De ce este orgoliul atât de periculos?
Pentru că refuză să privească realitatea în faţă.
A. J. Cronin povesteşte anumite întâmplări din viaţa sa de tânăr medic în Scoţia:
„La începutul lunii mai a izbucnit o epidemie de scarlatină deosebit de puternică. Cei mai loviţi erau copiii. Timpul trecea, iar epidemia nu voia nicidecum să înceteze.
În ciuda eforturilor noastre, numărul cazurilor de îmbolnăvire creştea mereu. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi m-am hotărât să caut rădăcina acestei boli. Trebuia să existe o cauză specială care îi provoca răspândirea, iar eu mi-am jurat că o voi găsi.
Toate cazurile pe care le examinam aveau un element comun. Toţi bolnavii consumau lapte de la fermierul Shawhead. Bineînţeles, nu aveam nici o dovadă, ci numai o simplă bănuială, suficientă însă să mă facă să acţionez. A doua zi dimineaţa, trecând prin faţa casei lui Shawhead, m-am oprit pentru o scurtă vizită. Ferma era deosebit de frumoasă. Trandafirii agăţători împodobeau pereţii albi ai clădirilor. Totul era nou şi strălucea de curăţenie. In curte era o ordine excepţională, iar terenurile din jur erau bine lucrate. Nu era de mirare că Shawead era mândru de gospodăria lui. El era un bărbat robust şi cam grosolan, în jurul vârstei de 50 de ani. Ţinea ca la ochii din cap atât la ferma pe care a moştenit-o de la părinţi, cât şi la tânăra soţie, Jean, cu care se căsătorise nu de mult şi pe care o adora, nu alta.
Când am bătut la poartă, mi-a deschis Jean. Spunându-i că vreau să vorbesc cu soţul, mi-a răspuns zâmbind: «Soţul nu-i acasă. S-a dus la târg să vândă nişte viţei. Se întoarce azi după-amiază».
Jean era într-adevăr o tânără femeie foarte simpatică. Nu avea mai mult de 23 de ani şi prin felul său de a se comporta dădea dovadă de inocenţă şi fineţe. «Aşadar Shawhead nu-i acasă», am zis eu ca să mai câştig timp. «Nu-i acasă», a răspuns. «Se întoarce cam pe la 4.00 după-amiază. Vreţi să intraţi sau îi lăsaţi un mesaj?» Nu ştiam ce să fac. «Ştiţi, doamnă Shawhead, am venit pentru o chestiune cam neplăcută. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi am constatat că toţi pacienţii mei au cumpărat lapte de la ferma Shawhead. Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Aş vrea să-mi permiteţi să fac un control, să văd dacă nu cumva cauza ar fi de aici».
Cu toate că m-am exprimat cât de poate de delicat, chipul doamnei Jean s-a schimbat complet. Indignată, femeia a zis: «Scarlatină? Ce are de a face această boală cu bunul nostru lapte? Mă mir, domnule doctor, că aţi venit pentru acest motiv. Ar trebui să vorbiţi cu soţul meu». Fără a mă lăsa să mai scot o vorbă, mi-a trântit uşa în nas.
În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit la ferma lui Shawhead. Am bătut la poartă, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Totuşi, am intrat în curte şi m-am dus direct la grajduri, ca să-1 întâlnesc pe Shawhead.
Ajuns aici, l-am găsit pe tânărul argat care aducea vacile de la păscut ca să le mulgă. M-am sprijinit de tocul uşii şi mă uitam cum acele frumoase şi curate animale se duceau în linişte la locul lor în grajd. Apoi l-am văzut pe argatul David luând scăunelul, aşezându-se în dreptul primei vaci, sprijinindu-se de şoldul ei şi începând să mulgă. Continuam să mă uit la David, care părea bolnav şi purta o bucată de flanelă roşie în jurul gâtului. M-am apropiat încet de el şi l-am salutat. «A, dumneavoastră, domnule doctor! Nu v-am observat. Doriţi un pahar cu lapte?» «Nu, mulţumesc, azi nu!» Apoi, arătând cu degetul spre gâtul lui, i-am zis: «Ce s-a întâmplat? Ce ai la gât?» David a încetat să mulgă şi a răspuns cam stingherit: «Nimic, domnule doctor, nimic deosebit. Săptămâna trecută m-a durut puţin gâtul şi de atunci mă simt cam slăbit. Nu-i nimic serios!» M-am uitat mai atent la el. «Durerea de gât!», am repetat eu.
