 am fost arestat şi dus la securitatea din strada Uranus. Aici am fost anchetat aproape jumătate de an, apoi judecat de tribunalul militar şi condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru o aşa-zisă „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. În ce a constat această crimă, pe scurt ea putea fi rezumată în următoarele acuze grave:

1. M-am rugat cu poporul pentru episcopii şi preoţii arestaţi;

2. Am refuzat să divulg secretul spovezii. Aici, însă, era vorba de o simplă înscenare;

3. Am păstrat legătura frăţească şi colegială cu confraţii mei preoţi franciscani;

4. Eram în legătură cu Fraţii Şcolilor Creştine, consideraţi ca şi franciscanii nişte duşmani ai poporului;

5. Aş fi făcut, din punctul lor de vedere, nişte afirmaţii ostile la adresa ordinii politice din ţară, în cadrul unor predici de ale mele;

6. Dar lucrul cel mai grav de care am fost acuzat, era faptul că mă ocupasem de educaţia religioasă a copiilor şi a tinerilor catolici care veneau la Catedrală, căci procurorul, înainte de încheierea procesului i s-a adresat preşedintelui completului de judecată cu aceste cuvinte: „Cer să i se dea inculpatului A. D. o pedeapsă exemplară, deoarece a influenţat masele, şi mai cu seamă copiii şi tinerii, dându-le o educaţie mistico-religioasă!”.

Procesul a fost public şi a avut loc în luna martie 1959 la Tribunalul Militar, de pe strada Negru-Vodă din Bucureşti. Persoanele aduse la proces ca martori ai acuzării, erau nişte persoane evlavioase care frecventau des catedrala; sub ameninţarea securităţii ele dăduseră declaraţii în scris împotriva mea, declaraţii pe care le-am văzut şi citit şi eu la încheierea şi semnarea dosarului meu, în ziua de 11 februarie 1959.

În ziua procesului, în timpul interogatoriului, unii dintre aceşti martori nu au scos nici un cuvânt, iar alţii au încercat să retracteze declaraţiile aflate la dosar, dar totul era în zadar, căci condamnarea mea era hotărâtă cu mult înainte. Printre martorii acuzării care dăduseră declaraţii împotriva mea se afla şi un confrate preot, cu care muncisem împreună la catedrală, care însă nu s-a prezentat la proces. Aş fi foarte bucuros ca unele dintre acuzaţiile aduse de el să fi fost adevărate!

Cea mai mare bucurie şi satisfacţie pe care am simţit-o eu în ziua procesului, a fost aceea de a mă afla singur în boxa acuzării, după cele şase luni de anchetă, în care anchetatorii s-au trudit tare mult ca să atragă şi pe alţii în puşcărie odată cu mine. Ei n-au avut succes, căci de fiecare dată când eram scos la anchetă, făceam un legământ în faţa lui Dumnezeu de a nu spune nici un cuvânt prin care să acuz pe cineva, care să aibă de suferit din cauza mea şi să-l am pe conştiinţă.

Am avut, însă, şi o mare durere, care m-a făcut să vărs câteva lacrimi, atunci când preşedintele tribunalului a încercat să insinueze implicarea mea în nişte acte imorale. Sunt sigur, însă, că nimeni dintre cei ce mă cunoşteau ca preot la Catedrală şi care se aflau atunci în sala tribunalului nu au putut crede aşa ceva. De altfel, metoda aceasta de a-i compromite pe preoţi în procesele publice o foloseau aproape de fiecare dată.

La scurt timp după terminarea procesului, am fost transportat cu o dubă la închisoarea Jilava de lângă Bucureşti, unde procurorul mi-a adus la cunoştinţă după câteva zile condamnarea mea la 20 de ani muncă silnică. Mi s-a părut că era cam prea mult pentru ceea ce făcusem eu, dar eram bucuros că ştiam sigur acum pentru ce am fost condamnat şi cred că în momentele acelea nu-mi era frică, nici chiar dacă m-ar fi dus la moarte.

Jilava era o închisoare de tranzit; de aici cei condamnaţi erau trimişi la diferite închisori şi lagăre de muncă din ţară.

În noaptea de 3 spre 4 aprilie 1959, de pe culoarul secţiei I-a, fuseseră scoşi foarte mulţi deţinuţi şi aduşi alţii noi în locul lor. Eu rămăsesem, cred, singurul în celulă dintre cei mai vechi la care s-au adăugat alţii noi sosiţi în timpul nopţii. Dintre ei nu mi-l amintesc decât pe generalul Vâscu şi pe un muncitor tipograf.

