Încă
de la început trebuie subliniată ideea că monahismul apusean a apărut ca urmare
a amploarei pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit, de unde putem deduce
faptul că linia spre care s-a îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în
faza sa primară, a fost aceea a urmării tradiţiei monastice răsăritene. Ea se
va impune în Occident mai ales datorită exemplului de virtute morală de care
dădeau dovadă călugării răsăriteni. În acest sens, referitor la impactul pe
care l-a avut imaginea monahismului apusean asupra occidentalilor, Peter Brown
scria:
„În Siria şi Egipt,
monahismul constituia o mişcare complexă şi în multe privinţe lipsită de
spectaculos. Ori, din perspectiva Occidentului latin, el se adresa în mod
melodramatic neliniştilor noii clase superioare creştine. «Saeculum» - lumea,
percepută îndeosebi prin prisma
căutării specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de
miracole a acestor veritabili creştini din depărtare”[1].
Primele
contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce mai
apoi la înfiinţarea de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie
cel Mare, biograful Sfântului Antonie, părintele monahismului oriental, se va
refugia în Italia, ducând cu sine exemplul unui monahism viu, o adevărată
alternativă la o viaţă morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult înspre
alterarea duhului primar[2].
În Occident, primele mănăstiri datează
din secolul al IV-lea, cele mai vechi fundaţii aflându-se în Gallia, datorită
episcopului Martin de Tours şi la
Milano , datorită Sfântului Ambroziu[3].
În secolele IV – V au avut o largă şi rapidă
răspândire în Occident şi experienţele cenobitice orientale. Ieronim a fost
unul dintre cei care au făcut propagandă acestei forme de asceză. Martin de
Tours, deşi episcop, menţine viaţa în comun cu discipolii săi, iar Eusebiu de
Vercelli este fondatorul unui schimnic pentru clerici[4].
În Africa, Sfântul Augustin întemeiază
o mănăstire episcopală (395), condusă de o Regulă, în jurul anului 400. Onorat
a fondat mănăstirea celebră din Lerins, iar Ioan Casian, care prin operele sale
a pus Occidentul în contact cu cenobitismul oriental, a fondat la Marsilia două mănăstiri[5].
Răspândirea diversă a acestor forme
cenobitice în Occident va găsi o sinteză originală în Regula Sfântului Benedict
care, asimilând gândirea pahomiană şi experienţa bizantină, se va impune asupra
altor forme de viaţă religioasă ascetică, datorită distingerii clare a
rolurilor, organizării interne solide şi introducerii în Biserica locală[6].
Vocaţia
monastică nu poate fi înţeleasă decât ca o realitate şi o aprofundare
conştientă a promisiunilor de la botez pe care călugărul alege să le respecte
în mod radical[7].
Pe
versanţii acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în
Apus. Au început, astfel, să fie construite o serie de mănăstiri, fundamentate
pe diferite reguli de vieţuire monastică, dintre care importanţa cea mai mare a
avut-o regula Sfântului Benedict de Norcia. Mai târziu, se vor pune bazele şi
se vor dezvolta numeroase ordine monahale apusene, pornind atât de la dorinţa
de a experimenta o viaţă monahală cât mai conformă cu preceptele Evangheliei,
cât şi de la intenţia fiecărui ordin monahal de a trăi fie un monahism
contemplativ, fie unul cu implicaţii directe în viaţa social-caritativă.
În capitolul ce urmează, pornind de la
aceste premise, vom aborda metodic fiecare personalitate, mişcare sau ordin
monahal care au contribuit la dezvoltarea monahismului apusean, evidenţiind cu
precădere particularităţile fiecărui aspect şi modul în care acestea s-au manifestat de-a lungul perioadei
istorice supuse atenţiei.
1. Sfântul Augustin
Dintre
toţi Părinţii Bisericii al căror contemporan a fost (Evagrie Ponticul, Grigorie
din Nazianz, Ioan Gură de Aur, Ioan Casian, Sfântul Ambrozie, Paulinus din
Nola, Sfântul Ieronim ş.a.), Augustin de Hippona este fără îndoială cel al
cărui renume şi influenţă au fost, din timpul vieţii lui şi până-n zilele
noastre, cele mai puternice[8].
Vir eloquentissimus et doctissimus (bărbat plin de elocvenţă şi foarte
învăţat), geniu în slujba credinţei,
un geniu şi un sfânt, un scriitor de geniu, doctor al rugăciunii – şi multe alte
atribute folosite în cazul Sfântului Augustin – laudă într-adevăr o
personalitate şi un destin excepţional.
A avut parte de un destin excepţional
în primul rând din punctul de vedere al epocii istorice în care i-a fost dat să
trăiască. Arcul de timp al existenţei sale cuprins între anii 354-430, îl
aşează la hotarul dintre două epoci: una în care se consumă prăbuşirea
Imperiului Roman de Apus, cealaltă, care cunoaşte, după convertirea împăratului
Constantin, avântul creştinismului şi dispariţia treptată a păgânismului[9].
Sfântul Augustin a fost un om
excepţional, prin inteligenţa sa, prin capacitatea de asimilare, prin puterea
minţii, dar mai cu seamă prin geniul spiritual şi dimensiunea mistică. Prin
întreaga sa operă exegetico-teologică, se înscrie în rândul marilor maeştri ai
gândirii creştine[10].
1.1 Viaţa Sfântului Augustin
Pentru a vorbi despre viaţa unui aşa
mare sfânt, nu putem să nu o împărţim pe anumite perioade importante care i-au
marcat drumul în mod esenţial. De aceea, mai întâi vom prezenta cine a fost
Augustin înaintea convertirii sale, după care activitatea sa după ce a primit
botezul.
1.1.1 Aurelius Augustinianus - omul păgân
Aurelius Augustinianus s-a născut la
13 noiembrie 354 la Tagaste ,
un orăşel din provincia romană Numidia, în Africa de Nord, în timpul domniei
împăratului Constanţiu. Fiind, aşadar, cetăţean roman din Africa, limba pe care
o va vorbi va fi latina, singura pe care o va şi stăpâni.
Tatăl său, Patricius, mic proprietar
funciar, exercită şi funcţia de curialis
(un fel de consilier municipal). Mama sa poartă un nume de origine punică, Monnica[11].
Patricius şi Monica erau doi oameni
foarte diferiţi: Monica, este dintr-o familie creştină, păstrând totuşi anumite
superstiţii păgâne, era o femeie blândă, discretă, ce se ruga foarte mult,
îndurând totodată răbdătoare mâniile şi nesăbuinţele soţului ei; Patricius, un
păgân irascibil, nu era un om brutal, dar nici nu strălucea prin fidelitatea
conjugală. Monica, cu acel caracter al ei puternic, şi prin multă rugăciune, în
cele din urmă, va reuşi să-l convertească la creştinism. Soţii au avut patru
copii, doi băieţi, Augustin şi Navigius, care ulterior se vor converti simultan
la creştinism, şi două fete, dintre care una va deveni stareţa unei mănăstiri
de călugăriţe la Hippona[12].
Augustin îşi începe şcoala la Tagaste unde învaţă să
citească, să scrie şi să socotească. În afară de latină, aici i se vor preda
primele noţiuni de greacă. Totuşi, el nu iubea această limbă şi nici nu o va
stăpâni vreodată, spre marele lui regret, căci s-a văzut astfel rupt de
tradiţia orientală a creştinismului.
Augustin îşi continuă studiile la Madaura între anii 365-369
şi la Cartagina
între anii 370-372. La
Cartagina , trăieşte cu o concubină cu care va avea un fiu,
căruia i-a dat numele de Adeodatus. În anul 373, aderând la maniheism, îşi
desfăşoară activitatea de profesor în mai multe locuri: Tagaste, Cartagina,
Roma şi Milano[13].
1.1.2 Creştinul Augustin
Anul 386, în care evoluţia spirituală
a lui Augustin s-a accelerat a fost un an într-adevăr agitat.
Încă din luna februarie a acestui an,
episcopul Ambrozie începe un protest împotriva unei legi promulgate la 23
ianuarie, lege care îi autoriza pe adepţii arianismului să-şi exercite liber
cultul. Biserica în care s-a baricadat episcopul este asediată, dar
credincioşii sunt îndemnaţi să nu cedeze.
Totodată, această perioadă este
frământată şi de alte evenimente religioase. Tot în 386 călugării din Siria,
care aderaseră, în felul lor, la politica împotriva păgânismului dusă de
împăratul Teodosie I cel Mare, distrug temple păgâne. Alţii, în Egipt şi în
Africa, fac acelaşi lucru. În aceste circumstanţe împăratul dă ordin ca
bazilica lui Ambrozie să fie ocupată. Rezistenţa e atât de mare încât împăratul
renunţă[14].
