Se afișează postările cu eticheta Suferinţa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Suferinţa. Afișați toate postările

miercuri, 30 octombrie 2019

Argumente biblice ale Purgatoriului

Purgatoriul nu este o pedeapsă sau o răzbunare divină; este o necesitate pentru defuncţii salvaţi, dar imperfecţi ca sfinţi. În această stare, suferinţa pe care o încearcă aceste suflete este proporţională cu şlefuirea diamantelor, cu desăvârşirea. Cu cât un suflet este mai departe de sfinţenie, cu atât el este mai departe de Dumnezeu. El trebuie, deci, să fie bine spălat şi purificat înainte de a intra în Cer, destinaţie spre care sufletul avansează. Un suflet aflat în Purgator nu riscă să meargă în Infern, acolo unde nu merg decât condamnaţii care refuză viaţa lui Dumnezeu şi Iubirea Sa.


Găsim în Biblie multe aluzii evidente la existenţa Purgatoriului ca trecere obligatorie pentru mulţi. Cel mai cunoscut pasaj este cel din 1 Cor 3,13-15: „Fapta fiecăruia va fi vădită în ziua judecăţii Domnului. Căci ea prin foc va fi descoperită şi focul însuşi va dovedi cum este înfăptuirea fiecăruia. Dacă înfăptuirea cuiva, zidită pe temelie (adică pe Cristos Isus), se va menţine, acela va primi răsplată. Dacă înfăptuirea cuiva va arde, va fi în pierdere; însă, în ce îl priveşte, el va fi salvat, dar aşa ca (şi cum ar trece) prin foc.” (cf. 1 Pt 1,7 ş. u.)


Astfel acele suflete sunt purificate printr-un fel de foc. Acest foc arde tot ceea ce este păcat, distruge petele de toate tipurile. Nu este deloc greu să înţelegem cât de dureroasă trebuie să fie purificarea pentru cei mai îndepărtaţi de Dumnezeu, de har. Însă, cei care au ajuns aici, scapă sigur de Iad. În afara textelor citate în mod curent, găsim şi în alte locuri, în Biblie, pasaje care, în opinia mea, sunt semnificative şi ne ajută să descoperim puţin mai mult din această realitate misterioasă. De exemplu: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, ca neaua le voi albi; de vor fi roşii ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Is 1,18) Şi, mai departe, adresându-se Ierusalimului infidel, deci, prin analogie, tuturor copiilor săi, Domnul spune: „Voi întoarce mâna Mea împotriva ta şi te voi curăţa de toată zgura ta, ca în cuptor.” (Is 1,25).


Deci, atunci când purificarea unei persoane nu se face aici jos, pe Pământ, este lucru sigur că Domnul va face ca acea persoană, dacă este mântuită, să treacă prin chinul Purgatoriului, însă acest chin îi va deschide omului calea spre Dumnezeu, spre Cer. De aceea, în ciuda teribilei dureri pe care o suferă unele suflete ajunse în Purgator într-o stare mai gravă datorată păcatelor şi consecinţelor acestora, ele au asigurată speranţa de a intra într-o zi în Cer. De asemenea, aşa cum noi, creştinii, o facem la fiecare celebrare euharistică, şi cum ne învaţă şi ne invită şi Cartea Macabeilor (2 Mac 12,43-46), să ne rugăm adesea pentru răposaţii noştri, pentru toţi morţii.



În Evanghelie se găseşte un pasaj interesant, care este, de asemenea, o aluzie la Purgator. Isus îi învăţa pe toţi oamenii să se sfinţească, evitând scandalurile şi ocaziile şi motivele de cădere (cf. Mc 9,42-50) pentru a scăpa de Gheenă şi a merge în Regatul lui Dumnezeu. Apoi, înainte de a pune în relief calităţile sării, care dă gust şi purifică, El zice despre cei care se smintesc, pierzându-şi sfinţenia: „Căci fiecare va fi trecut prin foc.” (Mc 9,49) Ceea ce se poate înţelege astfel: fie omul se sfinţeşte aici pe Pământ prin focul Spiritului Sfânt, fie va fi sfinţit, în mod dureros, în Purgator. Un alt text, exprimând încercările drepţilor pe Pământ poate fi interpretat, la fel, ca vorbind despre Purgator, în faza terminală şi veselă (cf. Înţ 3,1-9): „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte, aşa vor fi. Judeca-vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi-au pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui.” Acest pasaj  se referă la sufletele drepte pentru care mai există doar puţin de purificat pentru că Dumnezeu le-a curăţat. Corectarea uşoară indică grade de purificare, cum o exprimă în mod implicit şi logic celelalte texte. Există, deci, puţine suflete care urcă direct în Cer. Cea mai mare parte merg în Purgatoriu. Toate sufletele sunt salvate şi sanctificate prin sângele lui Cristos (cf. Ap 7,14), care spală mulţimea (Dan 12,10): „O mulţime va fi spălată, albită şi purificată”.  


Doar Dumnezeu este capabil să ne sfinţească în mod perfect pentru că Dumnezeu este sfânt. (cf. 1 Pt 3,19 ș.u.).   
Updated on 20 octombrie 2016

duminică, 19 iunie 2011

Sfantul Iosif Cotolengo (1786-1842)

1. Contextul istoric.

Iosif Benedic Cotolingo se naşte spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi activează şi îşi dezvoltă opera în prima jumătate al secolului al XIX-lea. Perioada este marcată de evenimente deosebite, cum ar fi Revoluţia franceză din 1789, care promovează principiile de libertate, egalitate şui fraternitate (Cf. EMIL DUMEA, Istoria Bisericii,303). Aceste principii pun în lumină frământările şi tensiunile timpului, trecerea de la sistemul feudal la un nou tip de stat. Tot în această perioadă apare în Germania conceptul de naţionalitate (Cf. SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei,28). Personajul care apare pe scena europeană şi care o face să tremure este Napoleon I. Prin abilităţile sale ajutate şi de principiile Revoluţiei el reuşeşte pe o perioadă de 15 ani să-şi creeze un adevărat Imperiu. După doborârea Imperiului prin înfrângerea lui Napoleon se convoacă Congresul de la Viena (1814) prin care se încearcă a se şterge un sfert de secol de frământări revoluţionare pentru a se reveni la vechiul regim. În 1815 se face un pact între monarhii împotriva frământărilor revoluţionare. Această încercare nu va avea prea mult succes. Revoluţia franceză din 1830 marchează prăbuşirea dinastiei legitime restaurată în 1815 şi prezintă primele triumfuri ale liberalismului.

Pe plan religios, în prima parte este Pius al VI-lea care se opune revoluţiei, deoarece prin legile dictate se loveşte direct în organismul şi structura Bisericii. În anul 1795 se încearcă o campanie de descreştinare prin care li se cere preoţilor să renunţe la preoţia lor. Pius al VII-lea ajunge la o convenţie cu guvernul francez în 1801, prin care religia catolică este cunoscută. După1815 apar foarte multe congregaţii de femei şi bărbaţii, atât contemplative cât şi active care răspund nevoilor Bisericii la provocările apărute pe această treaptă a istoriei (Cf. JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, 97).

În jurul anului 1820, Torino începea să devină un mare oraş industrial. Alături de fabricile care se construiau, se înghesuiau casele sărăcăcioase în care foametea, boala, mizeria, disperarea, nedreptăţile, ignorarea celor săraci, erau pâine de toate zilele. Într-un astfel de context îşi face apariţia această operă pe care Dumnezeu o realizează prin acest „salahor” al său. Orasul Torino este locul de naştere a două opere mari: Institutul Salezian al lui Ioan Don Bosco şi „Casa cea Mică a Providen¬ţei Divine” a lui Iosif Benedict Cotolengo (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 196).



2. Viaţa şi opera.

Născut la data de 3 mai 1786 la Bra, oraş piemontez vestit pentru Sanctuarul Madona dei Fiori, dintr-o familie nici bogată, dar nici săracă, dar cu o solidă tradiţie creştină. A fost primul din cei doisprezece copii; împreună cu el alţi doi fraţi au devenit preoţi; Luigi în clerul diecezan şi Alberto în Ordinul Dominican. Educat de mama sa la fapte de milostenie faţă de săraci şi bolnavi, micul Iosif, la vârsta de aproximativ cinci ani deseori era surprins măsurând cu bastonaşul său pereţii casei în care locuia, pentru că îşi spunea: „ Când voi fi mare, vreau să o umplu cu bolnavi şi săraci” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1310). Adolescenţa sa este condiţionată de evenimentele de după Revoluţia Franceză şi de invaziile lui Napoleon I.