Dimineaţa de 4 aprilie 1959 se anunţa ca o zi frumoasă de primăvară, cu un soare luminos şi cu ciripit de vrăbii. Nu ştiam că ziua aceea avea să-mi pecetluiască destinul întregii mele vieţi. În jurul orei opt, un miliţian din paza închisorii m-a scos din celulă şi m-a dus la camera de serviciu de la intrarea pe culoar. Aici mă aştepta locotenentul major Ştefan care mi-a ordonat să stau cu faţa la perete. După ce mi-a pus câteva întrebări, m-am pomenit deodată cu o lovitură puternică în spate. La intrarea în camera de serviciu am observat într-un colţ, un ciocan de lemn cu o coadă lungă, cu care se încercau gratiile de la geamuri în fiecare seară înainte de a se da stingerea. Sunt absolut sigur că am fost lovit cu acel ciocan şi apoi dus din nou în celulă. După aproximativ o oră acel miliţian a deschis din nou uşa, mi-a spus să-mi adun lucrurile şi m-a scos afară la poarta închisorii, unde mă aştepta locotenentul Ştefan cu câţiva civili, un jeep militar şi valiza pe care o lăsasem cu câteva zile înainte la magazie. Mi s-a spus să urc în maşină. La plecare locotenentul Ştefan mi-a tras o înjurătură zdravănă, apoi a adăugat: „Lasă că vii tu din nou pe mâna mea!” Maşina a pornit în viteză spre Bucureşti şi iată că m-am pomenit din nou într-o cameră largă de la subsolul securităţii Uranus, plină cu deţinuţi aduşi de la diferite închisori. După vreo cinci zile fără ca nimeni să mă întrebe ceva, am fost din nou scos afară şi transportat cu o dubă într-o rezervă a securităţii de pe strada Ştefan Furtună (fostă Angelescu), în fostele grajduri ale corpului de gardă ale curţii regale, transformate în nişte celule mici cu câte două paturi suprapuse, cu geamurile zidite şi cu câte un mic beculeţ care lumina zi şi noapte în oberlihtul de deasupra uşii. Aici am rămas şase luni de zile, mai întâi cu jurisconsultul Mihai Aurel şi mai apoi cu tânărul Mircea Gheorghiu, cu care păstrez legătura prin corespondenţă până în ziua de azi. Pe la începutul lunii octombrie, am fost scos din celulă şi dus într-un birou unde mă aştepta un ofiţer în civil, care dorea să capete de la mine unele informaţii în legătură cu viaţa particulară şi cu atitudinea politică a unor preoţi din Bucureşti pe care îi cunoşteam eu. Acum, în sfârşit, ştiam şi eu pentru ce fusesem adus în ziua de 4 aprilie la Bucureşti. Însă încercarea lui a rămas fără nici un rezultat şi ca urmare am fost expediat din nou la Jilava, iar de aici mai departe în Insula Mare a Brăilei. Aici am coborât de pe bacuri într-o minunată zi de toamnă. Era duminică, 12 octombrie 1959, sărbătoarea Maternităţii Maicii Domnului. După o oră de marş pe un drum de câmp, iată-ne în sfârşit ajunşi în lagărul de la Stoeneşti, alcătuit din mai multe saivane de oi, făcute din împletitură de nuiele, acoperite cu stuf şi împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată.

Aici m-am întâlnit şi am muncit în aceeaşi brigadă şi echipă cu Bruder Dominic şi Bruder Augustin, fraţi ai Şcolilor Creştine. Miile de deţinuţi politici din lagărele de la Salcia, Strâmba, Stoeneşti, înălţau în Insula Mare a Brăilei cu hârleţul, târnăcopul şi lopata diguri de apărare în faţa apelor Dunării. Era o muncă istovitoare, mai cu seamă pentru oamenii bătrâni, pentru cei neobişnuiţi cu muncile fizice şi pentru cei cu sănătatea şubredă. Eu eram unul dintre aceştia, căci din ziua de 4 aprilie rămăsesem cu o durere în spate, pe care o simţeam mai cu seamă la aplecare şi la ridicăturile de pământ. Cei care nu-şi împlineau norma fixată, seara erau opriţi la poarta lagărului şi încasau ciomege la fund. Noroc cu Bruderii care mă ajutau să scot norma, că altfel… Aici oamenii au îndurat mult din cauza frigului, a foamei, a lipsei totale de igienă şi de asistenţă medicală. La mulţi dintre ei le-au rămas oasele prin acele locuri sălbatice.

La începutul lunii decembrie 1959, o parte dintre deţinuţi, adică cei mai slabi şi bolnavi au fost încărcaţi pe bacuri şi transportaţi pe Dunărea de Jos, la Periprava, acolo unde fluviul se varsă în mare prin braţul Chilia.

În ziua de 4 decembrie când am coborât de pe bacuri, bătea un crivăţ puternic că parcă ne ardeau obrajii şi ne trecea prin oase.

Ajunşi în lagărul de la Grind, la 2 km de Periprava, a trebuit ca toată iarna aceea să ieşim în câmp şi să culegem sute de hectare de porumb rămase neculese până la acea oră. Şi aici oamenii au suferit mult din cauza frigului îndurat în câmp şi din cauza foamei, căci o iarnă întreagă nu ni s-a servit la masă decât varză murată hăcuită şi cartofi îngheţaţi. Aici am avut ocazia să-l cunosc şi pe episcopul Ioan Cherteş, care a încetat din viaţă în iarna aceasta (1992) şi a fost înmormântat cu mare pompă la Cluj-Napoca. Tot aici am mai cunoscut şi pe preoţii greco-catolici Bacoţiu, Fanea şi pe Pr. Ambruş, maghiar, toţi trei murind în iarna aceea în lagărul de la Grind.