Întoarcerea lui Augustin la adevărata
viaţă creştină a fost sprijinită de grija plină de dragoste a mamei sale şi de
lacrimile ei. După repetate şi delicate intervenţii, ea l-a convins să se despartă
de femeia cu care convieţuia de paisprezece ani. Ruperea definitivă cu trecutul
şi hotărârea fermă de a începe viaţa nouă prin primirea botezului au fost
determinate de o întâmplare ce a rămas un mister chiar pentru Augustin. Se afla
în grădină, frământat de gânduri, nehotărât între „da” şi „nu”. Deodată, aude
vocea clară a unui copil: „Ia şi citeşte”. Fără să cerceteze cine a strigat,
intră în casă, deschide Noul Testament şi ochii îi cad pe cuvintele Sfântului
Pavel: „Să nu trăiţi în beţii şi chefuri, nici în desfrâu, ori în ceartă şi
invidie, ci îmbrăcaţi-vă cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 13,13-14). În sufletul lui Augustin s-a făcut lumină. A luat
legătura cu Sfântul Ambrozie, s-a pregătit cu grijă şi, în noaptea de Paşti a
anului 387, Augustin, împreună cu fiul său, Adeodat şi cu prietenul său Alipiu,
primeşte sfântul Botez şi îmbracă haina albă a copilăriei creştine. În timp ce
mulţimea credincioşilor cânta cu înflăcărare Te Deum, Monica vărsa lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.
Privitor la drumul convertirii sale,
putem spune că prima experienţă de care a avut parte a fost cea a decepţiei:
după câţiva ani de „rătăcire”, Augustin a înţeles că acea căutare pătimaşă a
obiectelor nu a făcut altceva decât să-i provoace în suflet nelinişte şi frustrare.
Departe de a ne aduce alinare, o viaţă dezordonată duce la destrămare, la
sfâşiere interioară şi la angoasă. Sfântul Augustin descoperă faptul că
seninătatea omului este în mod strâns legată de reîntoarcerea la sine însuşi,
prin distanţarea faţă de vanităţile şi de bunurile pieritoare ale acestei lumi.
Numai schimbarea radicală produsă de o convertire autentică îi poate aduce
adevărata alinare sufletului[15].
După botez, Augustin hotărăşte să se întoarcă
în Africa. La Ostia ,
lângă Roma, mama se îmbolnăveşte şi moare. Ajuns la Tagaste , în oraşul natal,
experimentează durerea provocată de pierderea fiului său, rămânând liber să se
consacre cu totul şi în mod definitiv slujirii lui Dumnezeu. S-a dus la
episcopul de Ippona şi i-a destăinuit propriile gânduri. Întrucât bătrânul
episcop a înţeles că providenţa îi trimitea un dar nepreţuit, l-a sfinţit preot
şi l-a numit colaboratorul său. Când episcopul moare, în 396, Augustin este
ales în locul lui, şi timp de patruzeci şi doi de ani, până la moarte, va duce
o viaţă extrem de activă. Grija pastorală a diecezei, lupta împotriva ereziilor
timpului său, o foarte bogată corespondenţă, un mare număr de scrisori
teologice, îi umpleau ziua de lucru până la epuizare. În ciuda prestigiului pe
care l-a dobândit datorită înţelepciunii şi activităţii sale extraordinare, a
fost întotdeauna apropiat sufleteşte de oamenii simpli şi săraci. Ţăranii şi
hamalii din port îl ascultau încântaţi şi apoi îi puneau întrebări în limbajul
lor rudimentar, fără a se simţi intimidaţi. Pentru preoţii colaboratori a
organizat o formă de viaţă comună, cu o Regulă care va rămâne modelul tuturor
regulamentelor congregaţiilor de preoţi diecezani. Pe un perete al camerei unde
stătea la masă, era scris cu litere mari: „Cine se aşează la această masă, nu
are voie să mănânce din cinstea aproapelui”.
Când Alaric, aflat în fruntea
armatelor vizigoţilor, a trecut prin foc şi sabie oraşul Roma, în anul 410,
lumea întreagă s-a cutremurat. Din motive diferite, atât romanii cât şi
creştinii considerau că Cetatea Eternă, Cetatea Sfântului Petru nu putea fi
distrusă şi că nimeni nu se putea atinge de ea fără a fi imediat pedepsit. După
trecerea năvălitorilor, oraşul a rămas un morman de ruine, creştinii şi
cetăţenii romani rămânând uluiţi. Augustin meditează treisprezece ani asupra
celor întâmplate şi scrie una dintre renumitele sale capodopere intitulată De civitate Dei - Despre cetatea lui Dumnezeu, expunând concepţia creştină asupra
istoriei. Nu după mult timp şi peste oraşul Ippona s-au abătut armatele vandalilor.
Asediul din afară şi răscoalele din interior au făcut din oraş un infern.
Bătrânul Augustin, în camera sa, cere să i se atârne de perete textul celor
şapte psalmi de pocăinţă. În numele său şi al turmei sale, cere îndurarea şi
mila Domnului, până în ziua de 28 august 430, când glasul lui se stinge pentru
totdeauna.
Dumnezeu i-a cruţat ochii obosiţi de
vederea ruinelor catedralei şi a oraşului, care nu se vor mai ridica din cenuşa
lor. Astăzi, călătorul care trece pe lângă modernul oraş Bona din Algeria, aude
glasul ghidului ce aminteşte: „Aici a fost oraşul Hippo Regius, unde a trăit şi
a murit Augustin din Tagaste”[16].
Prin viaţa şi scrierile sale sfântul Augustin va lumina Biserica lui Cristos
până la sfârşitul veacurilor.
Sfântul Augustin a fost unul dintre
cei mai mari oameni pe care i-a avut omenirea, mare pentru spiritul său, pentru
caracterul său şi pentru inima sa. Sub aspect intelectual, este unul dintre
cele mai profunde genii pe care le-a avut Biserica: mare filosof, teolog
ilustru, polemist viguros şi, mai mult decât atât, un adevărat sfânt[17]. El
putea să abordeze cele mai grele probleme, să treacă de la una la alta şi să
ajungă la cele mai înalte consideraţii fără efort şi oboseală. Spiritul său
pătrunzător vedea dintr-o privire toate aspectele chestiunii, având în acelaşi
timp o judecată sigură, o dialectică puternică şi o elocinţă tot atât de
strălucită. Sfântul Augustin a fost metafizician, psiholog, teolog, orator,
moralist şi istoric[18].
Caracterul îi era la înălţimea
spiritului. Drept şi loial, generos şi simpatic, Augustin era mereu înclinat
spre iertare şi indulgenţă. La inima lui se ajungea pe amândouă aceste căi,
fiind înzestrat cu o mare sensibilitate şi cu o bunătate nespusă. Se bucura de
simpatia tuturor, neavând pentru nimeni decât sentimente de prietenie. Inima
sa, de o profundă pietate, mai poseda şi un mare dar al lacrimilor, în care se
oglindea frumuseţea sufletului său, transmiţând celor care îl întâlneau cele
mai profunde emoţii[19].
Stilul său nobil, înalt, original,
plin de varietate, de mişcare şi de viaţă, l-a trădat ca fiind un mare
scriitor, care a tratat în operele sale despre foarte multe problematici[20].
1.2 Opera Sfântului Augustin
Sfântul
Augustin a fost şi a rămas cel mai
fecund dintre Părinţii Apuseni ai Bisericii. Dintre multele scrieri ale sale,
două au un caracter cu totul special: Confessiones (Confesiunile) în 23 de cărţi şi Retractationes
(Retractări). Opera Confesiuni este compusă către anul 400.
Primele nouă cărţi din cuprinsul acesteia îşi îndreaptă atenţia asupra vieţii
păcătoase a lui Augustin şi se termină cu prezentarea morţii mamei sale. Scopul
lor este de a exprima faptul că omul va simţi mereu un gol interior atâta timp
cât va trăi departe de Dumnezeu. Ultimele 3 cărţi interpretează în mod
spiritual lucrarea lui Dumnezeu prezentată în Geneză. Sfântul Augustin a scris Confesiunile cu scopul de a cânta un imn
de preamărire lui Dumnezeu, care l-a scos din întuneric, la minunata Sa lumină.
Cealaltă
scriere amintită mai sus având titlul de Retractări este un fel de bibliografie şi de revizuire a 94
dintre operele sale, compusă către anul 427, în care se precizează data, ocazia
cu care a fost scrisă fiecare operă în parte cât şi subiectele tratate. În
afară de aceste două scrieri, Sfântul Augustin ne-a lăsat tratate de filosofie,
apologie, exegeză, dogmatică, scrieri polemice, morale şi pastorale, cuvântări,
epistole şi poezii[21].