Trimis la studii a avut de prima dată multe dificultăţi în a-şi însuşii anumite discipline, dar recomandându-se Sfântului Toma d'Aquino (căruia îi va rezerva anumite devoţiuni pentru toată viaţa) va reuşi să fie sclipitor la învăţătură pe mai departe. A îmbrăcat haina ecleziastică în 1802, însă va continua studiile de filozofie şi teologie rămânând în familie, fiind închise seminariile pentru etape succesive datorită războiului. Abia în 1805 va putea intra în seminarul de la Asti unde va fi cleric model învingând naturalele înclinaţii spre ură şi formându-şi un caracter mereu vesel fiind în acelaşi timp foarte modest.

A fost sfinţit preot la 8 iunie 1811, în capela seminarului din Torino. Iosif Cotolengo se va dedica cu mult zel ministerului sacerdotal în oraşul natal, iar mai apoi ca vicar parohial la Corneliano d'Alba. Înger de pietate, de bunăvoinţă, de seninătate, Iosif Cotolengo nu avea altă dorinţă decât să lucreze într-o parohie de la ţară pentru binele sufletelor (Cf. AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, 465). Dar Dumnezeu îl pregătea pentru misiunea de „erou al carităţii” cu o invitaţie, ce părea departe de dorinţa sa, dar care îi va deschide intrarea în oraşul Torino, locul viitoarei sale opere. Acceptând sfatul preoţilor se va duce la Torino unde se va înscrie la facultatea de teologie pentru a obţine licenţa. După doi ani de studiu obţine licenţa şi se întoarce la Bra, dar pentru puţin timp deoarece după doi ani în 1818 a fost investit canonic la biserica Corpus Domini din Torino. Îşi va desfăşura activitatea în bazilica dedicată amintirii miracolului euharistic din 1453 fiind atent la predici şi cu mult devotament ajuta persoanele care veneau la confesional. Meditaţia vieţii Sfântului Vincenţiu de Paul a reaprins în inima sa dorinţa de a se dedica în totalitate celor săraci, aceştia devenind predilecţii lui.

Într-o dimineaţă rece de septembrie a anului 1827 este chemat să îngrijească o femeie care era pe moarte în antreul unui han sărăcă¬cios. În acele zile sosise la Torino o familie franceză formată din părinţi şi trei copii. Mama Ioana Maria Gonnet s-a îmbolnăvit grav, dar nici un spital nu voise să o primească. În spitalul oraşului nu putea fi primită pentru că era însărcinată, iar la maternitate nu a fost primita deoarece avea tuberculoză. Cotolengo îi acordă asistenţa sufletească şi un cuvânt de mângâiere atât ei cât şi soţului cuprins de durere, dar şi copiilor care plângeau.

Întors apoi profund îndurerat la bazilica „Trupul Domnului” i-a spus sacristanului să tragă clopotele şi să aprindă luminile la altarul Maicii Domnului. Merse cu micul grup de persoane adunat la auzul sunetului neobişnuit al clopotului de la aceea oră şi au cântat Litania Lauretană. La întoarcere chipul lui Iosif Cotolengo era umplut de bucurie. Repeta aproape extaziat: „Harul este primit, harul este primit. Binecuvântată să fie Fecioara Maria!” Fecioara i-a sugerat remediul: să deschidă o casă pentru săracii şi bolnavii refuzaţi de toţi. Ideea a fost imediat concretizată, Iosif luând în chirie două camere a casei numită „bolta roşie” care deveneau grăuntele de muştar care era semănat în „oraşul miracolului”. Casa cea Mică a Providenţei Divine ia fiinţă. La început Iosif Cotolengo adună de prin oraş pe cei fără nici un adăpost: cerşetori, ologi, orbi. Nu le oferea mare confort, dar era ceva mai mult decât aveau ei sub poduri, ori prin gangurile ascunse de la marginea oraşului. Apelează la bunăvoinţa cunoscuţilor care oferă mobilă, pa¬turi, pânză: un medic şi un farmacist oferă serviciile lor gratuite (Cf. AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1304).

Ajutat de Divina Providenţă, închiriază alte spaţii şi în câţiva ani devine părintele a sute de orfani, decăzuţi, epileptici, imbecili, surdomuţi. Iosif nu făcea paşi mari, dar punându-se la dispoziţia providenţei asemenea unui salahor faţă de meşterul său, zicea în umilinţa sa: „Providenţa poate realiza tot ceea ce voieşte”. Nu după mult timp o tânără văduvă, Maria Nasi Pullini şi-a dat disponibilitatea de a colabora la acest proiect măreţ. A format un grup de fete ce punându-se să-i servească pe cei săraci şi bolnavi, au format primul nucleu al surorilor Vincenziene. În 1831 îşi face prezenţa în anumite provincii piemonteze holera. Locuitorii caselor vecine alarmându-se au cerut autorităţilor ca să stopeze şi să închidă aceea casă care putea deveni un focar al holerei. Unii îl iau în râs pe curajosul preot, alţii îl condamnă, considerîndu-1 drept un smintit, dar el nu s-a descurajat şi a reacţionat în stilul său glumeţ. Deşi ascundea suferinţa profundă a sufletului, cu credinţa fermă în Providenţă le spuse: „Se vede că nu sunteţi din Bra. În satul meu atunci când răsadul de varză creştea trebuia să fie răsădit”.

Întoarse atunci privirea spre regiunea Valdocco, unde era pajişte şi mărăcini, cu anumite cocioabe şi cârciumi cu o faimă nu prea demnă de un astfel de proiect. Va închiria o căsuţă, transportând imediat cu o trăsură trasă de un asin, un tânăr bolnav; era ziua de sâmbătă 27 aprilie 1832. În puţine zile bolnavii erau patru. După câteva luni a fost cumpărată o a doua casă unde imediat şi-au găsit refugiul mulţi oaspeţi. Aşa începea opera ce Cotolengo, după ce s-a rugat, a intitulat-o: „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Aici începe marea epopee.

Grăuntele de muştar creştea copac şi îşi întindea ramurile sale. Iosif Cotolengo, ghidat de un echilibru supranatural, deschidea noi secţiuni ale acestei „Mici Case”. Face planurile unei construcţii imen¬se, un cartier întreg, cuprinzând saloane pentru bolnavi, farmacii, săli de operaţii, locuinţe pentru personalul îngrijitor, bucătării, săli de mese, ateliere pentru iniţierea celor apţi de lucru, atelier pentru nece¬sităţile instituţiei, la mijloc o biserică luminoasă în care murmurul ru¬găciunii nu încetează nici ziua, nici noaptea. Nu are nici un fond, în¬cepe prin a căra el însuşi, var, cărămidă, lemne...Când se prezentau pentru a fi primiţi bolnavi refuzaţi de toţi, bătrâni invalizi, surdomuţi, epileptici, retardaţi; el îi primea cu inima deschisă, iar pentru fiecare din aceste categorii de persoane el a instituit o „familie” şi repeta: „Toţi săracii sunt stăpânii noştri, dar aceştia ce ochiului material sunt aşa refuzaţi sunt cei mai mari stăpâni ai noştri, sunt adevăratele noastre nestemate” (AA.VV. Bibliothea Sanctorum, 1305). Săracii retardaţi erau numiţi „fii buni” şi lor le dedica mereu cele mai afectuoase glume şi jocuri petrecând cu ei tot timpul liber de care dispunea. În afară de aceşti nefericiţi în trup, Iosif Cotolengo se gândea şi la necesităţile lor morale, aduna orfani şi orfane, fete în pericolul de a se pierde, invalizi şi toţi intrau în planul Providenţei. „Mica Casă” putea fi asemănată cu un oraş unde împreună invalizii şi cei care au fost recuperaţi trăiau ca într-o familie. Fiecare sărac în suflet sau în trup trebuia ajutat. În momentele dificile, care nu lipseau, Cotolengo spunea: „Înainte cu Domnul”, iar pentru găsirea mijloacelor financiare se încredea mereu în Providenţă. Ajutoarele încep să curgă din toate părţile: viaţa intră într-un ritm normal, mulţumitor, asigurată zi de zi de Providenţa Divină. Nu există nici magazii pentru provizii pe timp mai îndelungat, nici servicii de contabilitate. „Provi¬denţa conduce lumea de mii de ani fără contabilitate” spunea în glu¬mă Iosif Benedict.

