Dumnezeu, omul, creaţia şi ştiinţa

Ce era înainte de Big-Bang?

Există oare om în lumea asta care, plimbându-se seara sub un cer înstelat, privind şi admirând frumuseţea spectacolului grandios al universului, să nu-şi fi pus măcar o singură dată întrebarea asupra originii universului şi asupra Cauzei creatoare al acestuia? La originea lui stă oare hazardul, un destin orb, o necesitate absolută sau chiar Dumnezeu, un Dumnezeu care a creat această splendoare ca un dar pentru noi. În sfârşit, care este sensul Creaţiei?

Unde să găsim răspunsurile, ce să credem despre ceea ce spun credinţa şi ştiinţa? Să ne cufundăm cu totul în acest univers atât de pasionant...

Trebuie să facem distincţia între planul ştiinţei care, plecând de la fapte ştiinţifice, emite ipoteze, le verifică, şi elaborează teorii explicative, şi planul teologic care se bazează pe datul revelat ai Bibliei. Ştiinţa încearcă să explice cum a început creaţia (Universul), în timp e Cuvântul lui Dumnezeu ne explică pentru ce, care este sensul creaţiei.

Numeroşi creştini sunt reţinuţi cât priveşte relatarea Genezei în raport cu ceea ce spune ştiinţa despre originea omului, şi îndeosebi vulgarizarea la care este supus acest subiect în presă, face ca în inima oamenilor să fie multă confuzie. A vorbi astăzi despre Adam şi Ev a numai este la modă! Prin urmare este important să ne situăm în faţa exigenţelor ştiinţei şi ale credinţei.

Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi

Cum a început universul este atât de greu de înţeles încât, plecând numai de la ştiinţă este aproape sigur că nu se va putea explica totul. Există atâtea incertitudini şi limite în experienţele de laborator, de observaţii... Ştiinţa progresează, sondele spaţiale sunt din ce în ce mai performante, colectoarele de particule cosmice se perfecţionează... dar cunoaşterea umană despre univers va rămâne totdeauna limitată şi mică în faţa măreţiei inteligenţei creatoare.

De-a lungul unei lungi perioade de timp, începută cu pozitivismul lui Auguste Comte. omul modern a crezut că poate să explice totul şi că ştiinţa se va transforma în deţinătoarea unică a adevărului, refuzând orice altă formă de cunoaştere. Astăzi lumea savanţilor este mult mai umilă în fata măreţiei universului.

I. Relatarea Creaţiei este ştiinţifică?

Mai multe elemente ale relatării Creaţiei lasă să se întrevadă că ea nu este ştiinţifică. De exemplu, cum este posibil ca soarele să nu fi fost creat decât a patra zi dacă din prima zi se vorbeşte deja despre zi şi noapte? (Gn 1.5). De asemenea a doua relatare (Gn 2) afirmă că "nu exista încă nici un arbore pe pământ" şi "nu crescuse nici un fir de iarbă" când Dumnezeu a creat omul. Aceasta contrazice în sens literar prima relatare în care omul este creat după plante şi vegetaţie.

Aceste două exemple lasă să se întrevadă ceea ce Sfântul Augustin recunoştea în secolul IV şi anume că Geneza vorbeşte de creaţie sub forma unei povestiri în şase zile pentru a se pune la îndemâna inteligenţei umane limitate.

Totul este creat pentru om

Catehismul Bisericii Catolice notează: între toate cuvintele Sfintei Scripturi, primele trei capitole ale Genezei ocupă un loc unic. Căci ele exprimă adevărurile creaţiei, originii si finalităţii sale în Dumnezeu, despre ordinea si bunătatea sa, despre vocaţia omului, de asemenea despre drama păcatului .şi despre speranţa Mântuirii (nr. 298).

Biblia ne arată sensul creaţiei: ea este fructul Iubirii. Dacă noi avem viaţa acest lucru este un act gratuit şi liber izvorât din Iubirea pură a Dumnezeu.

Omul este o minune: că omul este încoronarea creaţiei, este capodopera lui Dumnezeu, pentru că el a fost creat în ultima, în a şasea zi. În patru rânduri Dumnezeu vede că ceea ce făcuse este bun, dar după crearea omului El vede că tot ceea crease era foarte bun (Gn 1,31). Aceasta este o asigurare pentru om. În ebraică expresia este «tov meod» şi rabinii subliniază că meod (foarte) este format din aceleaşi¹   litere ca şi cuvântul Adam (aleph, dalet şi rnem), ceea ce înseamnă realmente că cel care este foarte bun este omul, că este minunea lui Dumnezeu, pe care o va cânta mai târziu psalmistul: "Te preamăresc pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată (Ps 139,14).

A doua relatare începe prin evocarea creării omului, luat din pământ, în ebraică adamah. Subliniind originea sa modestă (pământul), îi aminteşte omului că este fragil, este creat din materie care indică şi condiţia sa de muritor. Dumnezeu insuflă sufletul (neshamah) în Adam ceea ce face din el o fiinţă vie (efesh havan) Astfel ne învaţă că omul are un suflet spiritual, izvor al fiinţei sale.

Această relatare îl plasează pe Adam în fruntea creaţiei, marele director de orchestră a lumii având responsabilitatea de a da nume animalelor. Ştiinţa are funcţia de păzitor al adevărului creaţiei omului, în acest sens, ştiinţa scrutând şi descoperind universul, va descoperi cu adevărat câte ceva despre Dumnezeu. Ştiinţa este voită de Dumnezeu pentru binele omului.