1.2.1. Scrierile filosofice
Privitor la scrierile filosofice ale
sfântului, aproape toate sunt din epoca de
dinaintea botezului său. Studiul filosofiei a fost pentru Augustin un
pas în plus în drumul către Dumnezeu. Înainte de a se converti, considera
filosofia ca fiind unicul mijloc prin care se putea ajunge la cunoaşterea
adevărului. După ce s-a convertit, tratatele sale filosofice aveau scopul de
a-i justifica propria credinţă şi de a-i oferi acesteia un fundament raţional.
Este regretabil faptul că nu ni s-a
păstrat textul primei cărţi a lui Augustin intitulată De pulchro et apto scrisă în jurul anului 380, care ne-ar fi
dezvăluit nivelul atins în acel moment de viaţa sa intelectuală. Potrivit
rezumatului făcut de Augustin în Confesiuni,
această carte se prezenta ca un tratat filosofic,
ca o meditaţie asupra fundamentelor estetice[22]. La Cassiciacum a scris
între 386-387 Contra Academicos (Împotriva academicienilor), operă în
care combate semi-scepticismul noii academii şi arată că spiritul poate
cunoaşte adevărul. Alin Sebastian Tas spune privitor la această scriere a lui
Augustin: „Probabil că Augustin scrie acest dialog dintr-o nevoie de distanţare
intelectuală netă faţă de tentaţia sceptică”[23]. De Vita beata (Despre viaţa fericită) este, după cum recunoaşte însuşi autorul, în
prefaţa acesteia, dialogul cu cel mai
pronunţat caracter religios al perioadei de la Cassiciacum. Dela
Augustin o introducere în metoda cunoaşterii raţionale”[26].
În anul 387, la Milano , în timp ce se
pregătea de botez, scrie De immortalitate animae (Despre nemurirea sufletului), o lucrare
scurtă care nu era destinată numaidecât
carierei sale publice[27].
Începe, apoi, alte scrieri dintre care ne-au mai rămas numai: De gramatica, prima carte, şi fragmente
din Principia dialecticae şi Principia raetoricae. În Africa a compus
De musica în 6 cărţi, la Roma în 388 dialoguri De quantitate animae, iar la Tagaste în 399 De magistro, în care prezintă Cuvântul
ca pe singurul nostru învăţător. În general, filosofia pe care o dezvoltă în
aceste scrieri este cea neoplatonică, ferindu-se, bineînţeles, de principiile
şi greşelile acesteia.
1.2.2 Scrieri apologetice
Din punct de vedere apologetic,
principala sa scriere şi capodopera sa literară este De civitate Dei[28] (Despre cetatea lui Dumnezeu) în 22 de
cărţi. Augustin a scris această operă în condiţiile ocupării Romei de Alaric în
410, ocazie de care păgânii s-au folosit pentru a le imputa creştinilor
vinovăţia ruinării imperiului. Sfântul Augustin le răspunde păgânilor scriind
această faimoasă operă. Lucrarea este împărţită în două: prima parte cuprinde
10 cărţi şi stabileşte că prosperitatea imperiului nu este legată de politeism,
pe care îl critică atât din punct de vedere religios, cât şi moral. În a doua
parte, formată din ultimele 12 cărţi, autorul pune faţă în faţă cele două
cetăţi: a binelui şi a răului. Prima este reprezentată de adevărata religie
(monoteism, iudaism şi creştinism), iar ce-a de-a doua, de greşeală şi de
păgânism. Augustin arată originea lor, progresul şi scopul lor, spunând că,
prin creştinism, providenţa divină a condus o parte din omenire, acea parte
care, prin iubire faţă de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetăţenilor buni ai
cetăţii. Ce importanţă aveau atunci prăbuşirea imperiilor şi relele ce se
abăteau asupra regatelor şi indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate
timpurile, dacă omul avea să câştige cetatea lui Dumnezeu? Această scriere, o adevărată filozofie a
istoriei, redactată într-o perioadă de 13 ani, nu prezintă prea multă legătură
între diferitele cărţi, căci în fiecare carte găsim multe digresiuni. Cu toate
acestea, ea a avut o mare influenţă şi mare importanţă în Evul Mediu în
privinţa raportului dintre Biserică şi Stat.
Tot pe teren apologetic, între anii
406-411 a
scris Contra evreilor, Despre Dumnezeu, Despre ghicirea viitorului din partea diavolilor [29].
1.2.3 Scrieri exegetice
În ceea ce
priveşte câmpul exegetic, Sfântul Augustin a comentat Sfânta Scriptură, atât în omilii cât şi în comentarii scrise. În
primele, metoda sa exegetică este mistico-alegorică, în timp ce în comentarii
caută cu preferinţă înţelesul literal. În general, face apel la textul traducerii
Vetus
Itala, ce se folosea în Africa, pentru că nu cunoştea ebraica, iar
din limba greacă, foarte puţin. Dintre aceste scrieri amintim: De
doctrina christiana, în patru cărţi, un mic tratat sintetic despre
doctrina creştină şi, în acelaşi timp, de hermeneutică, arătând normele după
care se poate afla adevăratul înţeles al Sfintei Scripturi şi cum trebuie
expuse acestea credincioşilor. Opera a fost scrisă între anii 387 – 426.
Celelalte scrieri sunt de exegeză specială pe care le vom aminti în ordinea în
care au fost compuse: „Primele încercări de a comenta Epistola către Romani şi
către Galateni”, „Chestiuni asupra Evangheliilor” (399), în care se ocupă de
lecturile mai greu de înţeles din Matei şi Luca, „Adnotări la cartea lui Iov”,
care sunt simple glose. Pe lângă acestea sunt demne de amintit: De consensu evangelistarum (410), unde
explică discordanţele evangheliştilor, arătând că ei nu pot greşi, De Genesi, Contra Manicheos, De Genesi
ad litteram (trei comentarii asupra Genezei), Quaestionum in Heptateucum libri VF, în care clarifică termenii sau
aspectele greu de înţeles (obscure) din primele şapte cărţi ale Scripturii, 104
omilii (tractatus) asupra Evangheliei
Sfântului Ioan şi 10 asupra Epistolei întâi a Sfântului Ioan, la care se mai
adaugă o analiză teologică completă asupra Evangheliei a IV-a. De asemenea, a
scris şi omilii asupra psalmilor: Enarrationes
in Psalmos.
1.2.4 Scrieri dogmatice
În această direcţie, Sfântul Augustin
nu are pereche între scriitorii creştini. Şi aici, ca şi în exegeză, are o operă
de ordin general: Enchiridion ad
Laurentium (421), un adevărat manual sintetic, cuprinzând sistematic toate
adevărurile ce trebuie crezute şi puse în practică de către un creştin.
Scrierea sa cea mai valoroasă din punct de vedere dogmatic este De Trinitate, formată din 15 cărţi,
începută către anul 398 şi terminată în 415.
În primele 7 cărţi expune dogma
Preasfintei Treimi, formulată potrivit Sfintei Scripturi şi combate obiecţiile
aduse la adresa sa, iar în celelalte 8 cărţi justifică şi explică, pe cât
posibil cu ajutorul raţiunii, această taină, afirmând însă, cu tărie, că
misterul în sine nu poate fi înţeles.
Sunt importante şi alte scrieri
dogmatice mai mici: De Fide et simbole
(Despre credinţă şi simboluri) încheiată în anul 393, în care explică simbolul
credinţei (Credo); De fide rerum quae non videntur (Credinţa despre lucrurile care nu se văd)
în care justifică credinţa în adevărurile supranaturale; De Fide et operibus (Despre
credinţă şi fapte) pe care a scris-o în anul 413 şi în care arată
necesitatea faptelor bune pentru mântuire; De
conjugiis adulterinis (Despre
căsătoriile adultere), unde susţine indisolubilitatea căsătoriei şi De cura geronda pro mortuis (Despre grija faţă de cei morţi). În
fine, mai sunt de amintit trei colecţii de răspunsuri tratând chestiuni de
dogmă şi exegeză: De diversis
quaestionibus LXXXIII; De diversis quaestionibus ad Simplicianu
libri duo şi De octo Dulciti
quaestionibus.
1.2.5 Scrieri polemice
Scrierile
polemice le continuă pe cele
dogmatice. Sfântul Augustin a trebuit să lupte toată viața contra diferiţilor
duşmani ai Bisericii şi ai credinţei. Din acea luptă a rezultat splendida
învăţătură augustiniană care a format obiectul speculaţiilor întregului Ev
Mediu.
