Se afișează postările cu eticheta Credinţa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Credinţa. Afișați toate postările

miercuri, 19 octombrie 2011

Speranţa

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".
Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".
Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc aceşti doi munţi.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Când eram de 18 ani

La vârsta de 18 ani efectuam serviciul militar la Paris. Pentru prima dată în viaţa mea, trăiam împreună cu oameni fără credinţă. Din cei 30 de soldaţi din dormitorul nostru, eram singurul care mergeam duminica la biserică.
În această situaţie, am început să am îndoieli. În fond, colegii mei erau persoane sincere şi simpatice şi, totuşi, nu se preocupau de Biserică şi de religie. Deci se poate trăi şi fără credinţă. Şi de ce tocmai eu trebuia să am dreptate, şi ceilalţi nu?
Încet-încet, credinţa din inima mea s-a stins şi întunericul i-a luat locul. In acele momente, într-adevăr, eram în întuneric.
Dumnezeu însă mi-a trimis o lumină. Aveam o mătuşă pe care o preţuiam foarte mult, Tereza. Era asistentă medicală şi bunătatea în persoană. Nu s-a căsătorit şi toată viaţa a fost un ajutor tăcut şi discret pentru nenumărate persoane aflate în nevoi sufleteşti şi trupeşti.
Cu ocazia unei permisii, m-am dus să o vizitez. Locuia într-o comună mare, aproape de Paris. într-o du-pă-amiază, m-am dus singur la plimbare şi m-am oprit sprijinindu-mă de parapetul unui pod ce traversa un râu frumos. Lângă mine a venit un biet vagabond. Repede am intrat în vorbă şi am început să discutăm fel şi fel de probleme.
La un moment dat, vagabondul a arătat cu mâna spre casa mătuşii mele şi a spus entuziasmat: „Vezi căsuţa aceea, dincolo de râu? Acolo locuieşte cea mai bună femeie din toată regiunea. E foarte săracă. Cu toate acestea, face tot posibilul să-1 ajute şi pe unul ca mine".
Atunci am înţeles că mătuşa mea, Tereza, era cea mai bună persoană pe care am cunoscut-o. Era şi o creştină adevărată. O credinţă din care izvora atâta iubire nu putea să nu fie adevărată. în felul acesta, am regăsit credinţa în Dumnezeu.

duminică, 5 decembrie 2010

Yvonne se supune examinării unui exorcist…

Cercetările continuă pentru a determina dacă fenomenele din viaţa sa sunt într-adevăr supranaturale sau sunt rodul înşelătoriilor sau isteriei. Yvonne se supune tuturor chestionarelor, examenelor psihiatrice cerute, ascultând totdeauna de judecata Bisericii; aceste obiecţiuni sunt rapid eliminate mai ales datorită marelui său echilibru evident. Singurul, dintre cei patru preoţi implicaţi în această anchetă, părintele Tonquédec nu vrea să concluzioneze că asistă el însuşi la fenomenele mistice asupra cărora îşi bazează esenţialul analizei sale. Ceilalţi trei, printre care Monseniorul Picaud, aduc o concluzie pozitivă privind autenticitatea vieţii Yvonnei. Acesta din urmă, printr-o anchetă detaliată, joacă un rol determinant, permiţând Monseniorului Gouraud să-şi facă o opinie mult mai clară asupra Yvonnei şi anturajului ei. El nu ezită să se deplaseze pentru a interoga, mai ales, persoanele din echipa conducătoare a Căminului din Auteuil la Paris, unde Yvonne a petrecut mult timp.
El vrea să se asigure că ele nu sunt nici iluminate, nici nevrozate sau doar naive. Calitatea sufletească şi echilibrul acestor martori fiind relevate fără ambiguitate, el se declară favorabil intrării Yvonnei la mănăstirea din Malestroit. Monseniorul Gouraud nu împărtăşeşte această opinie, el se teme că aceasta să nu aducă dezordine în mănăstire (viitorul va demonstra contrariul). Dar Domnul dirijează evenimentele şi, după cum ea presimţise, la douăzeci şi şase de ani, Yvonne are în sfârşit fericirea să poată intra la mănăstirea din Malestroit, în martie 1927.
Această schimbare nu o împiedică să rămână foarte realistă că vor fi şi zile grele şi întunecate şi, chiar să se gândească la soarta pisicii ei, Malikoko, găsită pe stradă, care intră şi ea la mănăstire!

 “Sfinţenia constă mai ales în a nu te plânge de propria slăbiciune, căci nu merită sfinţenia cei care nu cad, ci aceia care cad adesea şi care se ridică din nou.”
Sora Yvonne-Aimée

Isus însuşi o învaţă

 În timpul acestei convalescenţe, Domnul Isus, însoţit uneori de Sfânta Fecioară, de care Yvonne se ataşază din ce în ce mai mult, continuă să o înveţe. El îi indică vointa sa într-o atmosferă de bunăvoinţă deosebită la Malestroit. Pentru vizitatori, care nu ştiu nimic din aceste fapte ieşite din comun, această bunăvoinţă de excepţie între surori sare în ochi şi calitatea acestui raport creşte. Roadele acceptării de către Yvonne a misiunii sale, oricât ar costa-o, sunt acelea că la Malestroit bunăvoinţa devine palpabilă.
Isus o face să înteleagă, mai ales, cum să nu-i judeci pe ceilalţi, “căci judecata noastră este înşelătoare, motivul care l-a determinat pe aproapele nostru să acţioneze ne este de obicei necunoscut, mai multă milostivire trece prin faptul de a nu pierde din vedere propriile noastre greşeli pentru a ne arăta generoşi ca şi Isus. Totdeauna această iubire fără limită făţă de Isus”!

Pentru Domnul, ea poate îndrăzni orice!

 

Sănătatea ei nu se îmbunătăteşte deloc (dubla pneumonie, nefrită, abces renal...) şi iat-o din nou internată la Malestroit, de mai multe ori. În timpul uneia din aceste internări, ea îi cere părintelui Picaud, conform cu dorinţa Domnului, să obţină de la episcopul de Vannes încuviinţarea ca în cadrul comunităţii de acolo să se construiască o mare clinică.
Fără frica de ridicol, cu multă convingere, ea are răspuns la toate obiecţiunile pe care acesta le formulează: Malestroit este un “colţ pierdut” în Bretania unde “medicii nu ar merge pentru a se îngropa acolo”, în plus nu există fonduri.
Ea promite cu certitudine: “Vor fi şi medici şi chirurgi, iar banii vor sosi”! O asemenea propunere are tot ce-i trebuie pentru a surprinde în împrejurarile date, aşa că Monseniorul Gouraud respinge total proiectul.
Extinderea clinicii se va realiza totuşi, câţiva ani mai târziu! Monseniorul Gouraud nu va pune la început, decât o condiţie pentru a-şi da acordul: ca surorile să dispună de fondurile necesare înainte de a începe vreo acţiune. Pe sora Madeleine, care se îngrijorează de această condiţie nerealizată încă, sora Yvonne-Aimée o asigură surăzătoare: “Opera Domnului se va îndeplini pentru că este voia Lui... El va îndepărta obstacolele la timpul potrivit”. Abandonarea sa este totdeauna absolută.
După o lună, donaţiile vor sosi, şase luni mai târziu va fi binecuvantată prima piatră.