Confesorul lui mărturisea că Iosif Cotolengo are mai multă credinţă decât tot oraşul Torino. Providenţa răspundea cu divină milostivire, însă nu au lipsit şi momentele dificile când nu era nici o bucată de pâine în toată casa, când căsuţele erau goale şi cei dinăuntru neîncălţaţi, dar în acele ore de angoasă sfântul se ruga fără să piardă în nici un moment legătura intimă cu Dumnezeu. Astfel au înflorit adevărate miracole: ajutoare neaşteptate, bani ce soseau de la anumiţi binefăcători, sau se reîntorceau în mod misterios. În „Casa cea Mică a Providenţei Divine” se respira prezenţa supranaturalului, iar Părintele îi educa pe toţi membrii, invitându-i să mulţumească mereu şi pentru fiecare lucru lui Dumnezeu, cu exclamaţia care devenise tradiţională pentru fiecare binefacere: Deo gratias!

În această dimensiune spirituală se mişca caritatea lui Cotolengo ce ajutând pe cei nevoiaşi, privea înainte de toate la binele lor spiritual. „Mica Casa” trebuia sa fie un oraş creştin, în care săracii şi bolnavii puteau fi ajutaţi să înţeleagă valoarea morală a suferinţei şi a durerii, chiar fiind rătăciţi sau excluşi din viată, puteau să se întoarcă la pacea şi seninătatea iertării, unde tinerii puteau înţelege frumuseţea slujirii unită cu munca sau cu rugăciunea fraţilor nefericiţi (Cf. AA.VV. Vieţile Sfinţilor, 197).

Născându-se Preoţii Sf. Treimi, diversele „familii” de surori (de clauzură, penitente, etc.), Fraţii Sf. Vincenţiu, micul seminar al Tomasinilor; un adevărat complex de instituţii ce aveau să realizeze idealurile marelui suflet a lui Cotolengo: om apostolic, ascet, penitent şi mistic. Cu aceste premise „Casa cea Mică a Providenţei Divine” îşi asumă un ton elevat de religiozitate. În locuinţa săracilor, casa lui Dumnezeu şi centru a toate; cultul era exercitat cu solemnitate, viaţa sacramentală era intensă (Cotolengo sfătuia la împărtăşanie zilnică), rugăciunea era continuă, zi şi noapte , la care participau atât religioşii cât şi ceilalţi membrii ai casei. Aşa se înţeleg exortaţiile lui: „Rugăciunea este prima şi cea mai importantă muncă; ea face ca să trăiască Mica Casă”. O notă caracteristică a spiritualităţii sale o dă devoţiunea faţă de Fecioara Maria, aşezată la intrare ca adevărată „Stăpână a casei” şi onorată de Iosif Cotolengo şi de fii săi cu o intensă devoţiune.

În mijlocul creşterii instituţiilor ce formează admiraţia celor care le cunosc, Iosif favoriza carismele supranaturale şi în acelaşi timp este recunoscut ca formator de viaţă religioasa , precursor al asistenţei medicale în spitale. Prin gesturile şi cuvintele sale armonizate de surâsul său umil amintea tuturor de Filip Neri.

Bucurându-se de stima şi de încrederea regelui Carlo Alberto, ce l-a făcut cavaler al sfinţilor Maurizio şi Lazzaro, de la suveran ceruse şi obţinuse recunoaşterea juridică pentru „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Într-o zi când Carlo Alberto i-a sugerat să se gândească la un succesor, Iosif arătând cu degetul schimbul santinelei ce păzea palatul regal, i-a spus că la fel ar fi şi cu Mica Casă; dacă ar fi schimbată santinela fără ca lumea nici măcar să nu fie informată, totul ar merge înainte foarte bine.

Sfântul ar fi prevăzut moartea sa, nu avea încă împliniţi 56 de ani, dar era aproape terminat de penitenţe şi dificultăţi. Nu se simte demn de a muri în „Casa cea Mică a Providenţei Divine”. Deja muribund despărţindu-se de fii săi le spune: „Când voi fi în cer, am să mă apropii mult de Mama Cerească şi o voi trage de mantie. Atunci veţi vedea cât de bine vor merge toate, şi vouă nu vă va lipsi nimic”. Cere să fie dus la Chieri, la fratele său Luigi şi pe un pat a petrecut ultimele zile suspinând: „Urât pământ, frumos paradis”. Sâmbătă 30 aprilie 1842 după ce a repetat: „Mama mea Maria, mama mea Maria” surâzând răsuflă pentru ultima dată. Dumnezeu schimbase santinela Micii Case a Providenţei Divine, dar spiritul lui Iosif Cotolengo nu încetă să anime opera sa. „Casa cea Mică a Providenţei Divine” va continua minunata sa expansiune după liniile trasate de el, trupul său fiind aşezat sub altarul Maicii Domnului, după cum a vrut el, în biserica principală a institutului.

Iosif Cotolengo a fost beatificat de Benedict al XV-lea la 29 aprilie 1917 şi canonizat la 19 martie 1933 de Pius al XI-lea, ce l-a numit „un geniu al carităţii” (AA.VV. Vieţile Sfinţilor,197). Numele „Cotolengo” a devenit sinonim cu casa deschisă tuturor celor ce trăiesc în mizerie şi a acelora care sunt respinşi de toţi. Aceasta este gloria nemuritoare a Sfântului din Torino ce a făcut ca să se retrăiască în sec al XIX-lea exemplul Sf. Vincenţiu de Paul şi susţinut de a lui ca erou al carităţii şi părinte al săracilor, exemplu şi maestru a acelora care se dedică să ajute omul suferind. Devoţiunea faţă de el este răspândită în toată Italia şi în afara ei unde e venerat şi luat ca exemplu şi program de viaţă a modernei realizări a carităţii evanghelice.

Astăzi «Casa cea Mică a Providenţei Divine» este o imensă insti¬tuţie, cu peste 10.000 de pacienţi, cu un personal de peste 1500 de persoane, trăind în condiţii omeneşti, având în continuare drept contabil şi administrator general «Providenţa Divină».



3. Concluzie.

Opera Sfântului Iosif Benedict Cotolengo arată că încrederea în bunătatea şi puterea lui Dumnezeu nu înseamnă inactivitate, neglijenţă, dezordine, ci convin¬gerea neclintită că Dumnezeu este alături de noi atunci când ne stră¬duim cu toată sinceritatea să facem binele care este în puterea noastră. Opera lui a răspuns unei cerinţe a timpului său, dar este la fel de adevărată şi de actuală şi pentru timpurile noastre. Exemplul său de viaţă m-a edificat si mă provoacă în acelaş timp la o trăire profundă a relaţiei cu Dumnezeu şi o angajare mult mai responsabilă faţă de cei săraci şi nevoiaşi, atât în trup cât şi în suflet.



Bibliografie



AA.VV. Bibliothea Sanctorum, vol. VI, Citta Nuova, Roma 1966.

AA.VV. Vieţile Sfinţilor, Vol. I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

AA.VV. Enciclopedia Biografica Universale Gorin.Grani, Vol. VIII, Biblioteca Treccani, Roma 2007.

SERGE BERSTEIN, PIERRE MILZA, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iaşi 1998.

JEAN COMBI, Să citim Istoria Bisericii, vol. II, trad. Mariana Petrişor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2000.

EMIL DUMEA, Istoria Bisericii, vol. II, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000.

Sfantul Arnold Janssen (1837-1909)

S-a născut pe data de 15 noiembrie 1837 în localitatea Goch, un mic oraş la est de Renania (Germania), la mai puţin de 5 Km. de frontiera cu Holanda. A fost al doilea copil al familiei Janssen din cei unsprezece fraţi. A învăţat de la tatăl său să fie un om de o profundă religiozitate (cf. Arnold Janssen „Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Borneman, ed. Citta nuova della Pamon, 1975. p. 7). În cei douăzeci şi patru de ani (1837-1861) de la naşterea sa şi până la consacrarea sacerdotală, Arnold nu s-a deosebit prin calităţi excepţionale faţă de colegii săi de copilărie, adolescenţă şi studii. Eventual lucrul cel mai extraordinar a fost normalitatea sa. Desigur nimeni nu se gândea că Arnold va deveni un sfânt sau un om ilustru. De aceea amintirile păstrate de familia lui despre copilărie sunt puţine. Când mai târziu s-au grăbit să adune amănunte trecuseră deja prea mult timp ca autenticitatea acestora să mai poată fi garantată (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 7).

Arnold avea aproape şapte ani când a început să frecventeze şcoala elementară publică din Goch. Era o şcoală cu aproape 500 de elevi. Tulburările din 1848 au determinat autorităţile ecleziale şi comunale să deschidă o şcoală gimnazială pentru a putea oferi copiilor din familiile catolice o educaţie religioasă şi morală mai bună. Şcoala nouă a fost tranzitorie. Spre sfârşitul lui 1849 episcopul din, a deschis un seminar minor în vechea mănăstire augustiniană din Gaensdonck, aflată chiar lângă graniţa cu Olanda. Seminarul începea chiar cu clasa a VII-a şi concludea după absolvirea liceului cu bacalaureatul.