La 1 mai 1960 am fost internat la infirmeria lagărului cu o febră mărită. Făcusem o pleurezie de care în curând m-am vindecat, dar febra persista mai departe, însoţită de dureri puternice pe coloana vertebrală şi în abdomen. Medicii deţinuţi neavând nici un fel de aparatură medicală nu puteau stabili diagnosticul bolii mele. Unii spuneau că era vorba de un reumatism, alţii de un lombago; ei îmi recomandau să fac cât mai multă gimnastică pentru a nu mă anchiloza stând nemişcat la pat. În infirmerie am rămas până în luna noiembrie, timp în care nu am primit decât trei grame de streptomicină şi alte câteva pastile. Aici mă vizita adesea Pr. Ioan Pârţac când se întorcea seara de la câmp, Pr. Ioan Mărtinaş care îmi aducea din când în când Sfânta Taină, precum şi alţi preoţi catolici sau ortodocşi cu care mă împrietenisem în puşcărie.

Eu slăbisem într-un hal fără de hal, îmi pierdusem orice poftă de mâncare şi pe la începutul lui noiembrie m-am văzut dintr-o dată paralizat de picioare. Acum medicii şi-au dat seama că era vorba de o afecţiune a nervilor de pe coloana vertebrală. M-au trimis deci într-un spital de boli contagioase din oraşul Tulcea unde, însă, nu am rămas decât vreo două săptămâni. Şi de această dată Maica Domnului a voit parcă să-mi dea un semn al asistenţei sale, căci iată ea m-a ajutat să ajung cu o salvare în spitalul Văcăreşti chiar în ajunul Neprihănitei Zămisliri. Aici mă simţeam ca acasă căci mă găseam în prejma unor biserici şi locuri pe care le vizitasem şi călcasem de atâtea ori în anii petrecuţi la Catedrală. În spitalul Văcăreşti, bolnavii se bucurau de o îngrijire mai atentă. Hrana era suficientă, medicamente primeam zilnic, astfel că în curând am început să mă simt ceva mai bine. După un an de tratament, doctorul Pintilie, adus aici de la spitalul Colentina mi-a făcut o operaţie pe coloana vertebrală. Era, însă, prea târziu: după un an de zile am fost transferat din spitalul Văcăreşti cu suspendarea pedepsei la spitalul civil de ortopedie osoasă de la Foişorul de foc din Bucureşti, unde cu un an mai târziu, adică în primăvara anului 1964, dându-se o amnistie generală a deţinuţilor politici am primit şi eu Biletul de eliberare. Pe timpul cât am rămas în spitalul de la Foişorul de foc am făcut mai multe operaţii pentru corectarea poziţiei picioarelor, care din cauza contracturilor nervoase se strânseseră atât de mult încât ajunsesem cu genunchii la gură. Uitasem să spun că în timp ce mă aflam în spitalul Văcăreşti, în urma unei anchete la care am fost supus de un anchetator, mi-am dat seama că prin anii 1961-1962, alţi fraţi de-ai mei, preoţi franciscani fuseseră arestaţi, printre care Pr. Mihai Dămoc, Pr. Iosif Chelaru, Pr. Iosif Duman, Pr. Gheorghe Pătraşcu, Pr. Petru Dâncă, Pr. Matei Ghiuzan, arestaţi pentru a doua oară şi Pr. Ioan Gherghina, Pr. Petru Albert, Pr. Petru Mârţ, Pr. Iosif Budău etc. care au fost cu toţii puşi în libertate, putând să iau din nou legătura cu ei.

În toamna anului 1966, tot într-o sărbătoare a Maicii Domnului, adică în ziua de 7 octombrie, sărbătoarea Sf. Rozariu, după o şedere de câteva luni în sanatoriul Agigea de pe ţărmul Mării Negre, ea m-a adus la Oţeleni, unde mă aştepta de multă vreme bunul meu coleg şi prieten, Pr. Andrei Balint. Aici am muncit într-o strânsă colaborare şi frăţietate, vreme de 12 ani, când ieşind la pensie pe caz de boală, m-am retras într-o casă din Barticeşti pe care o cumpărasem cu un an mai înainte, adică în 1977.

Acum, când Provincia franciscană, după 40 de ani de interdicţie a intrat din nou în drepturile sale, când viaţa de comunitate a început să fie restabilită în mănăstiri şi în convente, aştept şi eu cu nerăbdare ziua şi ceasul când să pot fi iarăşi împreună cu confraţii mei.

În anul acesta (1992) se vor împlini 32 de ani de când sunt ţintuit la pat. E o minune că am putut rezista atâţia ani la atâtea încercări morale şi fizice, minune pentru care eu îi mulţumesc Domnului prin mijlocirea Maicii mele cereşti, care în tot acest timp mi-a fost călăuză, bucurie şi îmbărbătare pe drumul presărat cu spini al vieţii mele. Deo gratias!