1.2.6 Scrieri morale şi pastorale
Dacă vorbim
despre scrierile morale şi pastorale al Sfântului Augustin, trebuie precizat că
acestea au fost numeroase, dintre care amintim: De bono viduitatis (Despre binele văduviei, 404); De mendacio (Despre minciună, 394); De
continentia-De agone christiano (Despre
lupta creştină, 396) în care îi încurajează pe creştini la lupta contra
răului, De patientia (418); De cantico novo, De catechisanzis rudibus, în care arată cum trebuiesc instruiţi cei
simpli (400); De opere monachorum, în
care evidenţiază ideea că munca nu trebuie să lipsească din suma preocupărilor
călugărilor; De bono conjugalli (Despre binele căsătoriei) în care
tratează despre demnitatea şi indisolubilitatea căsătoriei, de drepturile şi
obligaţiile soţilor, iar în De sancta
virginitate arată preţul mare al verguriei
(401). Mai târziu, a scris De adulterinis
convingiis, în care arată indisolubilitatea căsătoriei, chiar şi în caz de
adulter, dar excepţie face privilegiul paulin (dacă soţul păgân atentează la
credinţa creştină a celuilalt). În 420 a scris Contra
mendacium (Contra minciunii)
împotriva priscilianului Diotinius şi adepţilor săi eretici. În fine, Speculum de Scriptura Sacra (Oglinda Sfintei Scripturi) scrisă către
427, o colecţie de precepte morale extrase din Sfânta Scriptură.
1.2.7 Cuvântări şi epistole
Dintre
multele cuvântări pe care le-a ţinut
credincioşilor săi din Hippona, marea majoritate au formă de dialog şi un
conţinut moralizator. Ele au fost destul de lăudate în vechime. Ediţia
benedictină a operelor Sfântului Augustin numără 363 de cuvântări, însă numărul
lor pare mai ridicat (500) şi cuprind cuvântări asupra Sfintei Scripturi
(1-183), asupra diferitelor sărbători (184-273), asupra diferiţilor sfinţi
(273-360) şi asupra altor subiecte. Multe dintre ele s-au pierdut[30].
Nici Epistolele nu s-au păstrat toate, colecţia lor numărând 220
de epistole, scrise între 386-429. În cele mai multe dintre ele, Augustin
răspunde la diferite chestiuni filosofico-teologice, sau alte chestiuni ce i se
puneau, unele dintre ele fiind adevărate tratate mici. Din bogăţia acestora
reiese mai clar frumuseţea sufletului Sfântului Augustin şi se clarifică uneori
argumentele tratate în diferite alte opere.
În afară de Psalmus (Abecedarius)
Sfântul Augustin ne-a mai lăsat şi câteva poezii, care însă nu au suscitat prea
mult interesul cititorilor.
1.3 Monahismul Sfântului Augustin
Se poate spune că propositum monasticum a impresionat întotdeauna imaginaţia lui
Augustin. Chiar înainte de convertirea sa, în jurul vârstei de 30 de ani, îşi
schiţase cu anumiţi prieteni un proiect de a trăi departe de lume în
singurătate pentru a se elibera de grijile materiale. Imediat după ce a luat
cunoştinţă de povestirea convertirii a doi funcţionari ai împăratului, pe care
a lecturat-o în cartea Viaţa lui Antonie,
Augustin a rămas profund impresionat. După primirea botezului, dorinţa sa era
aceea de a se retrage la
Tagaste împreună cu alţi prieteni. După ce a fost ales
episcop, a construit o mănăstire, unde, după cum aminteşte biograful său
Possidio, a început să trăiască cu slujitorii lui Dumnezeu, după forma şi
regula înfăptuită deja de sfinţii Apostoli. Condiţia esenţială era aceea de a
nu poseda nimic propriu în această societate; totul trebuia să fie în comun şi
li se distribuia fiecăruia după necesităţi[31].
Apoi Possidio precizează şi condiţiile de viaţă ale acestei comunităţi:
„Clericii săi trăiau mereu alături de el, participau la aceeaşi masă, mâncarea
şi îmbrăcămintea erau adesea în comun […] niciodată nu au locuit în casa sa
femeile; nu a locuit nici măcar sora sa, o văduvă care a petrecut mulţi
ani în serviciul lui Dumnezeu”[32].
Exemplul oferit de Augustin a deschis
cale construirii unor noi mănăstiri, în diferite oraşe ale provinciei. Augustin
a rămas, totuşi, legat de activitatea sa de episcop, de orator şi polemist.
Multele sale preocupări îl împiedicau pe drumul de trăire a unei vieţi dedicată
rugăciunii şi meditaţiei Sfintei Scripturi, la care aspira atât de mult. Viaţa
cenobitică din Orient i se părea a fi cea mai de invidiat. Celebra regulă
augustiniană a cărei influenţă s-a manifestat până spre sfârşitul Evului Mediu
a stat la baza constituţiunilor unui număr mare de Ordine şi Congregaţii
religioase. Augustin a ştiut să amintească unor călugări africani care imitau
cu plăcere crinii câmpului care nu munceau, legea morală a lucrului manual,
element indispensabil şi complementar rugăciunii, un adevărat întăritor al
sufletului. Opera sa De opere monachorum,
foarte dură în anumite pagini, a produs un mare serviciu civilizaţiei
occidentale viitoare[33].
Mai trebuie precizat că Augustin este
unul dintre autorii care se referă cel mai mult la modelul primei comunităţi
creştine de la Ierusalim[34]. A
fost permanent atras de imaginea celor dintâi creştini, care aveau între ei o
inimă şi un suflet. În scrierile sale este citat foarte des pasajul din Fapte 4,32: „Mulţimea celor ce
crezuseră, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale
lui, ci aveau toate în comun”.
Sfântul Augustin este convins de
faptul că primii creştini de la
Ierusalim , asupra cărora a coborât Duhul Sfânt la Rusalii , au fost aceia
care „au început viaţa de unitate”. De aceea, el declară că vrea să continue
experienţa Bisericii de la începuturi.
Cei care s-au inspirat din doctrina
lui Augustin au împărtăşit cu el această atenţie deosebită pentru viaţa
Bisericii de la începuturi. Am putea spune chiar că, de-a lungul întregii
istorii a Bisericii, nostalgia comunităţii primare de la Ierusalim a hrănit şi
inspirat mereu cele mai bune energii ale Bisericii. S-a ajuns ca primul grup de
ucenici din jurul apostolilor să fie văzut ca o profeţie a comunităţii
călugăreşti, dacă nu chiar prima ei realizare în sens strict[35].
Cu toate acestea elementul cel mai
important cu care Sfântul Augustin marchează monahismul în decursul istoriei
este faimoasa sa Regulă.
Această Regulă a Sfântului Augustin, scrisă ca o anexă a Scrisorii 211 dă o serie de sfaturi foarte generale cu privire la viaţa
consacrată[36].
Regula Sfântului Augustin a cunoscut
diverse redactări. Filologii şi istoricii au discutat mult timp despre problema
versiunii ce trebuie considerată autentică. De fapt, se vorbeşte despre cea mai
veche regulă monastică a occidentului. În ceea ce priveşte problema autorului,
mulţi specialişti au afirmat că textul regulii a fost rezultatul compunerii a două
reguli monastice atribuite sfântului Augustin[37].
Prima dintre ele este numită Ordo
monasterii sau Regula secunda şi descrie într-un mod foarte sintetic
un sever ideal ascetic, concretizat într-o viaţă caracterizată de totală
sărăcie şi penitenţă riguroasă, cu obligativitatea postului, muncii manuale şi
a silentiumlui[38].
A doua regulă, mai completă, este aşa
zisa Praeceptum sau Regula tertia, care dincolo de principiile şi
idealurile ascetice moderate, conţine câteva indicaţii generale pentru viaţa
consacrată pe care Sfântul Augustin însuşi, ca şi episcop de Hippona, o trăia
împreună cu clerul său.
În Praeceptum există, însă, şi
câteva norme ce sunt adresate femeilor. Regula informatio, prezintă o
versiune adaptată situaţiilor proprii comunităţilor feminine.
Regula Sfântului Augustin sau Praeceptum,
este concepută pentru viaţa comunitară, după modelul comunităţii creştine
primare şi subliniază tendinţa personală spre perfecţiune, respectul reciproc
şi dragostea fraternă ca elemente unice care trebuie să fie la baza oricărei
comunităţi.
Datorită principiilor fundamentale şi
universal valabile cu privire la viaţa comună fraternă, în care se poate
realiza existenţa creştină ce trăieşte în dragostea lui Cristos, regula sfântului Augustin, cu afirmaţiile sale asupra
castităţii şi a ascultării, asupra laudei lui Dumnezeu şi a rugăciunii comune a
devenit izvor de inspiraţie pentru diferitele comunităţi şi, mai mult, s-a
dovedit a fi deosebit de importantă în dezvoltarea vieţii consacrate şi a unor
reguli monastice ulterioare.
2. Sfântul Benedict
Toată lumea, sau aproape toată, a
auzit vorbindu-se despre călugării benedictini. Puţini, însă, sunt cei care ar
putea spune cine sunt benedictinii şi cine este fondatorul ordinului lor.
Trebuie să recunoaştem că ne-au rămas
puţine lucruri de la sfântul Benedict de Norcia, numit şi „părintele
călugărilor din Occident”[39]. Două scrieri au o
importanţă deosebită întrucât pun în lumină trăsături privitoare la viaţa
Sfântului Benedict: Regula
benedictină, al cărei autor este Sfântul Benedict şi Viaţa sa, scrisă de Papa Grigore, câteva decenii mai târziu.