Crearea Evei luată din coasta lui Adam, ne arată că omul este o fiinţă în relaţie, că el nu este făcut să trăiască singur.

Toate duc spre Cristos

Pe scurt capitolul al treilea a Genezei ne învaţă doctrina păcatului original ca un fapt real comis de primul cuplu ce afectează toată descendenţa lor. Greşeala este istorică: există un înainte şi un după. Relatarea căderii foloseşte un limbaj plastic, dar exprimă un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului. Revelaţia ne oferă certitudinea credinţei că toată istoria umană este marcată de păcatul original comis de protopărinţii noştri (CBC 390).

Este sigur că istoria duce spre Cristos, car vine să salveze şi să răscumpere omul de păcatul original şi celelalte păcate, oferindu-şi viaţa sa pe Cruce.

Putem  sesiza aici  diferenţa care există între cele două ordine cunoaştere - ştiinţifică şi teologică - care cu toate că rămân în mod fundamental distincte nu trebuie să se ignore, ci trebuie să tindă spre o îmbogăţire reciprocă. Există legături naturale între acestea două deoarece raţiunea nu se opune în nici un caz credinţei şi invers. Este bine să se descopere şi să se folosească aceste legături fără însă a cădea într-un spiritualism sau materialism excesiv, deoarece credinţa trebuie să permită ştiinţei să facă lucrarea sa şi în mod reciproc ştiinţa trebuie să fie respectuoasă faţă de credinţă.

Ştim că o cunoaştere autentică duce la Cristos, care este "Calea, Adevărul .şi Viaţa", astfel putem afirma că aceste două domenii se întâlnesc şi din acest motiv ambele trebuie să ne pasioneze.

II. Noţiunea de creaţie pentru ştiinţa modernă

1. Ştiinţă şi Creaţie

Noţiunea de creaţie joacă un rol important în reflexia creştină de astăzi din mai multe motive, înainte de toate trebuie spus că în mod sigur omul este preocupat, mai mult ca oricând, de chestiunea identităţii sale şi deci de cea a originii sale. întrebarea: "Cine suni eu?" face să se nască în mintea omului alte întrebări de felul: ".De unde provin? ", "Care este originea mea?". O cateheză asupra creaţiei trebuie să ocupe un loc fundamental în discursul creştin; nu ca un simplu capitol de teologie speculativă, pentru că miza existenţială este de o importanţă vitală.

Pe de altă parte, întrebările legate de conceptul creaţie sunt în mod particular la ordinea zilei în dialogul dintre creştinism şi cultura modernă. Descoperirile ştiinţifice referitoare la istoria şi la originea cosmosului, teoriile evoluţioniste pun multe semne interogative credinciosului, iar acest fapt nu poate fi ignorat de reflexia teologică, dacă doreşte ca mesajul evanghelic să aibă un impact (pozitiv) asupra lumii actuale.

Noţiunea de creaţie

Chiar dacă astăzi termenul creaţie se poate întâlni uneori şi într-o revistă de vulgarizare ştiinţifică care vorbeşte de "Big-Bang", trebuie să ştim bine că această noţiune nu aparţine câmpului ştiinţelor despre univers. Acest termen nu-şi găseşte sensul decât în limbajul religios, sau în discursurile filosofice care admit existenţa lui Dumnezeu: a vorbi despre creaţie înseamnă a afirma că toată realitatea pe care o percepem îşi are originea într-o voinţă şi o acţiune a lui Dumnezeu, care într-un mod liber, fără să fi fost determinat de un al lucru decât numai de propria sa voinţă, este autorul a tot ceea ce există. Această noţiune este foarte largă, a priori nu ne spune nimic despre modul în care s-au desfăşurat concret lucrurile sau care sunt eventualele etape şi procese care au intervenit în istoria universului. Ea ne spune în mod simplu că dacă lumea există, există în virtutea unei decizii libere a lui Dumnezeu, distinct de univers şi transcendent acestuia. Această noţiune (creaţia) poate fi compatibilă şi cu ideea unui univers care a existat din totdeauna (cum o concepea Aristotel).

Termenul creaţie afirmă în mod simplu că Dumnezeu este la originea a tot ceea ce există, independent de faptul că lumea ar fi existat dintotdeauna sau ar fi avut un început temporal.

Creaţia este liberă

Dogma creştină completează această primă idee şi o proclamă cu alte cuvinte: creaţia este liberă. Actul creator nu are altă cauză decât voinţa suverană liberă a lui Dumnezeu; ea nu este o emanaţie necesară a substanţei divine pe care o găsim în anumite mitologii. Ea este făcută ex nihilo, adică din nimic: astfel că nu se poate vorbi de transformarea unei realităţi preexistente. Această creaţie este în totalitate bună, ea provine de la bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Biblia refuză noţiunea, frecvent folosită în antichitate, a unei materii care ar fi rea sau care ar fi cauza degradării, chinului spiritului. Adăugăm de asemenea că actul creator al lui Dumnezeu nu este limitat de un moment iniţial, dar el este continuu, şi în acest sens se poate spune că Dumnezeu nu încetează de face să existe toate lucrurile şi de a le menţine în existenţă prin iubirea şi puterea sa (tară de care ele s-ar reîntoarce în neant).