Pr. Anton Demeter

Barticeşti, 14.03.1992

Bucureşti - Lourdes

jurnal de călătorie

Tot ce ni se întâmplă în viaţa noastră pământească, se întâmplă prin dispoziţia şi cu permisiunea divină. Atunci când Dumnezeu ne încearcă cu boli sau nenorociri, el are în vedere nişte scopuri pline de înţelepciune şi bunătate, căci suferinţele primite cu credinţă din mâna Domnului, devin pentru cei încercaţi prin ele un izvor de haruri şi o ocazie de mântuire.

Sunt preot şi vă vorbesc acest lucru din experienţa proprie.

Din anul 1960 sunt paralizat de ambele picioare ca urmare a unei lovituri nemiloase primită în închisoarea Jilava. În cei 32 de ani de când sunt paralizat, cu excepţia doar a primelor zile de suferinţă, nu am cunoscut niciodată momente de descurajare, de deprimare, sau neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că am înţeles să primesc cu seninătate şi bucurie voinţa sfântă a lui Dumnezeu, ştiind că el toate le rânduieşte spre binele nostru. În toţi aceşti ani n-am uitat niciodată că sunt preot şi trebuie să-mi onorez cum se cuvine taina preoţiei cu care m-a învrednicit Cristos, pe mine nevrednicul său rob. De aceea zilnic am fost la dispoziţia credincioşilor în biserică, folosindu-mă de un cărucior special pentru handicapaţi locomotori.

Una dintre dorinţele mele cele mai mari, mai cu seamă în anii de după revoluţia din decembrie, a fost aceea de a ajunge la Lourdes, în sudul Franţei, unde se află cel mai renumit loc de pelerinaj de pe glob în cinstea Maicii Domnului. Nu doream neapărat să ajung acolo pentru a dobândi o vindecare trupească, pentru că după 32 de ani de unire cu Cristos prin suferinţă, mi-ar fi greu să-l las pe Isus să-şi continue Calvarul de unul singur, dar voiam să ajung la Lourdes pentru a-i mulţumi Maicii Domnului pentru nenumăratele haruri primite de la ea în anii de suferinţă şi a-i cere ajutoare spirituale pentru fraţii mei din ţară şi de pretutindeni.

Şi iată că dorinţa avea să mi se împlinească pe neaşteptate, atunci când Directorul Caritasului catolic din Bucureşti, dl. Emanuel Cosmovici, organizând un pelerinaj la Lourdes cu sprijinul Trustului ACROSS din Anglia, amintindu-şi de fostul părinte duhovnicesc al anilor copilăriei sale la Catedrala „Sf. Iosif” din București, m-a înscris şi pe mine pe tabelul celor 24 de pelerini, care de sfintele Sărbători ale Paştelui aveau să plece cu un autocar special la Sanctuarul Maicii Domnului de la poalele Pirineilor francezi. După această scurtă punere în temă în legătură cu pelerinajul şi cu persoana mea, vreau să vă ofer un foarte succint jurnal de călătorie.

Vineri, 17 aprilie 1992

La sediul „Caritas” de lângă parcul Libertăţii din Bucureşti, un spaţios şi elegant autocar englez, prevăzut cu tot confortul necesar unor bolnavi, printre care mai mulţi handicapaţi locomotori, îi aşteaptă pe cei 24 de pelerini care peste câteva minute vor pleca spre Franţa.

E ora cinci dimineaţa; a început să se crape de ziuă şi Bucureştiul trezit din somn se pregăteşte să înceapă o nouă zi a zbuciumatei sale existenţe. Afară e răcoare, dar se anunţă o zi senină şi luminoasă de primăvară. În faţa sediului „Caritas” e mare forfotă. Una după alta sosesc maşinile cu bolnavii şi însoţitorii lor, aduşi din colţuri ale capitalei.

„Bună dimineaţa!” „Lăudat să fie Isus Cristos!” se salută între ei noii sosiţi.

„Good morning!” ne salută cei trei şoferi englezi cu amabilitate şi cordialitate, veniţi pentru a ne da o mână de ajutor la urcarea în maşină.

Între timp soseşte la faţa locului şi o echipă de reporteri şi operatori de la Televiziunea Română, cu intenţia de a imortaliza acest rar eveniment, când un grup de credincioşi români: ortodocşi, romano - şi greco-catolici, se înfrăţesc şi se îmbrăţişează între ei pentru a o slăvi pe Maica lor cerească, iubită deopotrivă de unii şi de alţii.

