Mi-am văzut părinţii

Când am strigat că sunt catolică, am văzut o mică lumină: şi imaginaţi-vă că o mică lumină, oricât de mică, în acel întuneric, e cel mai frumos cadou pe care îl poţi primi. Atunci am văzut ca nişte paliere pe pereţii acelei prăpăstii deschisă în faţa mea şi pe una dintre ele l-am văzut pe tatăl meu (care murise cu 5 ani în urmă). Avea puţină lumină. Mult mai sus am văzut-o pe mama, învăluită în mai multă lumină şi în poziţie de rugăciune. Când i-am văzut, m-a cuprins o mare bucurie şi am început să strig: „Tată! Mamă! Veniţi să mă luaţi! Scoateţi-mă de aici! Tata, mamă, vă implor, scoateţi-mă de aici!” Când se întâmplau toate acestea, trupul meu se afla în comă profundă: eram în agonie, legată prin tuburi de tot felul de aparate. Aerul nu mai intra în plămânii mei, rinichii nu funcţionau...Dacă mă lăsaseră încă legată de aparate era numai datorită insistenţelor surorii mele, care este medic, şi care stătea permanent lângă mine. Ceilalţi medici încercaseră să o convingă că nu era cazul să se mai încăpăţâneze, că era mai bine să mă lase să mor în linişte, căci mă aflam deja în agonie. Dar sora mea insistase atât de mult, încât ei au cedat...
Vedeţi ce situaţie? Eu apărasem eutanasia, dreptul de a muri cu demnitate! Iar acum aş fi făcut orice ca să mă pot întoarce la viaţă!
Medicii nu lăsau pe nimeni să intre acolo unde mă aflam eu, în afară de sora mea. Când sufletul meu, care se afla dincolo, i-a văzut pe părinţii mei, sora mea m-a auzit strigându-le să vină să mă ia...Atunci sora mea s-a speriat foarte tare şi a început să strige: „O, e clar că e moartă surioara mea! Tatăl şi mama mea au venit să o ia...Plecaţi, n-o luaţi! Du-te, mamă, te rog! Du-te, tată, te rog! Plecaţi, n-o luaţi!...Are copii mici... Plecaţi, n-o luaţi, n-o luaţi!!!...”
Personalul venit în grabă a trebuit să o scoată cu forţa afară; credeau că delirează, că e în stare de şoc. Şi nu era de mirare, cu cele întânplate: moartea vărului meu, scoaterea cadavrului lui de la morgă, sora care ba murea, ba nu murea, care nu va depăşi 24 de ore după părerea medicilor...Erau 3 zile de când trecea prin chinurile astea aproape fără să doarmă. Deci nu era de mirare că o credeau pradă unor halucinaţii.
Cât despre mine, nu vă puteţi imagina cât m-am bucurat văzându-mi părinţi; în situaţia îngrozitoare în care mă aflam... Dar când au privit spre mine, am văzut pe feţele lor o durere nesfârşită. Tatăl meu a început să plângă şi să strige: „ Fiica mea! O, nu! Dumnezeul meu, fiica mea nu! Dumnezeul meu, fetiţa mea, nu!!...”
Mama mea se ruga şi când a întors privirea spre mine, am văzut durerea din ochii ei, dar în acelaşi timp faţa ei radia de pace. În loc să plângă, şi-a înălţat ochii, apoi a privit din nou spre mine. Am înţeles cu groază că ei nu mă puteau scoate afară de acolo. Aceasta a mărit suferinţa mea, văzându-i acolo, împărtăşind suferinţa mea, dar fără să poată face nimic pentru mine!
Am înţeles că erau acolo şi pentru a da socoteală pentru educaţia pe care mi-o dăduseră. Ei erau tutorii cărora li se încredinţase misiunea de a gestiona talentele pe care Dumnezeu mi le dăduse. Cu viaţa şi mărturia lor, ar fi trebuit să mă apăre de atacurile satanei. Şi ar fi trebuit să alimenteze Harurile pe care Dumnezeu mi le dăruise la Botez. Toţi părinţii sunt păzitorii talentelor pe care Dumnezeu le dă fiilor lor.
Când am văzut suferinţa lor, mai ales pe cea a tatălui meu, am urlat din nou, cu disperare: „Scoateţi-mă de aici! Eu nu am de ce să stau aici, pentru că sunt catolică. Eu sunt catolică! Trageţi-mă afară de aici!!”