Este foarte important de remarcat că tradiţia iudeo-creştină. chiar dacă afirmă că Dumnezeu este prezent în mod foarte intim în creaţia sa, nu confundă niciodată pe Dumnezeu cu ansamblul a tot ce există (cum face panteismul), dar consideră că Dumnezeu este distinct în mod esenţial de creaţia şi transcendent ei. Dogma creştină afirmă că universul acesta pe care îl cunoaştem nu are o existenţă veşnică în trecut, dar el a avut un început (chiar dacă ideea unui univers care a existat din totdeauna nu este în sine incompatibilă cu conceptul de creaţie). Toate afirmaţiile pe care Ie facem derivă din învăţătura Sfintei Scripturi conţinută în Psalmi. Profeţi, respectiv primele capitole ale Genezei.

Creaţia şi Big-Bang-ul

Big-Bang-ul este o teorie acceptată actualmente de marea majoritatea a oamenilor de ştiinţă, care descrie şi explică în parte istoria materială a cosmosului până la starea lui actuală. Această teorie este relativ recentă şi la apariţia ei a bulversat (tulburat) în profunzime viziunea savanţilor asupra universului. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, după logica mecanică deterministă a lui Newton, oamenii de ştiinţă aveau concepţia unui univers care, în cea ce priveşte structura lui fizică, a fost mereu identic, în 1919, astronomul american Hubble, observând galaxiile îndepărtate, descoperă că universul nu este static, dar în expansiune. Pe baza ecuaţiilor elaborate de Einstein în teoria sa despre relativitatea generală, mulţi savanţi (Friedmann, Abatele Georges Lemaître) în jurul anilor 1930 propun o nouă viziune asupra universului, foarte criticată la început, care va fi poreclită în glumă teoria Big-Bang-ului. Termenul va rămâne!

După această teorie, ce a fost confirmată de descoperiri ulterioare foarte importante, universul a apărut aproximativ acum cincisprezece miliarde de ani în urma unei explozii formidabile de energie. Din acest univers minuscul primordial, foarte dens, extrem de cald şi aflat în expansiune rapidă, se nasc puţin câte puţin toate elementele constituante ale universului fizic actual: lumina, particulele, atomii, stelele, galaxiile etc în urma proceselor pe care fizica actuală este în stare să le descrie cu o mare coerenţă, chiar dacă unele lucruri rămân încă inexplicabile. Astfel ştiinţa actuală poate să reconstituie istoria universului urcând până la cele câteva fracţiuni de secundă de după "momentul zero".

Pentru ştiinţa modernă

Noţiunea de creaţie precizată mai sus nu aparţine cercetării ştiinţifice. Ea caută să descrie şi să explice comportamentul, dar nu poate să spună nimic în ceea ce priveşte originea sa. Ştiinţa nu poate nici să infirme, nici să confirme ideea creaţiei, cum nu poate să infirme nici să demonstreze existenţa lui Dumnezeu pentru că nu fac parte din domeniul ei propriu. Analogic vorbind, ştiinţa nu poate dovedi sau să infirme existenţa lui Dumnezeu aşa cum nici o anchetă sociologică nu poate detecta undele radio... Există o neadecvare totală între instrumentul de lucru şi obiectul în chestiune...

Este important astfel a se face o distincţie între domeniile specifice ştiinţei şi demersul religios. Aceasta nu înseamnă că ele se opun sau că trebuie separate, nici nu trebuie să admitem că ar fi mai multe feluri de adevăr, care nu au nici o legătură între ele. Credinţa şi raţiunea nu sunt în opoziţie, dar se completează nu există decât o singură realitate, însă această realitate se poate aprofunda din diferite puncte de vedere, fiecare din acestea având acces la o parte a realităţii. Aceste diferite demersuri sunt chemate la dialog şi să se completeze pentru a ajunge împreună la o posibilă cunoaştere unificată.

De evitat două confuzii...

A

In secolele precedente, s-a încercat utilizarea ştiinţei ca o maşină de război împotriva creştinismului sau cel puţin s-a pretins că multe descoperiri ştiinţifice erau incompatibile cu învăţătura Scripturii asupra originii universului şi a omului, iar acest lucru a tulburat pe mulţi dintre credincioşi. Aceste contradicţii sunt aparente şi nu pot proveni decât din concluziile false asupra chestiunii. Acest lucru se întâmplă atunci când oamenii de ştiinţă trag în mod pripit concluzii asupra descoperirilor lor (sau cel puţin emit concluzii care sunt departe de a putea fi verificate), sau trag concluzii în domenii care depăşesc competenţele lor. Şi invers, acelaşi lucru se produce şi atunci când credincioşii din naivitate, din fundamentalism sau din alte motive fac ca textele Scripturii sau ale dogmelor să spună ceea ce ele nu au avut niciodată intenţia să spună.

...materialismul ştiinţific...

Un exemplu referitor la prima confuzie ne este destul de cunoscut: înainte de căderea zidului de la Berlin, liceenilor din ţările comuniste li se preda teoria darwiniană despre evoluţie, înflorind această teorie cu comentarii pseudo-ştiinţifice care pentru reprezentau demonstraţia definitivă a stupidităţii învăţăturii creştine privitoare la originea omului şi dovada inexistenţei lui Dumnezeu. Aceste concluzii sunt evident abuzive: faptul - admis de toţi astăzi - că speciile vii care există ar fi rezultatul unei evoluţii lungi din care participă şi specia însăşi umană, nu este contradictorie cu învăţătura Genezei: nimic nu contrazice ca Dumnezeu să fi vrut ca lucrurile să se petreacă astfel, după slava puterii şi înţelepciunii sale.

