Lectio divina - Nu am venit să abrog Legea, dar să o împlinesc Matei 5,17-37

Lectio divina – Mt 5,17-37
Lectio
În acel timp, Isus îi învăța pe discipolii săi, zicând: „Să nu socotiți că am venit să desființez Legea sau Profeții! Nu am venit să desființez, ci să împlinesc. 18 Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul și pământul, nicio iotă și nicio linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate. 19 Așadar, cel care va încălca una dintre aceste porunci mai mici și-i va învăța astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăția cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini și va învăța astfel, acesta va fi numit mare în împărăția cerurilor. 20 Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. 21 Ați auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!» Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. 22 Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său «prostule!», va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune «nebunule!», va fi condamnat la focul Gheenei. 23 Așadar, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă acolo, darul tău, în fata altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi, venind, oferă-ți darul! 25 Pune-te de acord cu dușmanul tău repede, cât timp mai ești cu el pe drum, ca nu cumva dușmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului și să fii aruncat în închisoare! 26 Adevăr îți spun, nu vei ieși de acolo până când nu vei fi restituit ultimul ban. 27 Ați auzit că s-a spus: «Să nu comiți adulter!» 28Eu însă vă spun că oricine privește o femeie dorind-o a și comis adulter cu ea în inima lui. 29 Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l și aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ți fie aruncat în Gheenă tot trupul! 30 Și, dacă mâna dreaptă te scandalizează, taie-o și arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă! 31 S-a spus: «Dacă cineva își lasă femeia, să-i dea act de despărțire!" 32 Eu însă vă spun: oricine își lasă femeia, în afară de caz de desfrânare, o face să comită adulter și oricine se căsătorește cu una lăsată, comite adulter. 33 Din nou ați mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci jurământ fals, ci să ții jurămintele făcute înaintea Domnului!" 34 Eu însă vă spun: să nu juri deloc! Nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu. 35 Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. 36 Nici pe capul tău să nu juri, căci nu poți face niciun fir de păr alb sau negru. 37 Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus fată de acestea este de la Cel Rău.