Arnold a fost promovat la examenul de admitere, dar nu era cazul să-şi facă iluzii. De fapt în anul următor a ieşit la iveală insuficienta sa pregătire: era cel mai slab elev. La verificările finale nu a făcut faţă şi a fost constrâns să repete anul (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 8).

Pe 23 martie 1848 izbucnea războiul de independenţă împotriva Austriei, cu un profund ecou în întreaga Europă. Supuşii imperiului Austro-Ungar vor mai multă libertate şi aspiră la independenţă. Ferdinand I este incapabil să potolească mişcările revendicative care frământa imperiul şi abdică în favoarea nepotului său Frantz Joseph. Urcând pe tronul imperial al habsburgilor Frantz Joseph îşi asumă întreaga responsabilitate a poziţiei sale şi îşi impresionează anturajul prin hotărârea şi simţul datoriei care îl caracterizează. Principala datorie a suveranului este aceea de a păstra unitatea imperiului său multinaţional care numără nu mai puţin de zece naţionalităţi. Într-un vast mozaic etnic: germani, maghiari, sârbi, români, italieni, polonezi, slovaci, sloveni, croaţi şi ruteni. Evenimentele revoluţionare din 1848 nu au consecinţe teritoriale asupra Austriei, însă imperiul este ameninţat de pericole.

În Italia, după umilitoarele înfrângeri de la Magenta şi Salferino, piemontezii lui Victor Emanuel al II-lea, ajutaţi de trupele lui Napoleon al III-lea obţin Lombardia.

Statul pontifical sub pontificatul lui Pius al IX-lea în alocuţiunea din 29 Aprilie 1548 punând pe primul plan misiunea sa creştină, de şef al creştinătăţii, îşi exprimă refuzul de a se implica în război cu Austria. Copleşit de revendicările politice, economice şi sociale, pe data de 24 Noiembrie papa părăseşte Roma deghizat şi se refugiază la Gaeta în statele Napolitane, lăsând cale liberă proclamării republicii romane sub conducerea lui Mazzini şi Garibaldi. Cu ajutorul uni corp expediţionar francez, Pius al IX-lea revine la Roma pe 12 Aprilie 1850.

În Germania în această perioadă Otto von Bismark, încearcă să-l determine pe rege să declanşeze o acţiune împotriva revoluţionarilor şi figurează printre fondatorii „Jurnalului Crucii”, tribună a coservatorismului prusac; un an mai târziu este ales deputat în noul parlament al Prusiei. În această perioadă structurează un naţionalism prusac integral, din care derivă concepţia sa cu privire la viitoarea naţiune germană: aceasta va fi prusacă, protestantă şi conservatoare (cf. De la revoluţia franceză până la începutul secolului al XX-lea „Personalităţi care au schimbat istoria lumii” ed. Larousse 2001, p. 230).

Războiul cultural iniţiat de Bismark împotriva Bisericii Romano-catolice , în contextul constituirii imperiului german, a durat cam 15 ani, încheindu-se în 1883, prin reapropierea lui Bismark cu Sfântul Scaun. În zonele în care clerul catolic era mai numeros şi mai profund implicat în şcoli şi predicare acest război al culturii a reprezentat o deschisă şi adevărată persecuţie sub diferite pretexte, a dus la privarea dreptului preoţilor de a preda în şcoli, la sechestrarea bunurilor ecleziastice, la desfiinţarea şcolilor catolice a seminariilor mici şi mari şi a multor instituţii religioase. În plus în opinia lui Bismark, catolicii din Westfalia şi Renania aveau de ispăşit o vină, şi anume simpatia lor pentru Franţa manifestată în decursul războiului care de abia se încheiase.

Împrejurările sociale şi politice au şlefuit predispoziţiile lui Arnold Janssen şi deci pregătirea sa la preoţie (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 12).

Odată cu terminarea seminarului mic din Gaesdonck, a plecat în 1855 la Münster şi apoi la Bonn, pentru a se specializa în ştiinţele naturii şi matematică. Evenimentele au urmat un alt curs. A intrat la universitatea din Bonn pentru a studia filosofia care, mai ales în acele vremuri, era slujitoarea fidelă şi inseparabilă a teologiei.

Privind la viaţa lui Arnold, putem spune pe bună dreptate că sfinţi nu ne naştem ci devenim! Şi devenim nu prin forţele noastre, ci printr-un dar a lui Dumnezeu, căruia omul trebuie să ştie să-i corespundă. Cu toate acestea, cine anume pregăteşte terenul, favorizând răspunsul potrivit al omului? S-o recunoaştem: înainte de toate, familia.

După ce a părăsit oraşul Bocholt, Arnold s-a stabilit la Kempen, localitatea autorului „Imitaţiunea lui Cristos”. Pentru Arnold un asemenea fapt nu a fost chiar indiferent: în unele scrisori din acei ani, el menţionează acest fapt, atunci când precizează locul scrierii.

La Kempen, unde activitatea sa era cea de capelan al surorilor Ursuline din localitatea, Arnold are mai mult timp, nu doar pentru a-şi continua munca în favoarea „apostolatului rugăciunii”, ci şi pentru a aprofunda tema misionară. Află că aşa numitele „şcoli misionare” din Belgia; Franţa şi Italia, căpătau o importanţă din ce în ce mai mare. La o întâlnire cu msgr. Raimondi, care se întorsese din China, a aflat că Sf. Scaun era în favoarea întemeierii, în Germania a unui institut pentru formarea misionarilor. Existau deja contacte în acest sens cu un preot, dar acesta întârzia cu transpunerea în practică a ideii.

După mari sacrificii şi donaţii neaşteptate, a reuşit să achiziţioneze la Steyl, în Olanda, o clădire pentru a o transforma într-o casă misionară, a trebuit din motive practice, să treacă totul pe numele unuia dintre primii săi colaboratori, pr. Peter Bill, un paroh olandez, în care avea toată încrederea. Anii următori (1873-1875), necesari realizării primului său vis misionar, au însemnat nopţi nedormite, încercări dure şi obstacole, pe care le-a depăşit cu o răbdare incredibilă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 18).

Când a cerut episcopului său permisiunea de a se dedica operei pe care o visa, a primit un răspuns reţinut: „Dacă Domnul vă va da un semn că vrea să se folosească de dumneavoastră în realizarea acestei opere, desigur nu vă va pune obstacole”. În anii premergători întemeierii casei misionare de la Steyl, părea că Arnold a atins cu mâna de mai multe ori imposibilitatea realizării proiectului său.

La Katholikentag din München, pe 12 septembrie 1876, Arnold a primit o aprobare oficială a propriei opere; presa catolică germană nu a întârziat să pună în evidenţă acest lucru. Cei doritori să se alăture cauzei misionare începu să sosească, aceasta şi datorită fericitei iniţiative de a se ţine la Steyl, începând din Octombrie 1876, cursuri de exerciţii spirituale pentru cler şi pentru laici. Pe 16 iunie 1876, după ultimele hotărâri referitoare la statutul casei misionare, Arnold şi J. B. Anzer, au depus primele voturi, dar nu temporare ci definitive. Într-un anumit sens viitoarea Societate a Cuvântului Divin era deja o realitate. Acum trebuiau să se pună la lucru.

După moartea Papei Pius al IX-lea şi blocarea provizorie a spinoasei chestiuni romane, Papa Leon al XIII-lea se străduia pentru reînnoirea vieţii religioase. Fragilul pontif, bolnav din tinereţe, dar destinat să moară la o bătrâneţe foarte înaintată, era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi. Chiar dacă nu a pretins-o, Arnold venind la Roma dorea să vorbească direct cu papa despre propria sa operă. Ajuns la Roma, a vorbit despre opera lui la Propaganda Fide, dar nu reuşea să obţină o audienţă privată la Sfântul Părinte. A participat la o audienţă publică, reuşind să spună papei ceva despre opera sa. Apoi a aflat că, dacă mai aştepta câteva săptămâni, avea să obţină ceea ce-şi dorea. După trei săptămâni, pe 12 iulie 1878, a fost primit în privat de către Leon al XIII-lea. S-a dovedit util faptul că cunoştea foarte bine limba latină. Cu o latină simplă, dar corectă a expus finalitatea operei sale, neuitând că printre scopuri era şi acela de a forma oameni de ştiinţă, care să fie autentici mesageri ai Cuvântului Divin. Pontiful a ascultat atent fiecare lucru şi a binecuvântat intenţiile şi opera începută de el cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 305).

În luna martie a anului 1789 J. B. Anzer şi J. Freinademetz au fost primii care au plecat spre China. În ianuarie 1886 a fost ridicat primul vicariat misionar autonom al Societăţii Cuvântului Divin şi a fost consacrat primul episcop misionar verbit, în persoana părintelui J. B. Anzer.