Dinpotrivă Scriptura vrea să ne înveţe că omul are privilegiul de a fi fost creat după imaginea lui Dumnezeu şi dacă el are o anumită asemănare cu maimuţa pe plan biologic, totuşi este în mod radical diferit de ea datorită inteligenţei sale, libertăţii sale. graţie capacităţii sale de a iubi şi mai presus de toate datorită vocaţiei sale supranaturale de a participa la viaţa însăşi a lui Dumnezeu. Această învăţătură nu este de mică importanţă într-o epocă în care se diminuează clara viziune despre ce are omul specific în raport cu animalul. Prin urmare se riscă pierderea anumitor repere etice de dragul lansării în aventuri (manipulări genetice, donarea embrionilor) care ameninţă a ti catastrofale. Şi ştiinţa în ea însăşi este chemată să dea repere etice necesare supravieţuirii noastre.

... şi fundamentalismul creaţionist

Altă pretenţie a savanţilor care depăşeşte competenţa lor, chiar şi atitudinea anumitor creştini, nelipsită de bunăvoinţă dar îngustă, poate fi uneori un izvor de confuzie. Nu se mai poate rămâne la o interpretare strict literară a Genezei cum se făcea în antichitate. Universul este mult mai vechi de 5000 şi ceva de ani aşa cum calendarul evreu a obţinut calculând cifrele datelor biblice; au fost necesare miliarde de săptămâni (ani) pentru formarea universului.

învăţătura Genezei este vitală, dar ea nu are ca scop trasarea unei istorii ştiinţifice asupra lumii, nici nu vrea să descrie procesul material şi fizic al creaţiei. Cât de mult s-a greşit crezând că trebuie condamnat Galilei şi heliocentrismul pentru a fi salvat adevărul învăţăturii biblice. Cred personal că "creaţioniştii" americani care intenţionează să apere revelaţia creştină căutând argumente ştiinţifice pentru a contesta evoluţionismul se înşeală. Ceea ce creştinii trebuie să apere cu orice preţ, nu este. ipoteza improbabilă că specia umană ar fi apărut imediat, într-o zi, fără legături biologice cu speciile animale care 1-au precedat, dar ideea că, dacă el participă la un regn animal prin trupul său, omul de fapt are o vocaţie specifică.

Geneza ne învaţă că trupul omului a fost modelat din pulberea pământului. Nu văd ce ar fi de lezant pentru gloria lui Dumnezeu a crede că în arborele evoluţiei umane, omul derivă în mod biologic din organismele vii care 1-au precedat, dacă se menţionează doctrina de credinţă că această materie biologică a primit darul misterios al suflului divin care i-a conferit o vocaţie şi o demnitate unică.

Ar fi greşit să se vadă prea repede în această teorie a "Big-Bang-ului" una dintre "dovezile" noţiunii iudeo-creştine referitoare la creaţia din nimic. "Momentul zero" scapă fizicii deoarece aceasta nu poate să ne spună nimic despre acest prim moment. Ea nu ne poate spune mai multe decât că "înaintea" (dacă acest cuvânt are un sens, deoarece timpul a început să existe odată cu spaţiul şi materia) Big-Bang-ului nu exista nimic.

Acestea spuse, este evident că între viziunea ştiinţifică modernă asupra universului şi revelaţia biblică este o deosebită convergenţă, fapt încurajator pentru creştini: teoria "Big-Bang-ului" este în fine mai coerentă cu noţiunea creştină despre o lume care a avut un început şi care este în mod radical marcată de o orientare temporală, care nu poate fi de acord cu viziunea unui univers static propus de mecanica newtoniană.

2. Creaţia şi identitatea omului

A

înainte de orice nevoie fizică sau afectivă, în om nevoia de identitate este cea mai profundă. Este suficient să se constate aberaţiile la care se poate ajunge din simpla dorinţă de a se conferi o oarecare identitate propriilor ochi şi ai altora; de exemplu se ajunge la vopsirea părului în culori diferite sau alte lucruri ce atrag atenţia, pentru a părea mai diferiţi sau mai convingători. Ori, drama unei oarecare culturi moderne este aceea că ea atinge omul în identitatea sa. Descoperirile ştiinţifice în sine nu crează probleme. Ele nu fac altceva decât să dea slavă puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

"Tu faci toate cu înţelepciune" (Ps 103,24)

Cu câţiva ani în urmă am avut dorinţa de a lua cunoştinţă de teoriile cele mai recente referitoare la originea şi evoluţia universului, etc, 'mi-am cumpărat Ultimele noutăţi despre cosmos, carte scrisă de Hubert Reeves. Autorul este agnostic şi se situează pe planul ştiinţific. Dar pot să spun că lecturarea acestei cărţi m-a convins, nimic mai mult, că este o carte de spiritualitate. A constata procesele uluitoare prin intermediul cărora s-a constituit universul fizic, a cunoaşte cifrele care depăşesc imaginaţia, nu pot decât să nutrească admiraţia noastră pentru înţelepciunea şi puterea Autorului tuturor acestor lucruri.