Ruminatio
Mt 5,17-48 = „Antiteze”. În 5,17-37 = duminica a VI-a din anul A, întâlnim patru din cel șase antiteze.
„S-a spus”… „dar eu vă spun”: VT sau interpretări iudaice + Isus sau Matei în calitate de reprezentant al unei comunități.
Textul introductiv (5,17-19) indică continuitatea aceleiași învățături, orientată către o împlinire. Isus nu a venit să desființeze (katalu/sai) Legea sau Profeții, dimpotrivă, a venit să împlinească. Verbul a împlini întâlnit de trei ori în forme diferite:
Plērōsai – plhrw/sai (5,17) = „împlinire” sau „plinătate”.
Genētai ge,nhtai (5,18) = „devenire”, „realizare” sau chiar „înființare”.
Poiēsēi poih,sh| (5,19) = „a face”.
„Oricine” – (5,19) „face” Legea și Profeții = depășirea dreptății fariseilor și a cărturarilor, după cum este indicat în versetul 5,20 și constă în unitatea dintre învățătura orală și practică, după exemplul lui Isus (7,15-23).
Antitezele au ca scop asemănarea cu Tatăl: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (5,48).
Depășirea tendinței de a ucide (5,21-26)
Teza veterotestamentară legată de păcatul original (Gen 3) și de tendința de a ucide (Gen 4,7-8; 20,11; 26,7; 27,41; 37,20; Ex 2,12). Necesitatea poruncii: „să nu ucizi!” (Ex 20,13; Dt 5,17).
Porunca veterotestamentară limitată la conaționali, în schimb dușmanii trebuiau uciși (Num 25,17; 31,17; Ios 8,24; 10,11; Jud 8,20; 1Sam 15,3; 2Sam 13,28; 2Rg 10,25; Est 9,5, etc.).
Literatura sapiențială precedă învățătura lui Isus, punând mânia la originea omuciderii (Sir 22,24).
Antiteza lui Isus: indică originea tendinței de a ucide în mânie (Mt 5,22). Se revelează și prin cuvinte (prost, nebun), nu doar prin faptă concretă. Înainte ca omuciderea să aibă loc, ea se cuibărește în intimitatea ființei umane în care se găsește refuzul, negarea aproapelui.
Sinteza lui Isus: dușmanul nu trebuie ucis, ci transformat în frate (Mt 5,23-25), punându-se în pielea lui și aplicând față de el empatia.
Incluziune: atitudinea față de dușmani (5,21-26; 5,48). Între prima antiteză și ultima există o ascensiune calitativă față de „dușman”, trecând de la controlul mâniei la rugăciune și iubire.
Adulterul, dorințele rele și divorțul (5,27-32)
Teza veterotestamentară interzice comiterea adulterului, iar cine l-a comis trebuie pedepsit ori cu moartea ori cu prescrierea unui act de divorț și interzicerea unei noi căsătorii cu o persoană adulteră (Ier 3,8).
Verbul ebraic n’p – @an (Ex 20,14; Dt 5,18): acțiunea sa este pedepsită cu moartea, deoarece trădare a fidelității alianței (Lev 20,10; Dt 22,22).
Verbul grecesc moicheuō evidențiază trădarea fidelității matrimoniale.
Antiteza din Mt 5,28: chiar și numai dorința poate fi considerată trădare a fidelității, caz în care adulterul este comis în inimă.
Sinteza lui Isus pare în afara oricărei practicabilități: tăierea mânii, scoaterea ochiului = fiind un limbaj hiperbolic ce evidențiază importanța persoanei din punct de vedere escatologic.
În Mt 5,31 este expusă o altă teză veterotestamentară: „Dacă cineva își lasă femeia, să-i dea act de despărțire”, făcând referință la Dt 24,1-3; Is 50,1; Ier 3,8. În cultura iudaică, acest act de despărțire o elibera pe femeie de legătura căsătoriei și ea se putea căsători cu altcineva, fără a fi acuzată de adulter.
Antiteza reduce posibilitatea punerii în practică a actului de divorț la o singură excepție, aceea a practicii sexuale denumite porneia (5,32), ce pare să se refere tot la adulter.
Sinteza lui Isus despre căsătorie urmată de doctrina catolică (Mt 19,1-3) se referă la voința originară a lui Dumnezeu: cei căsătoriți să rămână uniți până la moarte, deoarece unirea lor formează un singur trup, deci nu mai sunt doi, ci unul singur.
Despre jurământ (5,33-37)
Teza veterotestamentară interzicea jurămintele false și impunea păstrarea voturilor făcute (Lev 19,12; Num 30,3; Dt 23,22-24).
Antiteza din Mt 5,34-36 radicalizează interzicerea jurămintelor: „să nu juri deloc!” (5,35).
Sinteza: omul este în comuniune cu Dumnezeu, de aceea nu trebuie să-l cheme ca martor sau garant al jurămintelor sale, pentru a nu instrumentaliza puterea lui Dumnezeu, sub pretextul comuniunii cu El.
„Da” sau „nu” = cuvinte ce au rolul de a sigila adevărul celor spuse și în același timp constituie identitatea celor care îl urmează pe Isus. Când nu se spune adevărul se folosesc tot felul de expresii pentru a acoperi falsitatea propriilor afirmații, devenind astfel instrumente ale celui rău. Folosirea lui „da” sau „nu” în convorbirile creștine apare și în Iac 5,12, de unde putem deduce că învățătura lui Isus a intrat relativ repede în mentalitatea discipolilor, totuși omul nou propus de Isus are nevoie de timp pentru a ajunge la maturitatea care nu mai are nevoie să se sprijine de mărturii false.
Oratio și Meditatio se fac personal
Collatio împreună
Întrebări:
1) Care era ideea mea despre antiteze înainte de această lectio divina?
2) Ce am descoperit nou în atitudinea lui Isus față de doctrina veterotestamentară?
3) Care este atitudinea mea față de aproapele, din punct de vedere al tendinței de omucidere, de adulter, de falsitate?
4) Cum reușesc să depășesc tendințele neconforme cu învățătura lui Isus?
5) Ce propunere concretă iau față de lectio divina?

Lectio divina - Fariseul și vameșul la templu (Lc 18,9-14)

Parabolă: para = „lângă”, „paralel”; bollein = „a arunga”, „a pune”. Un exemplu, o imagine, un tablou, o icoană care să ne însoțească pe parcursul întregului an pastoral.

Templu: construit de Solomon în jurul anului 1200 î.C. Rugăciunea lui Solomon la consacrarea Templului: „Ascultă cererea slujitorului tău și a poporului tău Israel când se vor ruga în locul acesta! Ascultă-i din sălașul locuinței tale, din ceruri! Ascultă și iartă!” (1Rg 7,30).

Fariseu = este denumirea dată membrilor unei foste secte religioase evreiești, care a existat în Palestina în perioada celui de-al doilea Templu (516 î.C. ― 70 d.C.). Fariseii (ebr. perushim) au apărut ca grup distinct imediat după revolta Macabeilor (165―160 î.C.), fiind considerați descendenții spirituali ai Hasidienilor, conducătorii acelei revolte. După distrugerea celui de-al doilea Templu în anul 70 d.C., fariseii au continuat să funcționeze în sinagogi și în școli, încurajând poporul evreu, dar, cu timpul, puterea lor s-a redus.