Apoi m-am uitat la mâinile lui şi m-am cutremurat. Nu mai era nevoie să caut în altă parte cauza epidemiei. Mâinile lui David atât de experte la mulsul vacilor explicau totul: ambele erau cojite de piele. Eram sigur că el a infectat laptele.
Deodată, o voce groasă a întrerupt tăcerea din grajd. «Aşadar aţi revenit? De ce îmi spionaţi gospodăria? De ce vă amestecaţi în afacerile mele?»
În pragul uşii era Shawhead în persoană, cu faţa roşie de mânie. In spatele lui stătea soţia, care mă privea cu duşmănie. Mă aflam într-o situaţie neplăcută, dar trebuia să clarific lucrurile. «Scuzaţi, domnule Shawhead, nu am venit să mă amestec în afacerile dumneavoastră, ci pentru un motiv extrem de important». M-am uitat spre argat. «David a avut scarlatină, probabil într-o formă mai uşoară, dar suficientă pentru a cauza nenorociri destul de mari». Am încercat să-mi măsor cât mai bine cuvintele. «Din păcate, va trebui să închideţi lăptăria pentru două săptămâni». «Ce spuneţi?», strigă Shawhead, mirat şi enervat totodată. «Să închid lăptăria? Probabil o rotiţă din capul dumneavoastră nu funcţionează cum trebuie». «Fiţi înţelegător», l-am rugat. «Dumneavoastră nu aveţi nici o vină. însă e clar că infecţia vine de aici». «Infecţia? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Noi toţi suntem foarte curaţi!» «Da, dar David...» «Şi David e curat ca toţi ceilalţi!», răcni Shawhead. «A avut o mică durere de gât. Atâta tot. Acum se simte mai bine. Mai bine, aţi înţeles? E o curată tâmpenie închiderea lăptăriei din acest motiv». «Vă repet», am insistat eu, înarmându-mă cu toată răbdarea de care mai eram capabil: «David a avut scarlatină. Pielea de pe mâinile lui se cojeşte. De aceea, laptele e contaminat!»
Venele de pe tâmpla lui Shawhead păreau gata să explodeze. «De ajuns, domnule, nu vreau să mai aud nimic! Laptele meu e contaminat? Laptele meu e curat, bun, genuin aşa cum a fost întotdeauna. ÎI bem şi noi în familie».
Profund tulburat, a adus un polonic şi 1-a introdus în găleata cu lapte. Ca să-mi demonstreze că laptele e bun, a băut jumătate de polonic, iar restul 1-a dat soţiei. La urmă, a luat polonicul şi 1-a aruncat la picioarele mele, zicând: «Cred că acum v-aţi lămurit! Dacă mai scoateţi o vorbă, veţi regreta amarnic».
îl înţelegeam pe Shawhead şi orgoliul lui rănit, însă trebuia să-mi fac datoria. Am plecat în tăcere. M-am adresat oficiului sanitar ca să analizeze cazul. Medicii de acolo au mai aşteptat înainte de a lua măsurile necesare. Nu voiau să aibă necazuri cu bogatul Shawhead.
După câteva zile, a intrat în cabinetul meu doctorul Cameron. Eu eram deprimat, iar el avea faţa crispată. «Ai auzit?», mi-a zis el cu voce înceată. «Jean, soţia lui Shawhead, a fost atinsă de scarlatină acută».
Un moment de uimire, apoi deodată mi-am amintit de polonicul lui Shawhead. «Se spune că Shawhead şi-ar fi ieşit din minţi de atâta durere», a continuat Cameron. Starea soţiei sale era foarte gravă, temperatura crescuse vertiginos, iar bolnava începuse să delireze. Duminică seara, când Jean, menajera noastră, s-a întors acasă, ne-a zis: «Nu mai e nimic de făcut. Jean Shawhead a murit».
La şase săptămâni după aceea, l-am întâlnit pe Shawhead pe stradă, pentru prima dată după discuţiile noastre din grajd. Fermierul, îmbătrânit şi distrus din cauza pierderii soţiei, se întorcea de la cimitirul din spatele bisericii. Ne-am oprit amândoi în mijlocul străzii, ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt şi am înţeles că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, că Jean ar fi şi azi în viaţă, fericită alături de soţul ei.
Gemând de durere, Shawhead mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o îndelung".