Peste câteva clipe călătorii sunt invitaţi să urce în maşină. Totul se execută într-o ordine şi linişte exemplară, ocupându-şi fiecare locul stabilit din ajun de către organizatorii pelerinajului. Bolnavii pe cărucioare sunt urcaţi cu liftul şi aşezaţi pe paturi; ceilalţi bolnavi şi însoţitorii iau loc pe fotolii. La ora şase fix cei trei şoferi care ne vor transporta non-stop până la Lourdes cale de cca. 3000 km., timp de două zile, au urcat în cabină. Împreună cu noi au urcat în autocar şi cei câţiva reporteri şi operatori ai Televiziunii Române. Peste câteva secunde maşina demarează lin îndreptându-se spre centrul capitalei de abia trezită din somn. Lăsăm în urmă Piaţa Naţiunii, Biserica Bărăţiei, Universitatea, Piaţa Romană, Piaţa Victoriei, Arcul de Triumf şi ne îndreptăm spre Băneasa.

La ieşirea din Bucureşti facem o scurtă rugăciune ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să călătorim bine. De-a lungul autostrăzii ce duce spre Ploieşti, ne întâmpină păduri înverzite, localităţi cu case cochete, livezi cu pomi înfloriţi, şiruri de maşini şi biciclete care se îndreaptă spre capitală. Reporterii de la TVR schimbă câteva vorbe cu fiecare dintre noi, înregistrează pe bandă de magnetofon şi filmează până dincolo de Ploieşti, apoi luându-şi rămas bun de la pelerini coboară din maşină. Atmosfera dintre pelerini devine din ce în ce mai deschisă, mai degajată şi mai cordială. Fiecare încearcă să intre în vorbă cu vecinii săi şi astfel se înfiripă între noi prietenii şi discuţii amicale din ce în ce mai animate. Timpul se scurge pe nesimţite şi iată-ne intrând pe valea Prahovei. Aici privirile ni se odihnesc peste stâncile golaşe sau pe culmile împădurite ale Bucegilor, pe pajiştile înverzite, pe Crucea de pe Caraiman, pe turmele de mioare cu miei zglobii, peste pitoreştile localităţi, Câmpina, Sinaia, Buşteni, Predeal, Timişul de Sus, etc., până la Braşov.

În acest minunat cadru natural mintea şi inima, fără să vrem, ne zboară spre Creatorul universului. După primele discuţii purtate între noi, ne-am dat seama că toţi cei 24 de pelerini care călătoreau spre Lourdes, catolici, ortodocşi şi greco-catolici, o iubeam deopotrivă pe Maica Domnului, lucrul acesta a contribuit şi mai mult la prietenia şi unirea noastră sufletească, formând împreună o strânsă familie mariană şi ecumenică.

De acum încolo pe tot parcursul călătoriei, împreună ne vom ruga, împreună vom cânta, împreună vom lua parte la sfintele slujbe, împreună ne vom apropia de masa sfântă ca fii ai aceluiaşi Tată din ceruri şi ai aceleiaşi Mame, Preacurata Fecioară Maria, spre al cărui sanctuar ne îndreptăm cu toţii.

Astfel, în discuţii prieteneşti, în cântări şi rugăciuni, în scurte instrucţiuni catehetice potrivite momentului, la care s-au adăugat şi câteva interesante dizertaţii susţinute de dl. Emanuel Cosmovici, de Dr. Mihai Oprescu şi de Pr. Vasile Mare, timpul s-a scurs pe neobservate şi aproape că nu ne-am dat seama când am trecut prin Braşov, Sighişoara, Târgu Mureş, Câmpia Turzii, Turda, Cluj. Ajunşi la Cluj, ne aprovizionăm cu apă potabilă de la Hotelul Sport din Parcul Central. De aici ne urmăm călătoria spre Oradea lăsând în urmă Huedinul, Aleşdul şi numeroase sate înşiruite de-a lungul şoselei. Pe înserate ajungem în sfârşit la Oradea. De aici ne îndreptăm spre punctul de vamă de la Borş unde sosim în jurul orei 22. După ce ne sunt controlate paşapoartele pătrundem pe teritoriul Ungariei. În sfârşit ajungem la Budapesta. Centrul oraşului şi mai cu seamă B-dul Andraszhut sunt luminate ca ziua. Numeroasele reclame luminoase îi oferă oraşului pe timp de noapte un aspect deosebit de plăcut.

Sâmbătă, 18 aprilie 1992

La ora 3:00 după miezul nopţii intrăm în Austria prin punctul de vamă Zall, fără nici o dificultate. Ajungem la Viena şi trecem de ea pe centura exterioară fără a putea vedea mai nimic. În zori ajungem la Salzburg, oraşul renumit pentru Festivalul Internaţional dedicat lui Mozart. În depărtare se zăresc munţii Alpi cu piscurile acoperite de zăpadă. Traversăm o mică porţiune din Germania şi revenim în Austria îndreptându-ne spre Innsbruck, o foarte frumoasă staţiune turistică şi a sporturilor de iarnă, unde ninge mărunt. Intrăm pe valea Tirolului şi străbatem Alpii prin numeroase tuneluri, unele dintre ele lungi de 7-9 km. Ajungem la trecătoarea Sf. Anton. Aici ne aflăm în plină iarnă. Munţii sunt acoperiţi cu zăpadă şi ninge cu spor.