La primul capitol general au participat numai patru persoane: Arnold Janssen şi fratele său Johannes, J. B. Anzer şi J. Wegener. La capitolul general ţinut în 1972 numărul participanţilor era de 115. Capitolele care au dat impulsul cel mai decisiv Societăţii Cuvântului Divin a fost primul între anii 1884-1885 cu elaborarea unui prim concept de Reguli sau de Constituţii religioase, reelaborate din nou la capitolul general di 1890-1891, recorectate şi propuse aprobării papale la capitolul general din 1898.

Din însăşi iniţiativa fondatorului, Societatea a avut trei ramuri: Misionarii Verbiţi sau Societatea Cuvântului Divin, congregaţia misionară Slujitoarele Duhului Sfânt şi un institut de clauzură, adică Slujitoarele Duhului Sfânt de Adoraţie Perpetuă (cf. Sfântul Arnold Janssen „Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi”, Vincenzo Benassi, trd. De pr. Alberto Marson svd, casa de reculegere Traian Jud. Neamţ, 2003, p. 56).

Asumarea de teritorii misionare a cunoscut această succesiune cronologică: în 1882 China, zece ani mai târziu America de sud, în 1892 Togo, în 1896 Noua Guinee, în 1905 populaţia de culoare din America de Nord, în 1907 Japonia, anul următor Filipine, în 1913 Indonezia, 1932 India, în 1983 Ghana şi în 1951 Congo. Activitatea misionară a fost promovată intens de fondator care, prin asumarea teritoriilor misionare din Asia, Africa, America Latină şi America de Nord a pus bazele şi orientările unei activităţi misionare inconfundabile, create şi susţinute cu o rară prevedere de unul din puţinii fondatori ai unui institut misionar, care nu a plecat ca misionar în ţări străine. Marele impuls cultural şi profesional, pe care, imediat după sosirea lor, misionarii verbiţii l-au promovat în zonele lor de activitate a creat de decenii premizele pentru o soluţie rapidă şi mai puţin dramatică a dilemei care azi atinge atâtea Biserici şi anume dacă se pune înainte promovarea socială şi apoi evanghelizarea, sau invers.

Aşa cum a spus foarte clar misionarul verbit J. Schotte, deja superior general al verbiţilor, decedat în noiembrie 1971, „Evanghelizarea şi interesul pentru dezvoltare sunt două expresii ale aceleiaşi activităţi misionare a Bisericii. Ele vor trebui dozate după caz, şi, ca principiu, încredinţate, prima, preotului şi cealaltă, laicilor apţi, bine pregătiţi". O consideraţie care nu se poate lăsa de-o parte citind biografia lui Arnold Janssen este aceasta: el a fost un om care reuşea să-i descopere foarte bine pe cei care erau în stare să facă ceea ce ar fi vrut el să facă, dar nu se simţea pregătit s-o facă. O asemenea disponibilitate, care confirmă deschiderea inteligenţei şi umilinţă interioară, i-a permis lui Arnold Janssen să dea instituţiilor sale o faţă prin care, deja cu jumătate de secol în urmă, putea să se considere anticipatorul instanţelor lumii moderne. Pentru că, dincolo de zgomotul cuvintelor şi de neliniştea atitudinilor, sub cenuşa modernei disperări, arde flacăra unei curiozităţi noi şi diverse, nevoia de a descoperi credibilitatea a ceea ce se crede, documentele propriei speranţe, dovezile, dacă vrem să le numim aşa, ale credinţei noastre. Experienţa lui Arnold Janssen subliniază şi gradualitatea în a se ajunge la ceea ce este, impropriu denumită, perfecţiunea creştină. Impropriu, pentru că numai Dumnezeu este perfect, în timp ce noi suntem numai în drum spre ea. Nici un loc al pământului, nici un moment al vieţii nu ne împiedică să începem această urcare graduală. Putem deveni sfinţi între coloanele unei mănăstiri sau între coşurile unui centru industrial, în inima unei societăţi dezvoltate sau în mlaştinile ţărilor uitate de toţi. Dumnezeu aude vocea noastră din orice loc o înălţăm spre El. Şi răspunsul lui Dumnezeu poate să-1 înţeleagă şi cel pregătit şi cel nepregătit, cel puternic şi cel umil, cel sănătos ca şi cel bolnav (cf. Arnold Jannsen”Fondatore dei missionari del Verbo Divino”, Fritz Boneman, trad. It. Vincenzo Benassi, ed Citta nuova della Pamon, 1975 p. 607).

În timp ce Arnold Janssen îşi ţesea propria operă, neînţeles de toţi şi ajutat de puţini, scena lumii era traversată de personaje şi nume ilustre care păreau să decidă soarta istoriei. Astăzi, pentru a ne aminti de aceste nume trebuie să le studiem şi să le repetăm după cărţile şcolii; puterea lor s-a redus la a decide promovarea sau nepromovarea studenţilor, indiferenţi la acţiunile lor de odinioară.

În schimb cei care, în tăcere şi în renunţare, au răspuns unui impuls divin, au trecut pe pământ aproape întrutotul ignoraţi de marea opinie publică. Are dreptate însă Cartea înţelepciunii: numai proştilor li se pare că aceştia, prin moarte, au încetat să trăiască. în realitate, ei au intrat în viaţă şi în istorie, pentru că numele lor este scris, pentru totdeauna, în cartea lui Dumnezeu.

La 19 octombrie 1975, suveranul pontif Paul al VI-lea l-a proclamat fericit.



Bibliografie



BORNEMANN FRITZ; Arnold Janssen Fondatore dei missionari de Verbo Divino, Citta nuova della Pamom 1977.

BENASSI VINCENZO; Sfântul Arnold Janssen Un sfânt de ieri pentru Biserica de Azi, trad. din lb. It. Pr. Alberto Marson svd, Traian jud. Nt. 2003.

AAVV., De la revoluţia Franceză până la începutul secolului XX, Personalităţi care au schimbat istoria lumii, Larouse 2001.



vineri, 3 iunie 2011

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)

„Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină dare se răspândeşte în mod misterios în jur” (Mons. F. Trochu, 87). Acest text luat din una din catehezele Sfântului exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el.

Timp de zece ani, viaţa religioasă a fost profund tulburată în Franţa, fără ca violenţa să se exercite în mod continuu. Biserica refractară a fost tolerată până în primăvara anului 1792. Dar până la această dată Biserica din Franţa şi viaţa religioasă va avea mult de suferit(Cf. J. Comby, 83).

Revoluţia franceză a fost, înainte de toate, o revoluţie politică şi socială, dar prin forţa împrejurărilor a devenit şi religioasă, având mai multe etape în desfăşurarea ei. Calvarul Bisericii din Franţa poate fi structurat în 15 staţiuni a Căii Crucii. Prima „staţiune” constituie „Declaraţia Drepturilor omului şi cetăţeanului” proclamată în 27 august 1789 de Adunarea Constituantă, înfiinţată în data de 27 iunie a aceluiaşi an, prin unirea celor trei Stări Generale. Această declaraţie, prin articolul 10, răpeşte Bisericii catolice dreptul de religie de stat, făcându-se astfel, primul pas spre neutralitatea laică. În data de 2 noiembrie 1789, aceeaşi Adunare Constituantă, la propunerea Episcopului Talleyrand de Auton, naţionalizează toată averea Bisericii. Aceasta a fost a doua „staţiune”. În anul următor, în 13 februarie se desfiinţează toate mănăstirile contemplative, excepţie făcând cele cu călugări ce se îngrijeau de bolnavi sau întreţineau şcoli. Şi astfel prin această a treia „staţiune”, Biserica din Franţa fusese lipsită de suportul spiritual al călugărilor şi călugăriţelor, care de altfel prin exemplul lor şi prin viaţa lor menţineau încă aprinsă flacăra credinţei în acele vremuri tulburi.

Perioada care urmează este caracterizată de atacuri succesive prin care Adunarea Constituantă şi, mai târziu, Adunarea Legislativă, au căutat să separe Biserica de stat. Unul din cele mai grave atacuri l-a constituit Constituţia Civilă a Clerului decretată în data de 12 iulie 1790. În data de 27 mai 1792, Adunarea Legislativă a decretat deportarea preoţilor, regele însuşi opunându-se împotriva acestei decizii. La 21 septembrie 1792, Convenţia aboleşte regalitatea şi proclamă Republica, îl arestează le regele Ludovic al XVI-lea şi în baza acuzaţiei de conspiraţie împotriva siguranţei statului îl execută pe eşafod în duminica din 21 ianuarie 1793. În perioada următoare situaţia se agravează şi mai mult, aşa încât în 7 noiembrie 1793, Biserica din Franţa încetează să mai existe. În 24 noiembrie s-a decretat închiderea tuturor bisericilor din Paris iar parohiile săteşti şi-au încetat cultul public(Cf. Ioan M. Bota, 353).