Ceea ce este dramatic este că, datorită climatului latent al ateismului care ne înconjoară, descoperirile ştiinţifice sunt deposedate de sensul lor. In loc de a hrăni încrederea şi entuziasmul nostru în Dumnezeu înaintea frumuseţii creaţiei, ele sunt deseori pretextul unor doctrine care n-au valori nici pe plan ştiinţific nici pe plan filosofic, conform cărora omul nu este decât fructul "hazardului şi al necesităţii" că el nu este în univers decât un "rid" întâmplător care poate fi uşor înlăturat, care nu datorează existenţa sa decât unor determinisme fizice sau biologice oarbe şi reci. Acest ateism răspândit în cultura modernă a rănit într-o manieră profundă însăşi conştiinţa omului: el are sentimentul de a exista datorită hazardului, fără nici o raţiune, văzându-se prea mic într-un univers care funcţionează foarte bine şi fără el. In loc de a fi locul unei prezenţe şi al unei revelaţii, universul devine îngrozitor de gol, iar omul se regăseşte orfan.

Dumnezeu ne-a vrut din iubire

Conştiinţa multor bărbaţi şi femei este marcată în profunzime de un fel de moarte, de refuzul vieţii. De aceea o cateheză asupra creaţiei este foarte importantă: ea ajută la redescoperirea că la originea fiinţei mele nu s-a aflat "hazardul şi necesitatea" oarbă, dar că ea îşi are originea într-o iubire gingaşă şi abundentă, a lui Dumnezeu care a voit ca eu să exist şi care din iubire m-a chemat din neant la existenţă, ceea ce este şi fundamentul tuturor vocaţiilor ulterioare. Prima vocaţie, este chemarea la existenţă. Nu se poate răspunde la celelalte chemări, nu se poate primi harul ce vindecă, care mântuieşte şi divinizează, decât dacă se acceptă chemarea de a exista, decât dacă fiinţa se primeşte pe sine însăşi ca şi creatură. Descoperirea lui Dumnezeu creator şi tată este o necesitate vitală pentru vindecarea interioară într-o lume rănită de moarte prin prea multe secole de ateism sau de indiferenţă religioasă. Dogma creaţiei ne aminteşte în mod esenţial acest adevăr magnific şi vital: fiecare dintre noi a fost într-o manieră personală şi unică voit din iubire.

Ştiinţa purifică concepţia noastră despre Dumnezeu

Chestiunea de fond, de ordin filosofico-teologic, supusă dezbaterii între ştiinţă şi credinţă cu privire la creaţie, este aceea a relaţiei dintre Dumnezeu şi lume, şi modul în care Dumnezeu intervine în univers. Evoluţia ştiinţei nu schimbă nimic din afirmaţiile clasice ale revelaţiei şi ale gândiri creştine asupra acestui subiect. Ele ne obligă în acelaşi timp la o înţelegere corectă şi la acceptarea unei anumite purificări a concepţiei noastre despre Dumnezeu şi modul lui de a acţiona în lume. Din acest punct de vedere ''undele de şoc" uneori dureroase produse de evoluţia ştiinţelor în mentalităţile religioase sunt până la urmă benefice.

In antichitate exista tendinţa de a percepe legătura dintre Dumnezeu şi creaţia sa, intervenţia lui Dumnezeu în istorie, într-un mod cam naiv: în spatele a tot ceea ce nu se reuşea să se explice exista o intervenţie divină, sau supranaturală. Astfel s-a putut crede într-o perioadă, că dacă astrele erau în mişcare, se întâmpla pentru că în spatele fiecărui astru era câte un înger care se chinuia să-1 împingă. Dar dacă se face din Dumnezeu umplutura a tot ceea ce raţiunea nu ajungea să explice la un moment dat în istorie, consecinţa era că apăreau multe neînţelegeri şi interpretări greşite.

Dumnezeu nu este o ipoteză

în secolul XVIII-lea, strălucitul matematician Laplace, bazându-se pe descoperirile lui Newton şi a altora, redactează tratatul său despre Mecanica cerească în care el explică matematic mişcările astrelor pe baza legii gravitaţiei. Napoleon, căruia el i-a oferit o copie a operei sale, îi reproşează de a nu fi menţionat în cartea sa măcar o singură dată pe Marele Arhitect. Laplace îi răspunde pe un ton sec: "Eu n-am nevoie de această ipoteză".

Astfel Dumnezeu pare să fi fost evacuat treptat din univers pe măsură ce ştiinţa progresa. Dar nu poate fi vorba evident decât de o falsă imagine despre Dumnezeu. El nu are nevoie despre Dumnezeu în ecuaţiile care explică mişcarea planetelor, aşa cum • la un alt nivel teoria evoluţionismului poate să explice după logica sa proprie apariţia biologică a omului fără să facă referinţă la Dumnezeu.

Cu toate acestea Dumnezeu acţionează în permanenţă în lume, conduce toate lucrurile şi este prezent în tot locul. Dar el nu este titlu al unei cauzalităţi, asemănător cu altele: Dumnezeu nu este o "ipoteză" printre alte ipoteze, o explicaţie între altele, o forţă oarecare, pusă pe acelaşi plan cu ele. Văzându-1 astfel se aduce o injurie absolutei sale transcendenţe. Dumnezeu acţionează în lume într-un mod real. permanent şi unic. Universul nu aparţine decât lui singur, fiind-i creator suveran.

Adăugăm că dacă cercetătorul învăţat n-are într-un anumit sens nevoie de Dumnezeu ca parametru al ecuaţiilor sale, dimpotrivă are o mare nevoie el pentru a da muncii şi vieţii sale un sens, apoi din nevoia de a fi condus de puncte morale ca repere, pe care ştiinţa de la ea însăşi este incapabilă să le dea. In ordine de credinţă. Dumnezeu este necesar în mod implicit şi explicit.