Paradoxal, aceste două documente nu
seamănă deloc, astfel încât îl putem citi pe unul dintre ele, fără a bănui
măcar că există şi celălalt[40].
2.1 Date biografice
Viaţa Sfântului Benedict ne este
descrisă într-un mod amănunţit în a doua carte a Dialogurilor Sfântului Grigore cel Mare. Opera hagiografică a lui
Grigore lasă loc la multe nedumeriri de natură critică, iar biografia Sfântului
Benedict este slabă în conţinut, fiind compusă în mare parte dintr-o succesiune
de fapte miraculoase. Totuşi, putem reţine ca sigure cel puţin datele
fundamentale pe care ni le prezintă[41].
Născut în jurul anului 480 la Norcia , în Umbria
meridională, dintr-o familie rurală romană, s-a dedicat într-un prim moment
studiului artelor la Roma ,
după care s-a retras imediat din acea viaţă relaxată a prietenilor săi şi s-a
dedicat vieţii eremitice din munţii Sabini, trăind timp de trei ani ca
anahoret, într-o viaţă de rugăciune şi de mari mortificaţii, într-o peşteră de
pe lângă Subiaco[42]. Iată ce scrie Sfântul
Grigore cel Mare despre copilul Benedict:
Încă din primii ani ai copilăriei
era deja matur şi aproape că preceda vârsta prin seriozitatea obiceiurilor şi
nu voia niciodată să-şi plece sufletul spre plăceri.
Dacă ar fi voit, i-ar fi fost cu
putinţă să aibă distracţiile lumii, dar el le dispreţuia ca pe florile uscate
şi trecute.
Se născuse într-o familie nobilă
în regiunea Norcia. Se gândiseră să-l facă să studieze şi îl trimiseseră la Roma unde era mai uşor sa
ajungă la studiile literare. Îl aştepta însă o mare deziluzie: nu găsise, din
păcate, nimic altceva decât tineri depravaţi distruşi de căile vicioase[…].
Abandonează aşadar cu dispreţ
studiile, abandonează casa şi bunurile părinteşti, pornind în căutarea unui
veşmânt care să-l desemneze ca fiind consacrat Domnului. Îi ardea îi inimă o
singură nelinişte: aceea de a-i fi plăcut numai Lui[43].
Din cauza unor conflicte avute cu
clerul local, Benedict s-a refugiat la sud de Sfântul Gemano, unde va construi
marea mănăstire de la Montecassino.
Aceiaşi
Conform tradiţiei, moartea sfântului
Benedict ar fi survenit puţin timp după cea a surorii sale Scolastica, pe data
de 10 februarie 543. O altă dată posibilă a morţii lui Benedict oferită de
aceiaşi tradiţie este 21 martie 543. Totuşi, tradiţia este contestată de
istorie astfel încât moartea lui Benedict ar fi avut loc la patru ani după cea
a Scolasticei, adică 547[45].
2.2 Scrierile Sfântului Benedict
Dintre scrierile Sfântului Benedict,
foarte puţine vorbesc despre viaţa şi personalitatea sa. Cu toate acestea, este
mai mult decât importantă mărturia propriei sale vieţi, un adevărat manual sau
ghid al călugărului de astăzi, ce navighează pe marea atât de întinsă şi
agitată a vremurilor noastre.
În continuare, dorim să acordăm o
importanţă aparte Regulii Sfântului
Benedict, care, plină de înţelepciune evanghelică şi de învăţăturile
Bisericii, fruct al maturei experienţe omeneşti şi spirituale, este o
capodoperă de echilibru omenesc şi de radicalitate creştină.
Pentru aceasta, ea a avut o largă
răspândire, dând naştere multor mănăstiri de viaţă cenobitică pe tot
continentul european, exercitând asupra populaţiilor din apropiata vecinătate o
binefăcătoare influenţă, un ferment de adevărată civilizaţie[46].
2.2.1 Regula
Bazându-se pe tradiţia monastică şi
datorită experienţei sale foarte bogate, Benedict pregăteşte, după anul 534,
probabil datorită Papei Agapito, un cod de viaţă monastică, Regula sau Sfânta Regulă, scriere deosebită datorită înţelepciunii pedagogice,
adaptabilităţii şi capacităţii de organizare de care a dat dovadă însuşi
sfântul[47]. Această regulă propunea
aplicarea în mod concret a învăţăturii lui Cristos şi era destinată mănăstirii
de la Montecassino
şi celorlalte mănăstiri fondate de Benedict.
Casa mamă de la Montecassino a fost
distrusă de către lombarzi câțiva ani după moartea fondatorului, fiind
reconstruită abia în anul 717[48].
Între timp, regula benedictină
recomandată de Papii acelor timpuri – îndeosebi de Grigore cel Mare, el însuşi
călugăr benedictin – şi de către regi, a fost răspândită în întreg Occidentul,
înlocuind uneori alte reguli[49]. Această regulă le-a oferit
tinerelor naţiuni germanice şi romanice o normă de viaţă ascetică în comun,
care le reda adepţilor putere şi, ceea ce Benedict nu a prevăzut, aducea cu
sine o forţă creatoare în câmp cultural. Până în secolul al XII-lea această regulă
a stat la baza monahismului în Occident şi a rămas în continuare trunchiul
fecund pentru întemeierea unor noi ordine religioase şi modelul pentru noi
reguli.
Potrivit concepţiei Sfântului
Benedict, scopul ultim al activităţii claustrale este glorificare lui Dumnezeu.
Datoria principală a celor ce fac parte din schuola
dominici servitii este îngrijirea de
serviciul liturgic. Pe lângă aceasta, se dădea importanţă şi muncii (manuale),
lecturii sacre (lectio divina). Se
cerea, deci, călugărului şi un anumit grad de cultură astfel încât rugăciunea
să fie într-un mod organizat legată de muncă: Ora et labora! Principiile fundamentale ale vieţii monastice erau:
prezenţa permanentă în convent (stabilitas
loci), buna conduită morală (conversatio
morum, iar mai apoi conversio morum)
şi ascultarea (obedientia) faţă de
autoritatea paternă a abatelui.
Abatele este personificarea lui Isus,
în calitate de tată şi Păstor. El este un maestru care educă prin cuvânt şi
exemplu, care consolează şi călăuzeşte conştiinţele şi în sfârşit, autoritatea
care trebuie să fie ascultătoare: un părinte cu bun simţ, cu un discernământ
înţelept, blând şi înţelegător, responsabil şi fără dorinţa de putere[50].
Prin acest exemplu de activitate
culturală, Ordinul devine un binefăcător al umanităţii şi în domeniul
intelectual. El oferă, astfel, tuturor popoarelor din bogăţiile şi beneficiile
antichităţilor clasice şi ale timpului Părinţilor Bisericii. Ordinul benedictin
devine unul dintre marii educatori ai Occidentului şi principalul depozit al
culturii şi al ştiinţei teologice a Evului Mediu. Chemat de Grigore cel Mare să
lucreze pe teritoriul misiunilor externe, ordinul îşi aduce aportul şi în
convertirea anglo-saxonilor şi a altor popoare germanice[51].
Din Regula benedictină reiese faptul că dintre ocupaţiile zilnice ale
călugărilor, pe primul loc este recitarea publică în cor a Oficiului Divin,
căreia i se subordonează la toate celelalte. Rugăciunea a avut dintotdeauna o
importanţă deosebită, ea fiind inima spiritualităţii monastice. Liniştea care
pregăteşte sufletul pentru rugăciune, odihna care pregăteşte trupul pentru
unirea cu Dumnezeu, chiar şi munca care e rugăciunea manuală, înţeleasă ca o
consacrare înaintea lui Dumnezeu a tot ce este creat, chiar şi zelul apostolic,
care este rugăciunea Fiului lui Dumnezeu, îi cheamă pe fraţi la o comuniune
permanentă cu Domnul. Putem spune că rugăciunea este stilul de viaţă al
religiosului. Ea este şi forma finală a vieţii creştine. Liniştea rugătoare a
religiosului este starea de armonie a fiinţei – gând, voinţă, afectivitate,
activitate – toate cu acelaşi scop: totul pentru Dumnezeu, totul în Dumnezeu[52].
Mai trebuie precizat faptul că Regula benedictină a cunoscut o
răspândire considerabilă, deoarece oferă baze destul de precise pentru viaţa
monastică, totuşi, rămânând în acelaşi timp flexibilă. Foarte multe voci
mărturisesc faptul că mănăstirile benedictine au contribuit la naşterea Europei
după prăbuşirea Imperiului în Occident[53].