În septembrie 1794, Convenţia suprimă orice buget pentru cult iar la 21 februarie 1795 recunoaşte libertatea de cult în interiorul bisericilor. Franţa inaugura astfel un regim de separare al Bisericii de stat, care va dura până în 1801.

În acest climat de tensiune şi persecuţie se naşte, în primăvara anul 1786 la 8 mai, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, Ioan Maria Vianney(Cf. Mons. F. Trochu, 9). Biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă. Cu toate acestea, în împrejurimile sătucului, un băiat de 8 ani, învăţa pe copii lucruri simple despre credinţă pe care el le învăţase de la mama lui Maria Beluse şi de la sora lui Ecaterina. Aceste vorbe simple pe care le auzea de la mama lui sunt singurele învăţături despre credinţă pe care Ioan le va primi în primii săi ani de viaţă. Pe lângă acestea se mai adăugau povestirile Ecaterinei, povestiri luate din Istoria Sfântă şi de asemenea, liturghiile ce se celebrau clandestin din cauza persecuţiilor. Ioan a făcut prima spovadă după o astfel de liturghie celebrată în locuinţa părinţilor săi. Părintele Groboz, care era vicar la Sainte-Croix din Lyon, circula travestit prin împrejurimile marelui oraş. El a fost cel care a pregătit drumul micuţului Ioan spre prima Sfântă Împărtăşanie. Aceasta se întâmpla după un an în care Ioan a fost pregătit, împreună cu alţi copii, de două călugăriţe din congregaţia Saint-Charles pe care revoluţia le alungase din mănăstire şi care, în haine civile, continuau cu preţul vieţii să facă bine sufletelor celor mici. Spre sfârşitul lui iunie 1799, în locuinţa unei doamne din Eculley avu loc, într-un cadru solemn, ceremonia prin care Ioan Maria Vianney primea pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie(Cf. E. Pepe, 382). De-a lungul anului 1800, preoţii rămaşi credincioşi vocaţiei lor şi pe care decretele revoluţionare îi alungară în exil, reveneau acum în parohii. Odată cu deschiderea Bisericii din Ecully, tânărul Ioan Vianney, împreună cu părinţii lui, aveau ocazia să asiste în fiecare duminică la liturghie. În primăvara anului 1802, fostul paroh din Dardilly, părintele Rey îşi reluă în posesie, în mod oficial, locuinţa parohială. Viaţa religioasă reînflorea acum şi odată cu ea creştea şi credinţa lui Ioan. Totodată, încolţise în sufletul său un gând timid, care începu să-l obsedeze pe Ioan Maria Vianney. Biserica Franţei avea nevoie de preoţi. De ce nu a ar merge şi el către această chemare? Dar gândurile despre sine, că este un biet ţăran, că nu a făcut decât un an de şcoală, îi întunecau visurile şi aspiraţiile. Pe lângă acestea se mai adăuga şi faptul că nu avea cui să se adreseze şi tatăl să s-ar fi opus numaidecât căci avea nevoie de el la muncile câmpului şi nu ar fi avut destui bani ca să îi plătească studiile. Totuşi, în mod instinctiv, el îi încredinţează secretul mamei sale, care, fiind o bună creştină îl înţelesese şi timp de doi ani încurajările ei susţinură bunăvoinţa lui. În cele din urmă a cedat şi tatăl său, astfel că mai trebuia căutată o persoană din lumea Bisericii care să aibă grijă de el(Cf. Mons. R. Fourrey, 31).

Părintele Groboz împreună cu părintele Belley, redeschizând biserica din Ecully, au înfiinţat şi o şcoală în care se preda latina. Ioan Vianney a fost în cele din urmă acceptat la această şcoală.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley 1-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-1 accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley 1-a luat din nou cu sine, pentru a-1 învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori. O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop(Cf. E. Pepe, 383).

Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de jansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-1 imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa de unit cu Dumnezeu şi aşa de docil.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, 1-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignorante religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale(Cf. B Nodet, 32).

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios,se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate - ce coincidenţă!- tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi - după părerea tânărului preot - se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: „Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!"(Mons. F. Trochu,96) În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-1 ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea Evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină(Cf. Mons. F. Trochu, 50).

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi 1-a întrebat: „Ce faci omule, aici, în tăcere?" Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: „Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!"(Mons. F. Trochu, 61-62). La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate - cum îi dicta experienţa - mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici puţin exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost „excesele tinereţii"(Cf. Mons. R. Fourrey, 392).

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o „Providenţa" şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: „Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!" El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: „Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!", adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi(E. Pepe, 384).

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi - cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot - acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-1 asculta pe „parohul sfânt" şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate „cu bunăvoinţă" de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: „M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!"(E. Pepe, 385). Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: „Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!"(Mons. F. Trochu, 76). Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: „Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el"(E. Pepe, 385).

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Ecully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-1 pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi „misionari diecezani", care nu numai să-1 ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile „Fraţilor Sfintei Familii" din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti - cum spunea el - pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut, în zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-1 cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea 1-a proclamat fericit, în 1905, Pius al Xl-lea 1-a canonizat, în 1925, şi 1-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

Citind viaţa acestui om al lui Dumnezeu, ceea ce m-a impresionat în mod special, a fost tăria lui de caracter prin care a ştiut să îşi conducă la început viaţa sa iar mai apoi credincioşii din parohia sa. Viaţa sa spirituală este cea care a contat cel mai mult în viaţa lui şi s-a putut vedea cum o viaţă spirituală bine îngrijită poate să schimbe inimile celor mai necredincioşi oameni. Fără un contact permanent cu Dumnezeu nu ar fi putut să realizeze ceea ce a făcut el cât timp a fost paroh. Exemplul său de rugăciune şi radicalitatea sa sunt caracteristicile care mie mi-au rămas în special din viaţa acestui slujitor al lui Dumnezeu. Şi aşa cum afirma Lacordaire: „Ce bine ar fi dacă toţi parohii ar vorbi, ar trăi şi ar sluji oamenii aşa cum a făcut-o el!”



BIBLIOGRAFIE:

ENRICO PEPE: Martiri şi sfinţi din calendarul roman, traducere de pr. Ioan Bişoc, Sapienţia, Iaşi 2007.

PR. PROF. DR. IOAN M. BOTA: Istoria BisericiiUniversale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, ediţia a II-a, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003.

JEAN COMBY: Să citim Istoria Bisericii, Traducere de Mariana Petrişor, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

MONSENIORUL FRANCISC TROCHU: Admirabila viaţă a Parohului din Ars, traducere de Pr. Prof. Teodor Racoviţan, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca,2004.

MONSENIORUL RENE FOURREY: Il curato d’Ars autentico, Edizioni Paoline, Roma, 1964.

L’ABBE BERNARD NODET: Jean – Marie Vianney Cure D’Ars, sa pensee – son coeur, Edition Xavier Mappus, Le Puy-Paris, 1956.

Sfânta Gemma Galgani (1878-1903)

După suprimarea napoleonică, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, criticile radicale sunt îndreptate în special împotriva vieţii contemplative, considerând-o inutilă pentru societate. Măsuri administrative şi legislative îndreptate împotriva călugărilor şi călugăriţelor contemplative, toţi consideraţi ca abuzivi şi sterili pentru binele public: Maria da Gloria a Portugaliei îi alungă pe misionari, pretinde drepturi de patronat în Brazilia; Spania perioadei 1833-1843; constituţiile mexicane din 1857 şi 1917; Franţa anticlericală, care, în 1880, cere ca toate mănăstirile să posede o autorizaţie de funcţionare etc. În faţa acestor măsuri punitive, confiscându-li-se mănăstirile, mulţi călugări şi călugăriţe sunt constrânşi să-şi găsească adăpost în altă parte sau să-şi redobândească, plătind sau prin alte mijloace, vechile case. Alţii intră în spitale, rămânând în serviciu continuu al bolnavilor; alţii emigrează în America sau în misiuni (iezuiţii), sau îşi găsesc o activitate în parohii.