Mărturiile cele mai cunoscute despre farisei sunt cele din Noul Testament și din lucrările istoricului evreu Josephus Flavius.

Unii dintre cei mai de seamǎ reprezentanți ai fariseilor au trăit în perioada eleno-romană a iudaismului. Hillel, care a trăit în timpul lui Irod cel Mare, este considerat a fi inițiatorul curentului fariseic. Între anii 30―70 d.C. a activat Gamaliel, dascălul lui Paul. Mulți consideră că rabinismul modern își are izvorul, mai ales, în fariseism.

Fariseul din Lc 18,9-14 ― aspecte pozitive și aspecte negative:

       - aspecte pozitive: merge la templu, se roagă, îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a realizat în viață; postește de două ori pe săptămână, plătește un anumit procentaj (zeciuiala) din tot ceea ce câștigă;

       - aspecte negative: se compară cu alții, pe care îi desconsideră și îi cataloghează ca hoți, hrăpăreți sau corupți, adulteri; consideră că tot ceea ce a dobândit e meritul său propriu și nu darul lui Dumnezeu; este superb și se izolează de toți ceilalți oameni, deci nu intră în comuniune cu ei, catalogându-i pe toți cu adjective ce trezesc repulsie.

       - situația sa reală: nu intră în dialog cu Dumnezeu, ci se oprește la un pur monolog, alunecând pe panta judecării aproapelui și se consideră justificat.

Vameșul ca profesie

1) Vameșul era un strângător de taxe și impozite, ceea ce  făcea ca el să fie urât de concetățeni.

2) In plus, vameșii erau  unelte ale stăpânirii romane, ceea ce amplifica ura izraeliților față de această categorie profesională.

3) Mai mult decât atât, vameșii erau recunoscuți pentru abuzurile și necinstea lor în relațiile cu poporul de rând. Ei nu se mulțumeau cu strângerea taxelor oficiale, ci făceau numeroase abuzuri în propriul lor interes. Cazul lui Zaheu și mărturisirea făcută în fața Mântuitorului este un argument în acest sens.

4) În sfârșit, dacă vameșii ar fi fost străini, ar fi fost de înțeles. Dar ca un evreu să se vândă  romanilor păgâni pentru a stoarce taxe și impozite nedrepte, adăugând la acestea și abuzurile inerente, asta era prea de tot.

Expresii care redau disprețul profund al contemporanilor față de vameși:

- „Ca un păgân și ca un vameș” (Mt 18,17)

- „Vameșii și desfrânatele” (Mt 21,31)

- „Un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Mt 11,19)

V-ați întrebat vreodată de ce Mântuitorul a rostit „Parabola fariseului și a vameșului”? De ce nu a numit-o , de exemplu: Parabola fariseului și a desfrânatului? Știți de ce? Pentru că în societatea vremii a fi vameș însemna a fi pe o treaptă inferioară unui desfrânat.  Un vameș trăia într-o societate care-l arunca la periferia ei, asemenea unui rebut. Era privit ca un gunoi, mai periculos chiar decât un păgân, un desfrânat sau un criminal. De ce mai periculos? Pentru că societatea israelită putea lua măsuri împotriva păcătoșilor obișnuiți, însă împotriva unui vameș, nu. El era ocrotit de umbrela autorității romane.

Vameșul din Lc 18,9-14:

       - intră în dialog cu Dumnezeu: merge la templu să se roage, iar relația sa în rugăciune este pur verticală, nu se compară cu alții;

       - își recunoaște condiția morală și socială;

       - nu îndrăznește să-și ridice ochii spre cer, fiind apăsat de auto-judecată și de judecata celorlalți;

       - se încredințează total în milostivirea lui Dumnezeu;

      

Interpretarea lui Isus

       - Isus îl consideră justificat pe vameș, deoarece își pune încrederea în Dumnezeu și nu în propriile opere: justificarea înseamnă a fi considerat drept în ochii lui Dumnezeu, ceea ce pentru om e imposibil; doar Dumnezeu, prin Isus Cristos, îl justifică pe om, iar accesul la justificare se face prin „credința care lucrează prin dragoste” (Gal 5,6);

       - Isus pronunță un proverb despre umilință și mândrie, despre înălțare și înjosire: umilința înseamnă intrarea în adevăr, deoarece vine de la humus, care înseamnă „țărână”, materialul din care suntem creați; mândria înseamnă uzurparea unor calități care nu sunt proprii.

Maria descrie acest proverb în rugăciunea Magnificat: „a privit la smerenia slujitoarei sale”; „i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți” (Lc 1,48.51-52).