De asemenea, despre Regula benedictină trebuie spus că se
află la confluenţa marilor curente
precedente. Însuşi Sfântul Benedict precizează cei doi mari piloni din
care s-a inspirat: Vieţile şi
Conferinţele Sfinţilor Părinţi şi Regula
Sfântului Vasile. Astfel, comunitatea
monastică benedictină îşi află rădăcinile atât în modelul de viaţă individuală
din Egipt, prin intermediul lui Cassian şi a Regulei Maestrului, cât şi în cea comunitară de provenienţă
vasiliană şi augustiniană. În acest fel, regula sintetizează cele două mari
orientări, prezente încă de la originile monahismului: idealul anahoretic,
alcătuit din asceză, singurătate, rugăciune – expresii ale căutării pasionale a
lui Dumnezeu – care nu s-a stins niciodată în conştiinţa creştină, ce se
continuă în Benedict ca o nostalgie profundă şi idealul vieţii de comuniune, de
comunitate, care avea să se încadreze în mod gradual şi decisiv în Regula
benedictină[54].
3.2 Monahismul Sfântului Benedict
Ideea care guvernează opera Sfântului
Benedict este comunitatea monastică
înţeleasă ca familie spirituală, după
modelul celei din Nazaret, stabilă şi autonomă, organizată şi condusă de Regulă, călăuzită de autoritatea paternă
a Abatelui[55].
După ce pentru scurt timp a condus o
mănăstire din Vicovaro, a fondat în valea Anienei 12 mănăstiri pentru
discipolii care se adunau în jurul lui. Alungat de aici datorită diferitelor
intrigi, s-a adăpostit la
Campania. În anul 529 a fondat pe un munte, în locul unui templu
celebra mănăstire de la
Montecassino , care va deveni centrul Ordinului Benedictin.
Aici, Sfântul Benedict, un adevărat carismatic în călăuzirea sufletelor, a dus
o intensă activitate spirituală, murind în ziua de 21 martie 547.
Comunitatea benedictină se prezenta ca
şi o societate cenobitică, înţeleasă mai degrabă ca un loc de formare pentru
drumul către Dumnezeu, decât ca o comunitate de viaţă fraternă, având valoare
în sine şi pentru sine. Obiectivul ei era acela de a conduce fiecare persoană
către viaţa veşnică şi nu de a construi chiar de aici o casă în care să
experimenteze cât e de plăcut să trăiască împreună[56].
3. Ioan Casian
3.1 Elemente biografice
Sântul
Ioan Casian a rămas în istoriografia creştină ca o persoană enigmatică. De-a
lungul timpului, cercetătorii au oferit mai multe ipoteze cu privire la
originea sa, la copilăria şi mediul în care şi-a dezvoltat aptitudinile pentru
o viaţă care va deveni programatică pentru întregul monahism apusean[57].
S-a născut în Scythia Minor (actuala Dobrogea,
în România), în jurul anului 360⁄365 dintr-o familie creștină[58].
Prenumele Ioan pare să-l fi primit în familie, însă, în opinia unor
specialişti, acesta capătă o importanţă mai mare după ce l-a întâlnit pe Ioan
Gură de Aur[59].
Începuturile vieţii sale monahale nu
sunt foarte clare, însă trebuie să presupunem că ele se regăsesc mai degrabă în
atmosfera evlavioasă din familia în care s-a născut (care nu exclude ipoteza
apropierii lui de o mănăstire din ţinutul respectiv), o atmosferă propice
dezvoltării sale culturale şi spirituale.
Sfântul Ioan Casian era un om educat,
care vorbea corect atât limba lui natală, cât şi limba greacă. Se bucură de
timpul de ucenicie adevărată în Palestina, la Betleem , unde ajunge
împreună cu sora sa şi prietenul Gherman, în anul 378. Din dorinţa de a
cunoaşte mai multe despre viaţa mănăstirească cu cele două ramuri ale sale,
cenobitică şi anahoretică, în anul 385 se decide să meargă în Egipt. Ajuns
acolo, se aşează pentru o perioadă în pustiul sketic, la vest de Nil, unde
exista un centru monahal izolat şi în acelaşi timp renumit, care simboliza
culmea progresului duhovnicesc. De asemenea, merge şi în pustiul Nitric şi al
Khelliei[60]. Se reîntoarce pentru o
scurtă şedere, după care revine în Egipt, îndreptându-se apoi către
Constantinopol, unde este hirotonit diacon. Rămâne pe lângă episcopul de
Constantinopol până în anul 404. Este hirotonit preot, după unii la Roma , după alţii la Antiohia. Suntla Marsilia două mănăstiri: Sfântul Victor pentru bărbaţi şi Sfântul Mântuitor pentru femei[61],
deschizând un nou capitol în spiritualitatea apuseană. Experienţa dobândită în
pelerinajele sale, contactul cu diverse moduri de viaţă monahală, cu tradiţii
monahale diferite, îl fac capabil de a reorganiza monahismul apusean. Îi dă
reguli, îi stabileşte principii clare, îl vitalizează[62]. De
fapt, două dintre cele trei opere ale sale, respectiv Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri
cu Părinţii sunt alcătuite pentru consolidarea vieţii monahilor, tratând
remediile pentru păcatele capitale sau probleme specific mănăstireşti.
Organizează viaţa în mănăstire după modelul aşezămintelor similare din Orient,
cu adaptările necesare locului unde se află. Prin aceasta, Sfântul Casian a
devenit un factor de legătură între cultura patristică răsăriteană şi cea
apuseană, între călugării din Orient şi cei din Occident[63].
Acest lucru s-a putut realiza pentru
că el însuşi aparţinea unei culturi de confluenţă, născându-se şi purtând cu el
tradiţia monahală a unui ţinut care se va dovedi peste veacuri un izvor de
spiritualitate autentică.
Nu se poate preciza cu exactitate anul
morţii Sfântului Ioan Casian. Se
presupune că aceasta ar fi avut loc între 430-435. Casian a rămas în istorie ca întemeietor al
monahismului apusean şi model pentru marii asceţi sau mistici ce vor urma[64].
3.2 Scrierile Sfântului Ioan Casian
Cea mai cunoscută lucrare a Sfântului Ioan Casian este Aşezămintele mănăstireşti. Alături de aceasta au mai fost traduse
în limba română cele XXIV de Convorbiri duhovniceşti cu părinţii din
pustiul Egiptului, precum şi scrierea teologică Despre Întruparea Domnului. Aceste scrieri scot în evidenţă
profunzimea personalităţii Sfântului Ioan, sub principalele aspecte ale sale:
doctor al sufletelor, în slujirea sa de mare duhovnic; întemeietor şi
organizator al vieţii monahale; mare teolog al Bisericii creştine[65].
Una
dintre temele centrale ale operei Sfântului Ioan Casian este cea a tămăduirii
sufletului. Deşi acest mare reprezentant al monahismului răsăritean şi-a
dedicat scrierile sale vieţii monahale şi monahilor, concepţia că îndrumările
sale sunt valabile doar pentru aceştia este total eronată. În primul rând,
deoarece bolile sufletului sunt aceleaşi atât pentru oamenii simpli, cât şi
pentru călugări, şi în mod evident chiar şi remediile lor sunt aceleaşi. În al
doilea rând, pentru că Sfântul Ioan a fost unul dintre cei mai iscusiţi
terapeuţi ai sufletului împovărat de păcate. Urmând sfaturile sale, creştinul
se va vindeca de orice meteahnă a inimii şi va reveni la starea de sănătate
duhovnicească de echilibru şi discernământ spiritual, necesare câştigării
vieţii veşnice[66].
Autorul
tratează în cele opt capitole despre metodele terapeutice prin care sufletul se
poate elibera din tirania patimilor. Sfântul Ioan nu se opreşte doar la
descrierea modului în care patimile pun stăpânire pe inima fiecăruia, cât mai
ales pe căile de vindecare şi de eliberare de sub stăpânirea acestora. Din
acest punct de vedere, cele opt capitole se constituie ca un adevărat ghid
medical în tratarea bolilor spirituale, iar autorul îşi dovedeşte calităţile de
mare terapeut duhovnicesc. Doar în două cazuri el descrie amănunţit
manifestările patimilor (este vorba de iubirea de arginţi şi slava deşartă),
considerând aceste vicii foarte dăunătoare, iar descrierea modului de a acţiona
devine în sine o metodă terapeutică, urmărind trezirea conştiinţei celui
pătimaş.
Această scriere este importantă şi
pentru faptul că prezintă concepţia Sfântului Casian despre viaţa pământească,
asemănând-o cu o arenă în care are loc lupta creştinului cu diavolul în vederea
dobândirii mântuirii[67].
De asemenea, trebuie spus că Sfântul
Ioan Casian nu face o teologie a patimilor şi a virtuţilor, ci, după cum arată,
îşi dedică scrierile metodelor practice de tămăduire a sufletului de patimile
ce zac în el. El este doctorul istoric care operează rana inimii, o pansează,
readucându-l astfel pe creştinul vindecat pe calea cea îngustă a mântuirii[68].
