A văzut şi a crezut

Isus a murit pe cruce în ziua de vineri la orele 15. Trei ore mai târziu a început Sabatul. Legea evreiască interzicea spălatul morţilor în timpul Sabatului, iar trupurile condamnaţilor la crucificare au fost înmormântate în ziua morţii. Corpurile nu puteau să rămână pe cruce în timpul nopţii. După moartea lui Isus au rămas deci numai trei ore pentru pregătirea şi îngrijirea înmormântării Sale.

Iosif din Arimateea a trebuit în acest scurt timp să meargă la Pilat, care se afla în fortăreaţa Antonia, pentru a obţine permisiunea să ia corpul neînsufleţit al lui Isus şi să se întoarcă la Golgota cu centurionul roman, care avea datoria să confirme moartea Condamnatului.

Nu a fost timp pentru spălarea corpului, întrucât conform ritualurilor complicate ar fi durat prea mult, iar înmormântarea trebuia să aibă loc înaintea Sabatului.

În Evanghelie citim că pe durata înmormântării Iosif din Armateea a fost ajutat de Nicodim, care „a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obiceiului Iudeii să îngroape. În locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Din pricină că era ziua pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, au pus acolo pe Isus.” (In 19, 39-42).

Dis de dimineaţă, prima zi după Sabat (duminica) apostolii Petru şi Ioan au aflat de la Maria Magdalena despre dispariţia trupului lui Isus. Au alergat imediat acolo, iar Sfântul Ioan a ajuns primul la mormânt „S-a aplecat, şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el: şi a văzut, şi a crezut.” (In 20, 3-8)

Sfântul Ioan a crezut în înviere în momentul în care a văzut în mormânt numai pânzele fără trupul lui Isus. Pânzele erau nemişcate, forma lor arăta că, cu siguranţă, nimeni nu a scos din ele trupul, dar într-un mod miraculos corpul a ieşit prin pânzele ce l-au înfăşurat.

Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca scriu că trupul lui Isus a fost înfăşurat într-o pânză (sindon). Sfântul Luca afirmă că Petru a văzut în mormânt othonia (pânza), dar nu aminteşte de ştergar. În schimb Sfântul Ioan scrie despre „pânze” (othonia) şi despre „înfăşurarea” (enteligmenon) în ele a corpului lui Isus. În mormânt se aflau deci nişte pânze şi un ştergar (în greacă soudarion).

După apreciatul om de ştiinţă Gino Zinotti termenul „soudarion” (ştergar), vine de la cuvântul aramaic sodara, ce defineşte în general pânza de in de diferite dimensiuni şi întrebuinţări. Trupul lui Isus a fost învelit într-o bucată mare de pânză (ştergar), lungimea depăşea 4m, iar lăţimea peste 1 m. Acest ştergar (sodara) acoperea capul şi tot trupul, o jumătate era trecută pe dedesubt, iar a doua pe deasupra. Trupul acoperit în acest fel era înfăşurat cu două bucăţi de pânză petrecute vertical. Capul învelit cu ştergarul (sodara) şi labele picioarelor nu erau învelite cu pânzele verticale, ci numai în sodariul cel lung.

După înviere, când corpul a „trecut” prin giulgiu, s-a produs căderea lui, deoarece interiorul era gol, cu excepţia acelei părţi de ştergar care îi înfăşură capul. „Aceasta a păstrat forma capului în relief, pentru că ştergarul s-a îmbibat cu sângele de pe faţă şi păr şi s-a întărit în acest loc, dar şi pentru că această parte era în afara bucăţilor de pânză verticale care înfăşurau corpul.

Pe această bază, profesorul Zaninotti dă un nou sens textului Sfântului Ioan cu privire la învierea lui Isus: Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era strâns cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.” (In 20, 7)

Imaginea giulgiului neatins, din care în mod misterios „a dispărut” corpul lui Isus, a fost pentru Sfântul Ioan un semn suficient pentru a crede în înviere (cu toate că nu văzuse încă învierea lui Cristos).

M.P.