În sfârşit, în jurul amiezii intrăm în Elveţia. Trecând pe lângă lacul Geneva ne îndreptăm spre Lausanne, veche aşezare romană şi mai târziu reşedinţă episcopală, cu vechi catedrale şi castele, iar de aici ne îndreptăm spre oraşul Geneva, unde zărim din viteza maşinii sediile unor Bănci aflate în nişte construcţii monumentale. Ceea ce ne impresionează cel mai mult în această ţară, pe lângă peisajele încântătoare, este curăţenia exemplară. Iniţialele C. H. ne fac atenţi că ne aflăm încă în Confederaţia Helvetică. Deosebit de frumoase sunt staţiile Peco din Elveţia.

La orele 17 intrăm în Franţa. Înaintăm pe valea Ronului unde suflă un vânt puternic. Intrăm în regiunea Provence. Din loc în loc ne întâmpină nişte indicatoare pe marginea străzii care ne atrag atenţia că „Acum respirăm aer de …” (cutare sau cutare localitate). Trecem prin oraşele Lyon, Grenoble, Montpellier, puternic iluminate. Lăsăm în urmă oraşele Narbonne şi Carcassone şi ajungem la Toulouse. Bisericile sunt şi ele puternic iluminate.

Duminică, 19 aprilie, Sărbătoarea Învierii Domnului

În sfârşit, la ora unu după miezul nopţii, iată-ne ajunşi la Lourdes, frânţi de oboseală. Aici coborâm din maşină cu bagaje cu tot şi suntem conduşi în campingul „S. Bernadeta” de la marginea oraşului, situat într-un minunat cadru natural. Oare e necesar să vă mai spunem că în cele două zile de călătorie de la Bucureşti la Lourdes ni s-au servit câte trei mese calde? Acum obosiţi ca niciodată ne culcăm numaidecât pentru că peste câteva ore, adică în dimineaţa zilei de Paşti va trebui să fim la bazilica Sfintei Fecioare de la grotă, unde ne aşteaptă un grup de reporteri de la BBC pentru a ne lua un scurt interviu în legătură cu vizita noastră la Lourdes, după care ne-am reîntors la camping, unde am celebrat Sfânta Liturghie în capela din incinta acestuia împreună cu părintele Vasile Mare, la care a asistat întregul grup de pelerini români, mulţi dintre ei, atât catolici cât şi ortodocşi şi greco-catolici, împărtăşindu-se cu Preasfânt trupul lui Cristos.

Părintele Vasile Mare, capelanul grupului nostru, preot franciscan român de rit oriental a fost tot timpul călătoriei şi al pelerinajului duhovnicul şi animatorul pelerinilor veniţi din România. Cu firea sa veselă şi mucalită reuşea să întreţină mereu o atmosferă plăcută şi senină între noi, cu toată oboseala de care eram uneori copleşiţi.

În după-amiaza zilei de Paşti, potrivit unui program prestabilit, ne-am deplasat toţi pelerinii români la orele 16 la Bazilica Sf. Fecioare Maria de la grotă unde a avut loc ceremonia binecuvântării bolnavilor cu Preasfântul Sacrament, după care am revenit în camping, unde ni s-a servit masa de seară, după care cu toţii am plecat la dormitoare unde am dormit buştean, căci eram foarte obosiţi.

Luni, 20 aprilie. A doua zi a Paştelui catolic

Potrivit programului stabilit pentru această zi, în jurul orei 9 ne-am deplasat la capela aflată în incinta clădirii de la „Association Hôpitalière Générale” din Lourdes, unde, la orele 10 am celebrat Liturghia în limba română în prezenţa şi cu participarea activă a membrilor grupului nostru. De aici ne-am deplasat cu autocarul la o biserică monumentală din centrul oraşului pe care am vizitat-o, admirând altarele, statuile şi icoanele din interiorul ei, adevărate opere de artă religioasă. Întorşi în camping am servit masa prânzului, după care unii dintre noi au plecat în oraş să facă mici cumpărături. După amiază, în jurul orei 16 ne-am deplasat din nou la Bazilica Preasfintei Fecioare Maria de la grotă unde am recitat împreună cu zecile de mii de pelerini sosiţi aici din toate colţurile lumii, rugăciunea Sfântului Rozariu. Conducătorul acestei ceremonii a anunţat publicul prezent că printre cei de faţă se găseşte şi un grup de pelerini români. Rugăciunea rozariului s-a recitat în zece limbi diferite printre care şi în limba română. La fiecare decadă de rozariu, un preot român recita un „Ave Maria” (Bucură-te Marie) în limba română. La încheierea acestei înălţătoare ceremonii, noi ne-am retras cu autocarul în camping, unde după o frugară cină, am plecat la culcare.