Creaţia un joc de-a v-aţi ascunselea

Aş vrea să termin cu o mică reflexie. Mi se pare că. în spatele tuturor acestor chestiuni pe care le-am evocat legate de creaţie, există un frumos şi misterios joc "de-a v-aţi ascunselea" în care Dumnezeu riscă în relaţie cu omul. în sfârşit în universul creat există două aspecte contradictorii.

Pe de o parte acest univers reflectă o armonie, o frumuseţe şi o înţelepciune extraordinară, care nu pot să nu invite omul la a se minuna, la a-şi pune o mulţime de probleme şi de a se întreba oare cine este la originea universului, care este izvorul acestei inteligenţe, acestei înţelepciuni, acestei frumuseţi pe care el o admiră privind astrele, peştii oceanelor, succesiunea anotimpurilor. Există în natură suficiente lucruri în care omul de bunăvoinţă să descopere prezenţa şi tandreţea lui Dumnezeu. "Cel care are i se va mai da, iar celui care nu are, i se va lua şi cea ce are" (Mt 25,29) spune Evanghelia. Celui care "are", adică acela care este deschis în faţa misterului lui Dumnezeu, creaţia este ca o carte minunată în care poate descoperi puterea şi iubirea lui Dumnezeu, şi primeşte fără încetare noi încurajări pentru creşterea sa în credinţă şi în încrederea în Creator. Dar, în timp ce se revelează, Dumnezeu vrea să se şi ascundă în creaţie. Uneori ni se pare că se ascunde un pic cam mult! Dar poate fi altfel? Iubirea se descoperă prin semne, prin aluzii voalate, niciodată direct, căci ea nu poate vorbi explicit decât aceluia care a primit-o deja şi a ascultat-o. Aceasta este fără îndoială raţiunea ultimă pentru care Dumnezeu a vrut ca atâtea lucruri din lume să fie explicabile după legi pe care spiritul uman poate să le perceapă şi descifra: Dumnezeu a vrut să facă lumea în aşa fel încât aproape totul să poată fi explicat fără a avea referinţă la el. Dumnezeu nu vrea să oblige pe nimeni să creadă, căci iubirea nu poate fi decât liberă. Iubirea nu poate decât să invite, ea nu poate să constrângă.

Pentru a fi căutat şi iubit în libertate, Dumnezeu a făcut lumea astfel ca cel care îl refuză, care nu vrea să vadă în univers şi în istoria sa decât o combinaţie rece a hazardului şi a legilor fizice, va avea totdeauna posibilitatea să elaboreze explicaţii coerente pe plan raţional, în spatele cărora se va proteja manifestarea Misterului, şi va putea să explice lumea fără Dumnezeu, să o vadă chiar în opoziţie cu el. Până în ziua binecuvântată când, inima i sa se va deschide şi va intra în acest joc de iubire. Atunci creaţia întreagă i se va revela ca un Cuvânt şi ca o Prezenţă.

III. Cele cinci simţuri ale noastre, uşi deschise spre creaţie

în relatarea biblică, creaţia se aranjează, se armonizează ca într-un dans, într-o simfonie de lumini, de culori, sub privirea lui Dumnezeu: "Şi Dumnezeu a văzut ca acestea erau bune" (Gn 1,10.13.18.24). A şasea zi este creat omul: "Când văd cerul, opera mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai creat zic: ce este muritorul că-ţi aminteşti de el?" (Ps 8,4); şi cu toate aceste, făcut după imaginea lui Dumnezeu: "totul a fost pus pentru tine sub picioarele tale! " (Ps8,7).

Omul este pus în grădină pentru a fi fericit: Dumnezeu făcut pomi fructe "plăcuţi la vedere şi buni(e) de mâncat" (Gn2,9). Dar Satana, imitatorul ispiteşte pe Eva folosind acelaşi mijloc, solicitând simţurile sale: "Femeia văzu că pomul era bun de mâncăi .ş-i plăcut la vedere şi că este de dorit. Ea luă din fructul acestuia şi. a mâncat" (Gn 3.6). De atunci simţurile sunt ca nişte uşi care lasă să pătrundă atât lumina cât şi întunericul: Purificarea inimilor noastre este legată de purificarea simţurilor noastre (Jo Croissant).

Natura este o carte deschisă

Toată creaţia este marcată de păcatul original, dar este şi reflexul frumuseţii lui Dumnezeu, şi fiecare creatură, fiecare fir de iarbă, ne conduc la Creator. Isus însuşi ne invită să vedem degetul lui Dumnezeu în iarba câmpului: "Priviţi crinii câmpului: nu torc şi nici nu ţes. Vă spun că nici Solomon, în toată gloria sa, nu s-a îmbrăcat ca unii dintre aceştia" (Mt 6,28-29).

Sfântul Francisc de Assisi în minunatul său Cântec au Soarelui aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare creatură, chiar şi pentru sora noastră moarte corporală. Natura în armonia sa grandioasă este o şcoală de rugăciune. Pentru a-i învăţa să se roage. Sfântul Ioan al Crucii îi punea pe novicii săi în faţa unui peisaj frumos pentru ca ei să contemple şi să întâlnească pe Dumnezeu. Tereza a pruncului Isus evocă plimbările şi ieşirile sale la pescuit cu tatăl său: îmi plăcea mult câmpia, florile, păsările! Atunci gândurile mele erau foarte profunde, şi fără să ştiu că meditez, sufletul meu se cufunda într-o adevărată rugăciune.