Tratamentul spiritual a lui Ioan
Casian cuprinde două etape: vindecarea patimilor prin virtuţile care se opun
lor şi aşezarea smereniei la temelia tuturor
virtuţilor:
„Dumnezeu, Ziditorul a toată
făptura şi medicul ei, S-a preocupat să vindece cele contrare prin contrariile
lor, astfel încât pe cei căzuţi pentru trufie să-i ridice prin umilinţă… Nu se
va putea înălţa niciodată în sufletul nostru edificiul virtuţilor, dacă mai
întâi nu vom fi pus în inimă temeliile adevăratei smerenii, care, consolidată
puternic, poate susţine templul desăvârşirii şi dragostei”[69].
Aceste două etape au la bază curăţirea
tuturor ascunzişurilor inimii de orice pornire spre patimă:
„În primul rând, trebuie curăţită
inima, de unde iese izvorul vieţii şi al morţii, după cuvântul lui Solomon:
«Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa» (Pilde, 4,23) […] Niciodată n-o să ne putem ridica pe culmea înaltă
a adevăratei nevinovăţii, dacă ceea ce este cel mai nobil în noi (adică inima)
ajunge să pângărească curăţenia trupului nostru”[70].
Aşezămintele mănăstireşti
reprezintă prima lucrare de acest gen din istoria monahismului, fapt menţionat
de însuşi Casian în prefaţa primei cărţi a lucrării Convorbiri duhovniceşti. Într-adevăr înainte de el nu s-a mai scris
o astfel de carte. Casian socotea că a scrie despre monahismul răsăritean
însemna să se bazeze pe experienţă şi pe
practică, ori el, deşi din copilărie s-a aflat printre călugări, nu se
considera pe deplin potrivit pentru această sarcină.
O a doua lucrare de o mare importanţă
scrisă de Ioan Casian este numită Convorbiri
(Conlationes) duhovniceşti. Ea reprezintă cea mai amplă lucrare elaborată
de el. Cuprinde 24 de cărţi (fiecare cu mai multe capitole), după numărul celor
24 de bătrâni, care stau în jurul tronului lui Dumnezeu, amintiţi în Apocalipsă
(4,4); la rândul lor, Convorbirile sunt
împărţite în trei grupe, după centrele mănăstireşti unde Casian şi Gherman s-au
întâlnit cu părinţii: Pustiul Scetic (Scitium), la apus de Delta Nilului,
Panephysis, la gura de răsărit a Nilului şi Diolcos, în nord-estul Deltei
Nilului.
În prima grupare, Casian a inclus 10
convorbiri dedicate episcopului Leontie, fratele Sfântului Castor, şi unui
călugăr Helladius, care v-a ajunge şi el episcop. Acestea aui fost scrise după
anul 420.
În cea de-a doua grupă (XI – XVII)
sunt cuprinse convorbiri cu părinţii, realizate la Panephysis şi au fost
dedicate stareţului Honoratus şi călugărului Eucherius, amândoi deveniţi episcopi,
primul de Lerin, al doilea de Lyon.
În sfârşit, cea de-a treia grupare de
convorbiri (XVIII – XXIX) a fost dedicată monahilor Iovinisnus, Minerius,
Leontie şi Teodor din insulele Stochade, nu departe de Marsilia şi Lerin[71].
Temele dezbătute în convorbirile din
prima grupă au fost dreapta judecată,
demonii şi despre rugăciune. Gruparea a doua de Convorbiri
este menită să completeze ceea ce a fost lăsat la o parte sau greu de înţeles
în lucrările scrise până atunci, respectiv Aşezămintele
mănăstireşti şi Grupa I de Convorbiri.
Acum temele sunt mai înalte şi sunt dezbătute împreună cu părinţii Cheremon,
Nestor şi Iosif. Aceştia discută despre desăvârşire,
despre felurile ei, care sunt treptele de urcat până la cel mai înalt pisc al
dragostei; despre neprihănire, cum se
ajunge la ea, cum se poate păstra şi desăvârşi, scopul şi leacul ei; ce este ocrotirea dumnezeiască, care nu se poate
obţine decât prin harul lui Dumnezeu, har care conlucrează cu voinţa omului;
despre ştiinţa dumnezeiască, care are
o latură practică (a faptelor) ce
constă în îndreptarea obiceiurilor şi curăţirea de patimi, iar cealaltă este teoretică şi cuprinde însuşirea
virtuţilor şi cunoaşterea înţelesurilor sfinte.
O altă temă abordată în Convorbirea a
XV-a cu Părintele Nestor este despre carismele
dumnezeieşti, adică despre harul divin de a face minuni, acordat de
Dumnezeu celor drepţi, ca răsplată pentru sfinţenia vieţii lor. Convorbirea a
XVI-a este dedicată prieteniei şi are ca interlocutor pe fericitul Iosif. Cea
din urmă Convorbire din grupa a II-a (a XVII-a) a fost purtată tot cu Părintele
Iosif şi este intitulată: Despre hotarele
cuvântului dat.
Ultimele şapte convorbiri formează
grupa a III-a şi ultima din opera cea mai importantă a lui Casian. Cuvântările
fericiţilor părinţi sunt orânduite în aşa fel încât să fie potrivite atât
pentru monahi cu viaţă comunitară, cât şi pentru pusnici. În toate aceste
convorbiri din a treia grupare se vorbeşte despre pocăinţă, despre eliberarea
de păcat şi despre mortificare.
În ordine cronologică, Întruparea Domnului, contra lui Nestorie este
ultima lucrare a Sfântului Ioan Casian. În această operă, Sfântul Ioan, un bun
cunoscător al Sfintei Scripturi, combate teoriile lui Nestorie, dovedind prin
texte biblice divinitatea lui Isus Cristos din veşnicie.
Această scriere a oprit răspândirea
ereziei lui Nestorie în apusul Europei şi a oferit participanţilor la Conciliul din Efes (341)
argumente în vederea combaterii acestei erezii şi pentru formularea unei
învăţăturii ortodoxe despre credinţă. Deşi, în general, lucrările sale au
valoare ascetico-mistică, Casian s-a dovedit şi un bun dogmatist, apărător al
credinţei ortodoxe.
Totuşi, meritele lui Casian au fost
mai mari în domeniul asceticii. În această privinţă, Convorbirile cuprind o teologie ascetică înaltă, culeasă de la
sfinţii deşertului egiptean. Totodată, prin viaţa şi opera sa, Sfântul Ioan
Casian poate fi considerat un mare teolog al asceticii patristice, iar prin
propagarea acesteia şi în apus, ca urmare a activităţii sale de circa 25 de
ani, şi un teolog al Bisericii Universale.
Convorbirile şi Aşezămintele mănăstireşti au un rol
filocalic perpetuu şi, aşa cum ele au răspuns dorinţelor de desăvârşire
spirituală ale omului de demult, o pot face şi astăzi pentru omul modern. Prin
viaţa şi opera sa, prin larga sa activitate, Ioan Casian poate fi considerat
cel mai însemnat om pe care pământul românesc l-a dăruit creştinătăţii
universale[72].
3.3 Monahismul Sfântului Ioan Casian
Aportul adus
de Ioan Casian la monahism îl desprindem în primul rând din scrierile sale
despre care am vorbit mai sus.
Pe lângă
acest fapt, trebuie precizate şi alte lucruri la fel de importante pentru
monahismul apusean. În primul rând, prin întemeierea unei mănăstiri de
călugăriţe şi unei alte mănăstiri de călugări, Ioan Casian a contribuit la organizarea mănăstirilor din Apus. El a urmat
modelul regulilor din Răsărit şi a lăsat în urma sa o bogată creaţie teologică[73].
Tot
din scrierile sale descoperim care erau cele mai importante activităţi ale
monahilor şi care era regimul de viaţă, destul de sever pe care şi–l impuneau.
Viaţa de rugăciune neîncetată a monahilor se împletea cu alte mici activităţi
prin practicarea cărora îşi puteau asigur cele de trebuinţă.
Un
amănunt important ce reiese din scrierile lui Ioan Casian este faptul că
Scythia Minor oferea condiţii prielnice vieţii monahale. Pe lângă vechimea
comunităţii creştine histro-pontice, de origine apostolică, caracteristică a
tuturor provinciilor în care monahismul a apărut timpuriu, se evidenţiază şi
unele trăsături de ordin local ce au putut înlesni dezvoltarea vieţii ascetice.
Prima dintre ele priveşte condiţiile geografice – vegetaţia şi relieful
provinciei – favorabile răspândirii mişcării monahale între Dunăre şi Mare[74].
De
asemenea, bogăţia în săruri a
deşertului a favorizat exploatarea de sare şi de sodă naturală. Adunată în
cantităţi mici şi vândută negustorilor, aceasta constituia pentru pustnici, un
modest mijloc de întreţinere. Sarea nu putea lipsi din hrana zilnică.