A luat asupra Lui suferinţa noastră

Mulţi oameni au pierdut conştiinţa că în centrul credinţei creştine este persoana lui Cristos crucificat şi înviat, iar nu un set de idei de cultură, de tradiție sau de atitudini etice. Pentru a ne ajuta să facem legătura personală cu Izbăvitorul, Providenţa Domnului a păstrat până în zilele noastre imaginea zguduitoare a chinurilor

şi morţii Lui, impregnate pe pânza mortuară, care este ca o a cincea Evanghelie, scrisă nu cu cerneală, ci cu sângele vărsat pentru mântuirea noastră.

Poţi rămâne indiferent faţă de martorul ales al martiriului, al morţii si al învierii lui Isus?

Giulgiul arată imensul chin, căruia i s-a dăruit nesilit, din iubire pentru noi, Domnul, care a devenit om adevărat, pentru a ne elibera din sclavia lui Satana, a păcatului, si a morţii. Această pânză mortuară preţioasă a lui Isus – spunea Ioan Paul al II-lea – poate să ne ajute in a înţelege mai bine taina iubirii Fiului lui Dumnezeu faţă de noi. In faţa Giulgiului, imaginea vorbitoare si zguduitoare a durerii de nedescris, vreau să mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, la care creştinii trebuie să se închine cu dragoste, gata fiind de a merge pe urmele lui Hristos (...) Giulgiul ne permite să descoperim tainele suferinţei, sfinţite prin sacrificiul lui Hristos, care a devenit Izvorul izbăvirii pentru întreaga omenire” (Torino 24.05.1998).

A fost supus unui martiriu înfiorător

Cercetările ştiinţifice asupra Giulgiului au arătat că pe el este imprimată imaginea unui bărbat înalt de 1,81 m, care purta barbă si păr lung, de o statură puternică şi bine proporţionată, cu trăsături semitice frumoase ale feţei. Omul acesta a fost supus torturilor îngrozitoare de biciuire, de încoronare cu spini şi crucificare. Pe tot corpul au fost găsite aproape 600 de răni. Impregnarea imaginii corpului mort nu prezintă nici o urmă de descompunere. Aceste date sunt în concordanţă cu descrierile evanghelice şi le completează cu detalii foarte importante. Mai presus de toate, Giulgiul ne arată în ce grad Cristos a suferit si s-a auto sacrificat (I. 13,1) din iubire pentru noi.

Fața lui Isus

În ciuda atâtor suferinţe fizice şi sufleteşti, imaginea feţei de pe Giulgiu ne impresionează printr-o nemaiîntâlnită frumuseţe şi linişte. Imensitatea durerii pe cruce o putea duce cu o asemenea linişte numai Cineva care avea conştiinţa că prin suferinţă şi moarte înfăptuieşte victoria asupra morţii. Impregnarea feţei pe Giulgiu dovedeşte urme de tortură. Se poate observa rană de la lovitura cu băţul, la nas şi pe obrazul drept. Sunt prezente răni ale pleoapelor şi ale arcadelor sprâncenelor, umflătură la osul zigomatic drept, scurgeri de sânge din nas, urme de smulgere a părului şi a suprafeţei epidermei. Cităm din Evanghelie: „Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau” (Mc. 15,19); „Si-L dădeau palme” (In 19,3).

Încoronarea cu spini

„Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap” (In 19,2). Felul acesta de tortură a fost întrebuinţat numai pentru Isus. Din nici o altă sursă istorică nu avem informaţii despre folosirea unei astfel de torturi înainte de crucificare. Pe Giulgiu se văd numeroase scurgeri de sânge pe craniu, care pe pânză formează pete impregnate în pozitiv. Acestea au fost cauzate de străpungerea vaselor de sânge la cap de către coroana de spini. Coroana era în formă de bonetă care acoperea întregul cap. Chirurgii au numărat 13 răni pe frunte şi 20 la spatele capului produse de colţii spinilor, dar au putut să fie şi 50. Întrucât sub pielea capului se află reţeaua de nervi şi de vase de sânge, coroana de spini a produs dureri sfâşietoare şi sângerări abundente. „Dacă se ia în considerare că pe pielea capilară, pe 1 cm 2 se găsesc peste 140 de puncte sensibile la durere, ne putem imagina imensa suferinţă a lui Cristos în timpul tragicei încoronări” – scrie L. Coppini, directorul Institutului de Anatomie a Universităţii din Bolognia. Investigaţiile ştiinţifice au arătat corespondenţa între locul sângerărilor şi cel al arterelor şi al venelor capilare. Aceasta este o a doua dovadă ce evidenţiază autenticitatea Giulgiului, întrucât circuitul sanguin a fost descris şi cunoscut abia în anul 1593.