A gusta viaţa

Hrana, nevoia vitală, poate exprima indispoziţia noastră: anorexie, bulimie, necumpătare. Isus, comparând adesea împărăţia Cerurilor cu un ospăţ de nuntă, vrea să ne redea acest gust pentru alimente care este gustul pentru viaţă: "Pot oare prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei?" (Le 5,34). Fecioara Măria a rămas mereu în puritatea originală, luminoasă şi bucuroasă: Ea a păstrat toată viaţa sa, în mâncare şi în băutură, ca de altfel în tot comportamentul ei, această simplitate şi profunzime (Pr Thomas Phillippe).

Cele cinci simţuri sunt cinci uşi ale sufletului (Aristotel)

Din mortificare mica Tereza s-a aşezat să mănânce gândindu-se la lucruri dezgustătoare. Ea şi-a dat imediat seama că acest lucru era un păcat împotriva iubirii paterne a lui Dumnezeu, care are grijă de toate necesităţile noastre şi doreşte să ne împlinească dorinţele, chiar şi pe cele mai mici. Atunci ea s-a apucat să guste hrana oferind-o mental sfântului Iosif, sfintei Fecioare şi Pruncului Isus.

Valoarea răscumpărătoare a muncii

Omul are o anumită putere asupra creaţiei, el este capabil de a-i aduce daune sau îmbunătăţiri, în ebraică cuvântul 'avoda înseamnă în acelaşi timp cult şi muncă. Prin rugăciune, el transformă inima sa; prin muncă el transformă lumea: Cu Dumnezeu el munceşte, împreună cu el omul este co-creator (Fr. Ephraim).

Model al muncitorilor, Sfântul Iosif, ne învaţă să facem din muncă un mijloc de sfinţire, pentru că muncind, noi cooperăm la voinţa Tatălui asupra noastră: munca este făcută pentru a manifesta iubirea noastră faţă de Tatăl şi don dorinţa de a a-l glorifica (P. M-D Philippe).

IV. A fost o seară, a fost o dimineaţă

Prima relatare a Creaţiei este ritmată de un laitmotiv: "Şi a fost o seară, si a fost o dimineaţă", în textul ebraic omul este imediat uluit de marca simplitate a expresiei: "Vayehi 'erev // vayehi voqer". Este ca un ecou, o succesiune în jurul verbului a fi vayehi.

Rabbi David ben Qim'hi foarte cunoscut în iudaism pentru lexicul său psihologic Se fer han-Shorasim în care studiază originea şi rădăcina cuvintelor ebraice, stipulează că substantivul 'erev (seară) provine dintr-o rădăcină care înseamnă "amestec". Exprimă deci ideea unei dezordini nedistincte, în schimb cuvântul boqer (dimineaţă) provine dintr-o rădăcină care înseamnă "examen". Acest cuvânt exprimă o idee de control. 'Erev este seara când totul este amestecat, căci obscuritatea confundă toate lucrurile. Boqer este dimineaţa atunci când totul poate fi examinat la lumina zilei.

Vedem în această relatare a Genezei că aici nu este vorba de o simplă succesiune cronologică a serii şi a dimineţii dar ne este sugerată o trecere continuă dintr-o stare de confuzie şi de haos spre o ordine cosmică în care fiecare lucru îşi găseşte locul său.

O traducere corectă a lui "vayehi 'erev, vayehi voqer" poate da sensul unei "treceri de la confuzie la ordine, de la haos la organizare". Această progresivitate de la thou-bohu la creaţie, de la haos la comos, de la 'erev la boqer, nu este posibilă fără a evoca trecerea "supei cosmice" originale de materie şi energie la apariţia materiei, a mingii de foc primordiale chemată Big-Bang, la Univers.

"Dumnezeu a chemat lumina zi şi întunericul noapte" (Gn 1,5) Dumnezeu numeşte, adică încredinţează o misiune luminii şi întunericului. Cuvântul yom (zi) provine din rădăcina lui qam care semnifică a se ridica. Ziua este deci timpul în care are loc începutul. De aici se înţelege mai bine de ce tradiţia creştină a văzut în versetul 24 al psalmului 117 "Iată ziua pe care afăcut-o Domnul" un anunţ al învierii lui Cristos, ziua în care el s-a ridicat din morţi. Cristos este chemat astfel "steaua strălucitoare a dimineţii" (Fapte 22,16). începutul zilei este boqer, dimineaţa.

Noaptea layla vine din rădăcina lui loul care vrea să spună a împături. Noaptea este timpul în care totul se adună şi se grupează, începutul nopţii este 'erev, seara.

De ce mai întâi seara?

De ce 'erev precede boqer în povestirea creaţiei?  De fapt, începând prin boqer şi terminându-se sub acţiunea luminii,  arată scopul, tov,  binele dorit de Creator.-Noaptea începând prin 'erev şi realizându-se sub influenţa întunericului nu reprezintă decât pregătirea luminii. Planul lui Dumnezeu pentru lume este acela de a o vedea scăldată în lumină, acela de a fi lumină.

Pe plan spiritual înţelegem că lumina este scopul şi nu noaptea. Sufletul trecut prin momente de încercare şi de întuneric, de purificare, care nu sunt decât o pregătire la căsătoria spirituală, după vocabularul Sfântului Ioan al Crucii. Noaptea se sfârşeşte sub lumina unirii cu Dumnezeu. La fel şi viaţa noastră are ca finalitate lumina veşnică a Cerului, învierea ne invită să nu rămânem la cruce, momentul în care întunericul se lasă pe tot pământul... moment de tulburare... dar de a ne ridica ochii plini de speranţă câtre el şi spre împărăţia sa care se află deja aici în mijlocul nostru şi care se va manifesta în curând în toată plinătatea sa.