Eroic a fost comportamentul călugăriţelor de clauzură. Reduse la o viaţă de mizerie sau de supravieţuire, intră în spitale sau în diferite alte servicii sociale sau caritative, continuând însă în inima lor să ducă o viaţă exemplară. Lupta statului liberal, ajutat de masonerie, împotriva călugărilor şi călugăriţelor, fără arme, fără mijloace economice deosebite, luptă care vroia distrugerea uneia din formele de viaţă caracteristice şi proprii ale Bisericii, se va sfârşi cu înfrângerea statului şi cu victoria forţelor spiritului. Această întoarcere şi reluare silenţioasă şi lentă a vieţii comune se datorează deciziei de neclintit a acestor persoane consacrate, pentru care idealul evanghelic şi contemplativ reprezenta totul şi tot ce aveau, ca şi Sfântul Scaun şi superiorii lor generali ai ordinelor şi congregaţiilor respective. Nicicând în istorie nu s-a verificat o victorie mai frumoasă şi mai eroică, în acelaşi timp, ca acea a persoanelor consacrate în această perioadă. Pentru viaţa internă a ordinelor şi congregaţiilor, rezultatul pozitiv al luptei cu liberalismul şi anticlericalismul se poate sintetiza în purificare şi reînnoire interioară, spirituală (cf. Dumea E., 567).

În timpul vieţii Sfintei Gemma Galgani, a fost ales Papă Leon al XIII-lea. El a condus Biserica din anul 1878 până în 1903. Acest pontificat coincide cu anul naşterii şi morţii Sfintei Gemma. Leon al XIII-lea s-a menţinut departe de orice tendinţă demagogică. El a intenţionat să scoată în relief principiile fundamentale ale creştinismului cu privire la drept şi la dreptate în stat şi societate împotriva concepţiilor unilaterale şi aberante, pregătind astfel terenul pe care trebuiau să-şi desfăşoare activitatea filosoful social, omul de stat şi cel politic. Acest lucru explică de ce enciclicele sale au fost adesea reeditate, traduse şi comentate, trezind o atenţie deosebită atât printre prieteni, cât şi printre duşmani (cf. Hertling L., 514).

Italia în era modernă a devenit un stat naţiune pe 17 martie 1861, când state peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emanuel al II-lea din dinastia de Samvoia. Roma însăşi a rămas un deceniu sub papalitate, devenind parte a regatului Italiei pe 20 septembrie 1870, data finală a unificării italiene. Guvernul a conceput o serie de proiecte colonialiste. Acestea ar fi trebuit să câştige sprijinul politic al naţionaliştilor şi imperialiştilor, care doreau reconstruirea Imperiului Roman. În 1895, Etiopia condusă de împăratul Menelik al II-lea a denunţat tratatul 1889 prin care se angaja să se supună politicii externe italiene. Folosindu-se de acest fapt, Italia a invadat Etiopia. Etiopia a primit ajutor militar din partea Imperiului Rus. Ca urmare, a acestui fapt, Italia acceptă ca întreaga Etiopie să intre în sfera de interes a Romei. Gemma Galgani s-a născut la 12 martie 1878 în sătuleţul Camigliano din Toscana, sătuleţ situat în apropierea oraşului Lucca. Tatăl, Henric Galgani, era farmacist, iar mama Gemmei, Aurelia, provenea din familia Landi. Creştini buni, cetăţeni înstăriţi, soţii Galgani au avut 5 băieţi (dintre care unul a murit în faşă) şi 3 fete. Gemma a fost al 4-lea copil şi prima dintre fete. În dimineaţa zilei de 13 martie, Gemma a fost botezată în biserica parohială Sf. Mihail. La nici o lună după naşterea copilei, familia Galgani se mută l-a Lucca. Aici, Gemma împreună cu Ionel (al 3-lea dintre copii) urmează o şcoală particulară condusă de surorile Emilia şi Elena Vallini. Mai târziu, aveau să urmeze şi ceilalţi trei mai mici: Antonel, Angelina şi Julieta. În ochii părinţilor, Gemma ocupa totdeauna primul loc, din cauza virtuţilor sale.. La această şcoală, timp de 5 ani, Gemma şi-a însuşit, odată cu pietatea, primele cunoştinţe şi îndeletniciri gospodăreşti. A învăţat îndată, chiar de la început, toate rugăciunile ce se recitau zilnic în institut, care apoi erau atât de multe încât, pentru a le recita pe toate. Era harnică la lucru şi învăţa cu uşurinţă tot ce i se arăta. Pentru aceste însuşiri, rare la o copilă fragedă, Gemma era foarte iubită în şcoală (cf. Agresti G., 9-19). Tatăl Gemmei veghea cu ochi atenţi grabnicul progres ce-l făcea ea în virtute şi învăţătură. În zilele de vacanţă o ţinea mereu lângă sine. Când trebuia să rămână împreună în oraş, tatăl o răsfăţa cu haine şi podoabe scumpe sau cu mâncăruri alese. Gemma se tânguia şi protesta adesea, spunând că nici nu merită şi nici nu doreşte aşa ceva. Cu totul alta era iubirea mamei. Doamna Aurelia era o adevărată sfântă şi unul din cele mai desăvârşite modele. Se ruga mult, se cumineca în fiecare dimineaţă, mergând la biserică chiar şi dacă avea de învins mari piedici. Îşi iubea toţi copiii, pe Gemma, însă, o iubea cel mai mult, pentru că vedea într-însa darul lui Dumnezeu, mai bine ca oricare altul. Astfel, fiind conştientă de datoria sa, în loc să-şi piardă vremea în izbucniri zadarnice de iubire sensibilă, s-a apucat a cultiva cu toată grija în sufletul Gemmei germenii prematuri ai virtuţilor. Însăşi Gemma zicea că îndeosebi mamei sale îi datorează recunoştinţă că a învăţat-o să cunoască pe Dumnezeu şi să iubească virtutea. Mama obişnuia a o lua în braţe şi, adesea cu ochii în lacrimi, îi dădea învăţături sfinte: "L-am rugat pe Isus să-mi dea o copilă; m-a mângâiat, este adevărat, dar prea târziu... Sunt bolnavă şi în curând va trebui să te părăsesc... Ascultă, deci, învăţăturile mamei tale!". Atunci începea să-i vorbească despre adevărurile de credinţă, despre preţul sufletului şi urâciunea păcatului, despre fericirea de a fi cu totul a lui Dumnezeu şi despre deşertăciunea lucrurilor din lume. Altă dată îi arăta icoana cu Isus răstignit şi-i zicea: "Vezi, Gemma, acest dulce Isus a murit pentru noi pe Cruce!" Gemma, deşi tânără de ani, era pregătită a primi taina sf. Mir. La prima ocazie Gemma fu condusă la biserica Sf. Mihail în Foro, primind taina Mirului din mâinile arhiepiscopului Nicolae Ghilardi, în ziua de 26 mai 1885. După primirea sf. Mir Gemma rămase să se mai roage: "Am ascultat Sf. Liturghie cum am ştiut mai bine, rugându-mă pentru mama, când o voce mi-a vorbit în inimă: Vrei să-mi dai mie pe mama? Da! am răspuns eu, dacă mă vei lua şi pe mine!... Asta nu, îmi răspunse vocea, dă-mi de bunăvoie pe mama ta! Tu trebuie să mai rămâi cu tata. Pe ea vreau s-o duc în cer... Am fost silită să răspund că "da!", iar la sfârşit m-am grăbit spre casă... Doamne, Dumnezeule!" Aceasta e prima convorbire cerească pe care o ştim din viaţa Gemmei. Când a intrat în casă, mama era pe sfârşite. A îngenunchiat lângă patul ei, a vărsat câteva lacrimi stoarse de cruzimea durerii, s-a rugat cu inima cutremurată şi a zis că nu se mai desparte de patul ei, până la cea din urmă suflare a mamei sale. Dar tatăl nu mai putea s-o lase acolo; a trimis-o cu o cumnată de-a lui, cu doamna Elena Landi, în satul San Gennaro. Mama a încetat din viaţă la 17 septembrie 1886, în etate de 39 de ani. Vestea a fost transmisă îndată şi Gemmei şi, cu atât mai admirabilă a fost resemnarea copilei de 8 ani, cu cât mai amară i-a fost durerea tristei despărţiri (cf. Fabro C., 20-26). Prima cuminecare a avut loc duminică 17 iunie 1887. Unirea cu Isus a avut o influenţă covârşitoare asupra micului suflet: "Mă simţeam tot mai departe de lume şi tot mai înclinată spre reculegere." Înainte de încheierea celor zece zile de exerciţii ea îşi propuse următoarele: 1.Mă voi mărturisi şi cumineca mereu, ca pentru ultima dată. 2.Voi vizita mereu pe Isus Euharisticul, mai ales când voi fi abătută. 3.Mă voi pregăti de fiecare sărbătoare a Maicii Domnului cu acte de penitenţă, cerând în fiecare seară binecuvântarea Ei. 4.Vreau să fiu mereu cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu. 5.Oricând va bate ceasul, voi zice de 3 ori: "Isuse al meu, îndurare!". Amintirea primei cuminecări nu s-a şters din inima Gemmei niciodată. În fiecare an se-ngrijea să sărbătorească această aniversare. Cu o astfel de ocazie, în iunie 1901, ea scrie părintelui sufletesc: "Ieri, părinte, avui o zi de rai: am stat tot cu Isus, am vorbit tot de Isus, am fost fericită cu Isus şi am plâns cu Isus... O, părinte, nu toate zilele sunt aşa! Petrec zile în care mă ruşinez de mine însămi...". Temperamentul firesc al Gemmei era vioiciunea, dar dovedea o exemplară stăpânire de sine. Ajunsese ca - din cauza reţinerii şi reculegerii - unii să o creadă ursuză sau semeaţă. Celor din familie nu le plăcea felul de a fi al Gemmei şi o mustrau mereu. Dar ea răspundea întotdeauna cu aceeaşi amabilitate. În primăvara lui 1890 cele două mătuşi, Elena şi Eliza, se mută la familia Galgani iar Gemma se bucură de ocrotirea lor deosebită. Gemma manifesta multă compasiune, milă şi iubire faţă de săraci. Era spre sfârşitul anului 1895 când Gemma primi cadou un ceas şi o cruciuliţă cu lanţ de aur. Într-o zi, pe când se întorcea acasă, îşi văzu pentru prima dată îngerul păzitor, care îi zise: "Giuvaerurile care împodobesc mireasa unui Împărat răstignit nu pot fi decât spinii şi crucea." Din acel moment ea n-a mai purtat nici o podoabă. Viziunile cu îngerul păzitor (şi cu Isus) au devenit ulterior mai dese, mai ales în zilele de joi seara, când Gemma îşi ţinea "ora sfântă". Era la 20 de ani, hotărâtă în sine să ducă o viaţă cu totul sfântă, departe de frământările lumeşti - deşi trăia în lume. Aşa se-ntâmplă că un tânăr dintr-o familie cinstită o ceru în căsătorie. Alarmată, Gemma ceru ajutor lui Dumnezeu s-o scape de încurcătură. Îndată apărură dureri acute la rinichi şi şira spinării; medicii dau diagnosticul de tuberculoză. Boala se agrava, Gemma nici nu se mai putea mişca din pat, dar suporta eroic. Satana o ispitea cu promisiuni de vindecare. Gemma îşi reînnoi dorinţa de a deveni călugăriţă şi făcu votul castităţii pe viaţă. Într-o zi, după sf. Cuminecare, Isus îi zise: "Cutează, Gemma, te aştept pe Golgota!". Ziua sărbătorii Inimii lui Isus, în 1899 cădea la 8 iunie (joia). Gemma relatează: "Era (joi) seara. Deodată şi mai brusc ca de obicei, simt o durere internă pentru păcatele mele... Reculegerii îi urmă răpirea simţurilor şi mă pomenii înaintea Maicii mele cereşti... Îşi deschise mantia şi mă acoperi cu ea. În acel moment se arătă Isus având rănile deschise, dar din răni... ieşeau flăcări de foc. Îmi atinseră mâinile, picioarele şi inima. Simţeam că mor... dar Maica Sfântă m-a susţinut. După aceea... mă trezii îngenunchiată pe pământ dar simţeam o durere mare la mâini, la picioare şi la inimă. Mă ridicai să mă aşez în pat şi atunci observai că din părţile acelea îmi curgea sânge...". Gemma nu era prima şi n-a rămas ultima care să primească rănile Mântuitorului. Cel târziu până duminica, urmele acestora dispăreau aproape cu desăvârşire. În luna iulie a anului 1900 Gemma a primit urme vizibile ale cununii de spini, iar în prima vineri din martie 1901 a suferit în mod vizibil şi rănile biciuirii. În Evanghelii nu citim de vreo rană provocată de purtarea crucii; totuşi Gemma a primit şi o rană la umărul stâng, a cărei durere se menţinea timp mai îndelungat din cauza căreia, în acea perioadă, Gemma umbla aplecată spre stânga.