Biciuirea

Isus a fost supus cu cruzime biciuirii. Pe tot corpul se văd răni produse de biciul roman flagrum, de asemenea pe fese, ceea ce este mărturia că Isus a fost biciuit gol. Biciuirea era o pedeapsă teribilă, uneori ucigătoare. Biciul avea trei curele lungi terminate cu bucăţi de metal, care lovind smulgea bucăţi de carne. S-a socotit că pe tot trupul lui Isus s-au găsit 120 de răni provenite din aplicarea loviturilor cu biciul. Era obiceiul ca la acest supliciu să fie supuşi numai aceia care nu erau condamnaţi la moarte. După aplicarea pedepsei erau puşi în libertate. Iniţial Pilat a vrut numai să-l supună biciuirii pe Isus: „Eu deci, după ce voi pune să-l bată, îi voi da drumul” (L. 23,16). În felul acesta se poate explica numărul mare de lovituri şi sălbăticia extraordinară cu care soldaţii l-au biciuit pe Isus. Au considerat biciuirea ca o pedeapsă în sine. Au fost doi soldaţi, cel din partea dreapta era mai înalt şi a lovit cu mult sadism. Isus stătea uşor aplecat, cu mâinile legate de stâlp. Curelele biciului se încolăceau şi răneau în egală măsură partea frontală a corpului, pieptul, abdomenul, tibiile şi coapsele.

Ducerea crucii

Descifrând urmele rănilor de pe Giulgiu (pe omoplatul stâng şi pe cel drept), cercetătorii sunt de acord că Isus a purtat în spate o bârnă numită patibulum şi avea mâinile legate de ea. Se consideră că bârna avea în jur de 30 de kg, iar lungimea era de 1,80 m. Epuizat după biciuire, Isus cu mare greutate a mers la locul crucificării. Trebuia să parcurgă un drum de aproximativ 0,5 km. Căzând s-a lovit la faţă, izbindu-se violent la genunchi de pietrele drumului. Cercetătorii au constatat mari răni pe faţă, la nas (pe vârful nasului s-a găsit sânge amestecat cu rămăşiţe de pământ şi de pietre) ca şi în dreptul genunchilor, în special la cel drept, provocate de căderi. Pentru că Isus nu a mai putut singur să ducă crucea, Simon din Cirene a fost silit de centurion să o ducă în locul lui Isus (Lc 23,26).

Crucificarea

Crucificarea era cea mai crudă şi mai blamabilă tortură din timpul lui Isus. Pe Giulgiu se văd rănile după străpungerea încheieturilor mâinilor de către cuie. Iar imaginea impregnată a picioarelor arată că au fost pironite cu un cui de stâlpul crucii. Cuiul a perforat osul tarsian. Piciorul stâng a fost plasat deasupra celui drept. Mâinile au fost pironite pe cruce, la încheieturi şi nu în palme, pentru că numai aşa puteau să susţină greutatea corpului răstignit. Palmele bătute în cuie şi îngreunate cu tot trupul se rup. Cuiele au fost bătute deci în locul numit „punctul lui Destot”, care se situează sub oasele încheieturii mâinii. Prin acest punct nu trec vase sanguine mari, dar trece nervul care controlează mişcarea degetului mare. Dr. P. Barbet semnalizează că acest nerv, în care a fost fixat cuiul, controlează funcţia de mişcare şi este în acelaşi timp semnalizatorul durerii. Este cumplit de dureros, dar se suportă. În caz contrar s-ar pierde cunoştinţa. În rana de la încheietura mâinii se văd două sângerări. În felul acesta savanţii au putut reconstitui poziţia mâinilor răstignite pe bârna de lemn, transversală, a crucii. Unghiul acestora de deschidere al acestora este de 10 grade, aşadar, Isus atârnând pe cruce, din timp în timp încerca să se ridice, pentru a lua aer şi atunci lua poziţia de 65 de grade, de la axa umerilor, iar când cădea revenea la 55 de grade. Pentru câteva momente unghiul de înclinare a umerilor se schimba şi atunci Isus putea să ia aer. Durerea şi epuizarea îl forţa din nou să cadă. Acest ritm de ridicare şi coborâre a corpului, cu mâinile şi picioarele pironite pe cruce, a durat aproape trei ore şi producea dureri înfiorătoare. Odată cu trecerea timpului deveneau tot mai dese, până în momentul epuizării totale şi a survenirii morţii.