Această analiză semantică pune de asemenea în evidenţă că finalitatea întregii creaţii este Răscumpărarea; această idee prezentă încă din primele versete al Bibliei.

Sens liturgic

Această succesiune, este contrară modului nostru obişnuit de a număra zilele civile ale calendarului. Dar acest mod de a vedea ziua şi noaptea este folosită în liturgia ebraică. O sărbătoare, cum este sabatul începe mereu la apusul soarelui.

La noi, creştinii, când celebrăm vigilia marilor sărbători liturgice, ca Vigilia pascală sau liturghia anticipată sâmbăta seara, aplicăm acest principiu spiritual după care noaptea precedă ziua, finalitatea.

V. Universul este etern?

Unii savanţi vorbesc despre universuri succesive care s-ar succede în urma Big-Bang-ului (expansiune) şi a Big Crunch (reducere) care asigură astfel eternitatea universului şi faptul inexistenţei lui Dumnezeu, întrebarea care s-a pus în vremea lui Aristotel se pune şi astăzi: universul este veşnic?

Limitându-ne numai la mijloace umane, fără referire la Revelaţie, nu se poate răspunde la această întrebare, în Summa Theologiae Toma de Aquino decalară: Că lumea are un sfârşit, este materie de credinţă, nu un fapt de demonstrat sau ştiinţific (I Q 46 a.203). El afirmă deci, că lumea nu este eternă şi că are un început, făcând apel la Biblie care începe cu versetul: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul... " (Gen 1,1).

Expresia la început este o traducere posibilă a ebraicului BeReSHiT pe care greaca o traduce prin en arche adică în principiu. Astfel apare ideea că Dumnezeu este mai întâi şi mai presus Principiul prim al Creaţiei.

înţelegem că astfel creaţia nu este efectuată în timp, dar că ea conţine timpul. Ştim aceasta datorită lui Einstein după care timpul şi spaţiul nu sunt absolute, ele nu sunt conţinuturi goale capabile de a primi mase şi evenimente, dar ele sunt relative întâmplărilor cosmice. Dumnezeu, el, este etern, deci în afara timpului şi în afara spaţiului! Astfel pentru el creaţia nu are început, într-un "moment zero".

Mai mult, creaţia este darul întregii existenţe şi nu numai punerea în ordine a universului. Deoarece, plecând de la Sfântul Toma de Aquino, teologia preferă să gândească creaţia mai degrabă ca o RELAŢIE cu Creatorul decât ca un moment. Această concepţie are meritul de a considera pe Dumnezeu ca cel care susţine universul prin puterea sa proprie (Evrei 1,3) şi a nu-1 considera ca Marele Ceasornicar care ar fi reglat odată pentru totdeauna maşina sa şi la care n-ar mai fi intervenit aproape niciodată. Dacă Dumnezeu retrage suflul său creator, creatura moare '(?s 104,29) căci ea trăieşte în relaţie veşnică cu Creatorul său.

VI. Poziţia actuală a Bisericii cu privire la evoluţionism

Cea mai recentă luare de poziţie în privinţa problemei spinoase a evoluţionismului este mesajul adresat de Sfântul Părinte la Academia pontificală a ştiinţelor cu ocazia 60 sale aniversări din octombrie 1996. Papa a afirmat, la fel cum a făcut-o şi Pius al XII-lea, că nu există opoziţie între evoluţie şi doctrina de credinţă asupra omului şi asupra originii vieţii. El a remarcat că teoria evoluţiei apare astăzi ca fiind "nuri mult o ipoteză. Este remarcabil că această teorie s-a impus progresiv în spiritul cercetătorilor, ca urmare a unor serii de descoperiri făcute în diversele domenii ale ştiinţei".

Dar Sfântul Părinte avertizează că această evoluţie poate avea o lectură spiritualistă şi una materialistă, şi că aceasta din urmă este inacceptabilă.

"Individul uman nu poate fi considerat ca un pur mijloc sau un simplu instrument subordonat speciei sau societăţii; el are o valoare în sine. Prin inteligenţa şi voinţa sa. este capabil să intre în relaţie de comuniune, de solidaritate şi de dăruire de sine cu semenul său... Şi mai mult, omul este chemat să intre într-o relaţie de cunoaştere şi de comuniune cu Dumnezeu însuşi, relaţie care îşi va găsi realizarea completă în afara timpului, în veşnicie, în misterul lui Cristos ne este revelată toată profunzimea şi măreţia acestei vocaţii. În virtutea sufletului său spiritual persoana întreagă, până şi corpul său, posedă o astfel de demnitate.

Pius al XII-lea subliniase acest punct esenţial: dacă trupul uman îşi are originea din materie vie preexistentă lui, sufletul spiritual este creat în mod direct şi imediat de către Dumnezeu.

In concluzie, teoriile evoluţioniste care, în funcţie de filosofiile care le inspiră, consideră spiritul ca fiind ieşit din forţele materiei vii sau ca un simplu (epi)fenomen al acestei materii, sunt incompatibile cu adevărul despre om. De altfel ele sunt incapabile de a construi persoana. Cu omul ne găsim, deci, în faţa unei diferenţe de ordin ontologic, în fata unui salt ontologic".