Întreagă viaţa Gemmei a fost o permanentă luptă cu sine. Din supunere, la cererea confesorului său, ea începu a-şi scrie jurnalul zilnic. Odată terminat, îl dă doamnei Cecilia de-l ascunse într-un dulap. Nu mult după aceea, Gemma "îl văzu" pa satana ieşind pe fereastră cu jurnalul. Deschise scrinul, dar caietul dispăruse. Înştiinţat de neplăcuta întâmplare, (aflat l-a 600 km de Lucca), părintele rosti exorcismele şi jurnalul reapăru, afumat ca de foc. Cu vârsta, înfrânarea era îndreptată spre păstrarea curăţiei, iar puritatea ei interioară se manifesta şi în exterior. Chiar şi în timpul îndelungatei sale boli, după cum declară unii, toate lucrurile atinse de Gemma căpătau o plăcută mireasmă. Într-o zi Isus îi zise: "Pregăteşte-te fiică! Satana va fi acela care, prin lupta ce cu voia Mea o va dezlănţui contra ta, va săvârşi opera ce vreau să se împlinească cu tine"... Tortura satanei se şi dezlănţui, mai întâi împiedicând-o la rugăciune: "Eşti o tâmpită că te rogi unui răufăcător care te ţintuieşte cu el pe cruce", îi zicea diavolul; adesea, în disperarea lui furibundă, o tortura chiar fizic. Uneori o arăta ca fiind posedată: "O, Dumnezeule! Am fost în iad, fără Isus, fără Maica mea, fără îngerul meu!" exclama ea epuizată. Dar toate încercările satanei nu făceau decât să grăbească urcuşul Gemmei spre perfecţiune, începând cu reculegerea mistică, flacăra iubirii şi ajungând la logodna mistică. Stările ei de extaz se succedau în orice timp şi loc. Sf. Euharistie o întărea în lupta sufletească şi în misiunea sa de apostolat. În luna mai 1902 boala o asaltă din nou. Isus îi zise: "Doresc o ispăşire mare, mai ales pentru păcatele şi sacrilegiile cu care Mă vatămă slujitorii altarelor." Gemma se oferi total. Până şi stomacul i se blocase. Pentru o perioadă de vreo 20 zile ea se însănătoşi brusc şi perfect; dar la 9 septembrie recăzu. Începu febra, vărsături de sânge iar palpitaţiile inimii (care-i îndoiseră 3 coaste) încetară. Gemma îşi dorea un refugiu: "... nu vrea ca trupul meu să fie nici atins, nici măcar văzut de cineva, căci e al lui Isus!" Astfel o mutară din calea celor curioşi, într-un apartament vecin. La 24 ianuarie 1903 Gemma îşi trăia ultimele dureri, încercări şi ispite, cu o totală resemnare; se arăta mereu mulţumită şi zâmbitoare. Cu 3-4 zile înainte de moarte trupul ei firav, numai piele şi oase, devenise atât de greu încât trei persoane robuste abia dacă o putea întoarce în pat. "Nu-s eu aceea care atârnă aşa greu", şoptea Gemma. Era povara pe care de bunăvoie o luase asupră-şi. Suferinţele din Vinerea şi Sâmbăta Mare ajunseseră la apogeu. Era ora 1 după masa, în Sâmbăta Paştelui (11 aprilie) 1903, când sufletul Gemmei îşi luă zborul spre Grădina atât de mult dorită. În traducere: "Gemma Galgani din Lucca, fecioară preanevinovată, care abia împlinind al cincilea lustru al vieţii sale, mistuită mai mult de flăcările iubirii dumnezeeşti decât de puterea bolii, în ziua de 11 aprilie anul 1903, înainte de Duminica Învierii Domnului, a zburat la nunta cerescului său Mire. De ziua Înălţării Domnului, în 1940, Preafericitul Părinte Papa Pius al XII-lea o ridică pe Gemma Galgani la cinstea altarelor (cf. Agresti G., 170-188).

Istoria acestei sfinte, atât de aproape de timpul nostru şi de viaţa obişnuită a marii majorităţi a oamenilor, pare de necrezut, din cauza unor fenomene neobişnuite, ce s-au petrecut în decursul scurtei sale existenţe pământeşti (cf. Blăjuţ E. 159).


Bibliografie:

* Emil Dumea: Teme de Istoria Bisericii., ed. Sapienţia, Iaşi 2002.

* Hertling Ludwig: Istoria Bisericii., ed. Ars Longa, Iaşi 2001. * Agresti Giuliano: Gemma Galgani., ed. Citta nuova, Roma 1986. * Fabro Cornelio: Gemma Galgani., ed. Cipi. Roma 1997.

* Blăjuţ Eugen: Vieţile Sfinţilor., ed. Arhiepiscopia Romano-catolică, 1992.