Ruptura muşchiului inimii

Analiza rănii din partea dreaptă cu o lăţime de 1,5 cm şi o lungime de 4,5 cm, precum şi hemoragia abundentă şi lichidul adunat în cavitatea pleurală arată că pricina morţii a fost ruptura muşchiului inimii urmare a infarctului, după care sângele s-a scurs în pericard (s-au putut acumula acolo şi 2 litri), iar apoi în cavitatea pleurală, provocând hemopericardie.
Ruptura violentă a pericardului, sub influenţa puternicii presiunii a sângelui acumulat, provoacă o durere paralizantă în dreptul sternului. Aceasta a antrenat strigătul brusc, după care Isus a murit. „Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi şi-a dat duhul”(Mt 27,50). Moartea violentă care a survenit în stare de conştiinţă deplină, după epuizarea totală, de obicei produce rigiditatea corpului (rigor mortis).
Aceasta traduce poziţia întinsă a trupului pe Giulgiu.

Străpungerea inimii Mântuitorului

La puţin timp după moarte s-a ajuns la separarea sângelui acumulat în pericard, în globule roşii (acumulate în partea inferioară a cavităţii pleurale) şi plasmă (rămasă în partea superioară). După străpungerea pieptului cu lancea de către centurion, s-a produs în afară, violent, hemoragia, întâi globulele roşii ale sângelui, iar apoi limfa „sânge şi apă”- cum a descris în Evanghelie Sf. Ioan (19,34). Inima străpunsă a lui Isus este dovada imensei iubiri a Domnului faţă de noi. Devenind om adevărat în mod voluntar „s-a despuiat de sine însuşi” şi a acceptat moartea adevărat lumească şi păcatele întregii lumii. El, complet nevinovat, Dumnezeu-Om, care nu a cunoscut păcatul, a simţit în timpul pătimirii şi a crucificării, ce suferinţă cumplită este păcatul. „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. (Is 53, 4-5).

În această experienţă de cumplită suferinţă a păcatului şi a morţii, Isus a dat deplină ascultare Tatălui. Prin această ascultare deplină a învins tot păcatul şi moartea. Pătimirea lui Isus ajunge la apogeu în momentul agoniei pe cruce, când strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Mt 27,46). Prin suferinţa Sa, Isus ajunge peste tot acolo unde acţionează puterea distrugătoare a păcatului şi o învinge cu puterea dragostei de fiu şi ascultarea Tatălui.
Giulgiul ne permite să descoperim taina pătimirii sfinţită prin sacrificiul lui Cristos, care a devenit Izvorul Tămăduirii pentru întreaga omenire - spunea Ioan Paul al II-lea la Torino - Giulgiul reprezintă de asemenea, icoana dragostei lui Dumnezeu, dar şi a păcatului omului.

Ne cheamă să descoperim cele mai adânci rădăcini ale morţii răscumpărătoare a lui Isus. Această mărturie de suferinţă nemăsurată dovedeşte dragostea, (...) atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (1.3,16), care devine palpabilă şi arată dimensiunile ei surprinzător de înalte. În faţa unei asemenea suferinţe omul credincios trebuie să strige cu adâncă convingere: „Doamne nu puteai să mă iubeşti mai mult”, şi în acelaşi timp să realizeze că pricina acestei suferinţe este păcatul: păcatul fiecărui om.

Giulgiul ne cheamă pe noi toţi să impregnăm în inimile noastre imaginea Dragostei lui Dumnezeu şi să eliminăm din ele realitatea groaznică a păcatului. Contemplarea acestui corp chinuit ajută omul modern să se elibereze de superficialitate şi egoism, care adesea demonstrează relaţia lui faţă de dragoste şi de păcat. În mesajul tăcut al Giulgiului omul aude ecoul cuvintelor lui Dumnezeu şi experienţa de secole a creştinismului: ai încredere în dragostea lui Dumnezeu, cea mai mare comoară oferită omenirii, şi fereşte-te de păcat, cel mai mare pericol al omenirii.(Torino 24.05.1999)