Marţi, 21 aprilie. A treia zi a Paştelui catolic

Astăzi continuăm vizitarea bisericilor din localitate şi din împrejurimi. Astfel, după ce am servit micul dejun am plecat cu autocarul în localitatea Bartrès, unde Bernadeta Soubirous, fericita vizionară a Maicii Domnului la Lourdes în anul 1858, şi-a petrecut câţiva ani ai copilăriei sale, la una dintre rudele ei. Aici, la Bartrès am celebrat Sfânta Liturghie în biserica parohială, după care am admirat un minunat triptic de sculpturi în lemn reprezentând botezul Domnului de către Sf. Ioan în Iordan şi tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. În drum spre Lourdes, am văzut şi mica târlă în care se adăposteau Bernadeta cu oile sale în caz de furtună şi vreme rea. La fel am văzut de la distanţă o mică capelă cu icoana Bernadetei, construită chiar pe locul unde ea îşi ducea oile la păşunat. Ajunşi în camping, am servit masa prânzului, după care ne-am odihnit câteva ore, pentru ca seara, la orele 21 să ne deplasăm din nou la Bazilica Sfintei Fecioare Maria de la grotă spre a lua parte la procesiunea nocturnă cu lumânări aprinse. Era într-adevăr un spectacol feeric şi înălţător să poţi vedea acea procesiune grandioasă cu lumânări aprinse la care luau parte mii şi mii de pelerini, adorând cu veneraţie Preasfântul Sacrament. Fluvii de lumini alunecau domol pe imensa esplanadă din faţa Bazilicii. În noaptea Învierii, spun cei care au luat parte la procesiunea cu lumânări aprinse, că numărul pelerinilor partecipanţi se ridică până la 130-150 de mii. Întorşi în camping de la Bazilica Sfintei Fecioare, am servit ca de obicei cina şi apoi ne-am retras la culcare.

Miercuri, 22 aprilie

Pentru această zi ne este rezervată o excursie cu autocarul în oraşul Biarritz, staţiune balneară situată în golful Biscaya, de la Oceanul Atlantic. Se zice că în această localitate îşi petrec vacanţele şi concediile numai oameni cu bani mulţi, milionari şi miliardari. Dar iată că printre ei, dând din coate, ne-am făcut şi noi loc pentru câteva ore, celebrând o Sfântă Liturghie pe plaja oceanului. Aici am admirat nu numai vilele şi hotelurile somptuoase, bisericile şi parcurile luxuriante, ci şi valurile oceanului ce se spărgeau spumegând de furie printre colţii stâncilor. Pe una din stâncile mai înalte din largul oceanului, trona o măreaţă statuie a Fecioarei Maria de la Lourdes. Reîntorşi de la Biarritz la Lourdes, spre seară ne-am îndreptat din nou cu autocarul spre Bazilica Fecioarei de la grotă, unde ne-am rugat, ca de obicei, Sfântul Rozariu, pentru a-i cere Maicii Domnului haruri asupra ţării noastre, asupra Bisericii şi asupra lumii întregi. În jurul orei 19 ne-am reîntors în camping, unde ca de obicei, am servit masa de seară şi ne-am retras în dormitoare, pentru a ne reîmprospăta forţele pentru ziua următoare.

Joi, 23 aprilie

De astă dată am celebrat Sfânta Liturghie în capela campingului „Sf. Bernadeta”, pentru ca la orele 10 să ajungem cu autocarul la biserica nou construită, în apropierea bazilicii, dincolo de apa Gavului, unde se va celebra o liturghie, în prezenţa a peste cinci mii de handicapaţi, sosiţi din Anglia, Scoţia şi Irlanda, cu o zi înainte. A fost într-adevăr o ceremonie cu totul neobişnuită şi emoţionantă, cu o participare activă a celor cinci mii de handicapaţi prin ovaţii, cântări şi pantomimă religioasă. La sfârşitul ceremoniei un episcop englez s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche în limba italiană: „Anche io sono sacerdote francescano, ma senza barba” (Şi eu sunt preot franciscan dar fără barbă). Mi-a părut rău că nu i-am propus să-i dau ceva altoi din barba mea… La ora prânzului ne-am reîntors în camping unde am luat masa, pentru ca mai târziu, după-amiază, să ne deplasăm din nou cu autocarul la Bazilica grotei, unde ne-am rugat, noi, românii împreună Sfântul Rozariu, după care, atât eu, cât şi ceilalţi bolnavi handicapaţi am făcut o baie în piscinele de la grotă, în care se zice că în decursul celor mai bine de 100 de ani, de la apariţiile Maicii Domnului la Lourdes, şi-au recăpătat sănătatea foarte mulţi bolnavi. Odată cu sosirea serii ne-am reîntors iarăşi în camping, pentru a servi ca de obicei masa de seară şi a ne odihni, după o zi de alergare.

Vineri, 24 aprilie

În ziua aceasta când fraţii noştri ortodocşi comemorau patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos, am participat cu toţii la sentimentele lor de durere, urmărind suferinţele îndurate de Mântuitorul pe drumul Calvarului, oprindu-ne la cele 14 staţiuni, un calvar în miniatură, construit în Parcul din incinta campingului „Sf. Bernadeta”. După prânz ne-am deplasat iarăşi cu autocarul la bazilica Sfintei Fecioare de la grotă, unde am celebrat Sfânta Liturghie pentru grupul nostru în capela sf. Gabriel Arhanghelul, aflată în colţul din stânga de la intrarea principală în Bazilica superioară. Am vizitat şi Bazilica superioară, o capodoperă a stilului neogotic, unde între altele am văzut şi tricolorul românesc cu chipul Preasfintei Fecioare Maria, lăsat acolo de un grup de pelerini români pe la începutul secolului nostru. La coborâre am vizitat şi cripta aflată sub biserica superioară, unde am văzut pereţii acoperiţi complet cu ex-voto-uri, semne ale recunoştinţei celor ce au dobândit ajutoare excepţionale prin mijlocirea Maicii Domnului. La capătul interior al criptei se deschide biserica în care se ţine adoraţie zilnică în faţa Preasfântului Sacrament, într-o reculegere şi cu o pietate exemplară. Ne-a părut rău că nu am putut vizita şi biserica inferioară numită şi biserica Pius al X-lea, aflată în vecinătatea esplanadei imense din faţa bazilicii. Această biserică subterană, poate adăposti până la 25 de mii de persoane, având o lungime de 201 metri şi o lăţime de 81 de metri, o adevărată capodoperă de arhitectură modernă. Ea a fost concepută şi realizată pentru a adăposti o mulţime de pelerini din ce în ce mai numeroasă, şi a fost consacrată cultului în ziua de 25 martie 1958 de către eminenţa sa, cardinalul Roncalli, pe atunci arhiepiscop de Veneţia şi care devenea mai târziu Papa Ioan al XXIII-lea.

Către orele 19 ne-am îmbarcat iarăşi în maşină, îndreptându-ne spre camping unde eram aşteptaţi pentru a servi cina şi a ne bucura de odihna ce ni se cuvenea după o zi încărcată cu vizite.

Sâmbătă, 25 aprilie

E ultima zi a şederii noastre la Lourdes. Treziţi în jurul orei şase dimineaţa, ne-am spălat şi echipat ca de obicei, după care am coborât în sala de mese unde am luat cafeaua. În jurul orei 9:30 ne-am îmbarcat în autocar, pentru a ajunge din nou, de astă dată chiar la picioarele grotei, unde la ora 10 eram programaţi să celebrăm o liturghie în limba română. A fost un privilegiu pentru noi de a putea oficia Sfânta Liturghie la acea oră, la altarul din faţa grotei, unde de obicei Liturghia de la acea oră este programată pentru grupurile cele mai mari de pelerini sosiţi din diferite ţări. La începutul Sfintei Liturghii, dra. Ruxandra Mihăilă, translatoarea grupului nostru, a anunţat publicul prezent în limba engleză, franceză şi italiană că peste câteva momente va începe concelebrarea Sfintei Liturghii în limba română. Grupuri mari de italieni, englezi, francezi şi de alte naţionalităţi au strâns rândurile în apropierea altarului grotei pentru a asista la Liturghia în limba română. În momentul distribuirii Sfintei Împărtăşanii, s-au aşezat pe patru rânduri credincioşii pentru a se împărtăşi cu Trupul Mântuitorului. Patru preoţi, adică Pr. Vasile Mare, un preot indian, un preot african şi un preot francez au distribuit Sfânta Taină sutelor de participanţi la masa euharistică.

Din acest moment, pelerinajul nostru la Lourdes se poate spune că a luat sfârşit. Ne vine cât se poate de greu să ne despărţim de acest loc sfânt, un adevărat colţişor de rai pe pământ. După amiază, la orele 17, ne vom reîntoarce iarăşi pe pământul ţării noastre, cu inimile debordând de bucurie sfântă. Ajunşi acasă vom avea ce povesti zile întregi cunoscuţilor şi prietenilor noştri cele ce le-am văzut şi trăit în cele câteva zile petrecute la picioarele Maicii Domnului de la grota din Massabielle, de la Lourdes.

N-aş putea încheia acest scurt jurnal de călătorie fără a-i mulţumi din inimă împreună cu toţi cei 23 de pelerini, atât d-lui Emanuel Cosmovici, organizatorul acestui pelerinaj, cât şi doamnei Maria Ghercă, liderul nostru, precum şi celorlalţi însoţitori care ne-au ajutat pe tot parcursul călătoriei şi a pelerinajului. O mulţumire cu totul aparte aducem conducătorilor «ACROSS-ului» din Anglia care ne-au asigurat în mod gratuit atât transportul, cât şi cazarea şi masa pe timpul celor 10 zile cât a durat pelerinajul. Aceleaşi calde mulţumiri le aducem şi personalului de la camping precum şi şoferilor englezi care ne-au asigurat transportul până la Lourdes şi retur în ţară. Întrucât întoarcerea în ţară a urmat acelaşi traseu, credem că nu e necesar să includem în jurnalul de călătorie şi ultimele două zile în drum spre ţară.

Pr. Anton Demeter (din jurnalele Pr. Anton Demeter, în Arhiva provinciei)

din cartea Franciscani in zeghe de la Editura Serafica

http://www.edituraserafica.ro/franciscani-in-zeghe.html