Călugării care locuiau pe ţărmul mării se îndeletniceau
cu pescuitul.
Sunt amintiţi o serie de monahi care prin
dragostea lor de oameni, s-au dedicat în întregime pentru a-i îngriji pe cei
bolnavi, a-i ajuta pe cei nevoiaşi, a-i învăţa pe cei neştiutori. Se vorbeşte
şi despre Fericitul Macarie care, deosebit prin virtuţile sale de blândeţe şi
răbdare, a condus un azil din
Alexandria.
Cercetând pustnicii deşertului Sfântul Ioan Casian
identifică trei categorii de monahi:
- chinovicii, cei mai mulţi la număr, care trăiau în
comunitate şi erau conduşi de înţelepciunea unui bătrân, aceştia sunt cei
mai mulţi la număr;
- anahoreţii, călugări care după un timp de formare
petrecut în mănăstiri se retrăgeau în singurătatea pustiului; în timpul
Postului Mare obişnuiau să plece din mănăstirile lor şi să trăiască în
pustiu, reîntorcându-se în ajunul Floriilor;
- sarabaiţii, care îşi revendicau dreptul la o libertate
totală, cu posibilitatea de a-şi acumula bogăţii.
În încheiere vom reliefa părerea profesorului
Mircea Păcurariu cu privire la contribuţia şi la bogata moştenire culturală şi
spirituală pe care ne-a lăsat-o şi de care ne putem bucura cu toţii astăzi:
Deşi a trăit departe
de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică ca sfânt, atât pentru
originea sa daco-romană, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi
spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel,
întreaga tradiţie bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de
„Casian Romanul”. Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i
aducem cântare de laudă zicând: «încuviinţându-te, tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu
feluri de bunătăţi Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile
tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături.
Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă» (Sedelna de la Utrenie , 29 februarie)[75].
CONCLUZIE
Monahismul se justifică în linii mari, cu aceleaşi argumente cu care se
justifică însăşi creştinismul. Chiar dacă a avut o perioadă foarte lungă de existenţă, creştinismul nu
s-a învechit, dovada făcând-o faptul că în orice epocă a istoriei Bisericii
s-au găsit oameni care să-şi dea viaţa pentru el. Acelaşi lucru îl putem spune
şi despre monahism, de vreme ce tot mai multe persoane aleg acest mod de viaţă.
Justificarea pentru o asemenea opţiune de viaţă o găsim în triplul rol pe care
l-a dobândit monahismul de-a lungul istoriei şi anume: spiritual, cultural şi
social.
În lucrarea de faţă nu am parcurs decât o scurtă perioadă de timp
referitoare la viaţa şi activitatea Sfinţilor Părinţi, mai exact perioada
cuprinsă între secolele III-V.
Am început cu secolul al III-lea, întrucât precursorii monahismului au
trăit în acea perioadă, nu mai devreme, deoarece istoria însăşi a lumii nu a
permis dezvoltarea unei asemenea mişcării.
Antonie cel Mare şi Pahomie au fost consideraţi pilaştrii monahismului
creştin, cel puţin al celui oriental, chiar dacă până la ei au mai existat
persoane, bărbaţi şi femei care erau atraşi de un stil de viaţă asemănător. Mai
apoi, prezentând şi partea occidentală, am arătat figurile cele mai importante
care au stat la baza dezvoltării monahismului din primele secole.
Unul dintre aspectele foarte importante din această perioadă este
reprezentat de scrierile care ne-au fost transmise, întrucât, ceea ce a rămas
scris a inspira mai apoi pe întemeietorii de mănăstiri. Literatura monastică,
este una dintre bogăţiile rămase de la precursorii monahismului, atât oriental
cât şi occidental.
Prin lucrarea de faţă am încercat să prezint cum a contribuit fiecare
dintre autorii prezentaţi la dezvoltarea modului de viaţă existent până astăzi
şi care nu va înceta, atâta timp cât va exista creştinismul.
Monahismul este, după cum am putut observa, un dar inestimabil pe care
Dumnezeu l-a dăruit Bisericii la timpul oportun pentru binele poporului său.
Observând de-a lungul acestei lucrări valoarea pe care au avut-o oamenii aleşi
de Dumnezeu în trasarea noilor direcţii pentru binele omenirii, tot mai multe
persoane mişcate de Duhul Sfânt trebuie să aibă curajul să urmeze exemplul
acestor mari sfinţi care prin ascultarea vocii divine au lucrat în via Domnului
şi au rămas în istorie ca adevărate modele de virtute.
[1] P. Brown, Întemeierea creştinismului occidental -
Triumf şi diversitate, 200 - 1000 d. Cr., (trad. de), Hans Neumann, Editura
Polirom, Iaşi 2002, p. 51.
[2] Cf. I. Rămureanu - M. Şesan - T.
Bodogae, Istoria Bisericească Universală,
vol. I (1- 1054), Editura IBMBOR, Bucureşti 19873, p. 446.
[3] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 117.
[4] Cf. L. Padovese, op. cit., p. 161.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Cf. L. Padovese, op. cit., p. 162.
[8] Cf. B. Sesé, Sfântul Augustin, (trad. de), A. V. Costa – Foru, în Aa
Vv, Vieţile Sfinţilor Augustin,
Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas,
Bucureşti 1996, p. 7.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 8.
[11] Ibidem, p. 9.
[12] Ibidem, p. 11.
[13] Ibidem, pp. 10-48.
[14] Ibidem, p. 49.
[15] Cf. Augustin în Aa.Vv Filosofia de la A la Z. Dicţionar enciclopedic de filozofie,
Editura All Educaţional, Bucureşti 2000, pp. 45 – 46.
[16] Ibidem.
[17] Cf. P. Lazzarin, Il nuovo libro dei santi. Piccola
enciclopedia, Messaggero, Padova 2001, pp. 17 – 21.
[18] Cf. . B. Sesé, op. cit., p. 60.
[19] Ibidem.
[20] Cf. G. R. Palanque - P.
Labriolle, op. cit., pp.
528-531.
[21] Ibidem.
[22] Cf. H.– I. Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii
antice, Editura Humanitas, Bucureşti 1997, p. 142.
[23] A.–S. Tat, Sfântul Augustin şi filosofia, Editura
Galaxia Gutenberg, Tărgu Lăpuş 2002, p. 76,
[24] Ibidem, p. 84.
[25] Ibidem, p. 88.
[26] D. Negrescu, Studiu introductiv, în Augustin, Soliloquia, Editura de Vest, Timişoara 1992, p. 21.
[27] Cf. A. S. Tat, op. cit., p. 102,
[28] Cf. Ibidem, 155 – 171.
[29] Cf. A. I. Adămuţ, Filosofia Sfântului Augustin, Editura
Polirom, Bucureşti 2001, pp. 121 – 133.
[30] Cf. C. C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin,
Editura Anastasia, Bucureşti 1998, pp. 209 - 216.
[31] Cf. A. Trapè, S. Agostino l’uomo, il pastore, il mistico,
Editura Esperienze, Fossano 1976, p. 174.
[32] A. Fliche - V. Martin, Storia
della Chiesa, III/2, Editura S.A.I.E, Torino 19773, p. 529.
[34] Cf. A. Trapè, op. cit., p. 177.
[35] Cf. F. Ciardi, op. cit., p. 35.
[36] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[37] Cf. G. Schwaiger, La
vita religiosa dalle origini ai nostri giorni, Editura San Paolo, Milano 1997, p. 59.
[38] Ibidem, p. 60.
[39] Cf. P. Aymard, Sfântul Benedict, (trad. de), Ileana
Busuioc în Aa. Vv., Vieţile Sfinţilor Augustin, Benedict,
Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti 1996, p. 105.
[40] Ibidem.
[41] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 120.
[42] Cf. B. Altaner, Patrologia, Editura Marietti, Casale
Monferrato 1992, p. 441.
[43] G. Magno, Vita di San Benedeto e la Regola , în Aa. Vv. I Classici di Dio, vol. 43, Editura Città Nuova, Roma 1996, p. 55.
[44] Cf. L. Hertling, op. cit., p. 120.
[45] Cf. G. Lubich, Benedetto da Norcia, Editura Messaggero,
Padova 1989, pp. 89-90.
[46] Cf. P. Butnaru, în
prefaţă la Grigore cel
[47] Cf. B. Altaner, op. cit., p. 442.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem, p. 443.
[50] Cf. A. Mistrorigo, op. cit., p. 258.
[51] Cf. B. Altaner, op. cit., p. 444.
[52] Cf. A. Mistrorigo, op. cit., p. 258.
[53] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[54] Cf. Aa.Vv. Vita consacrata ... p. 49.
[55] Cf. Monachesimo în A. Mistrorigo Guida alfabetica alla vita spirituale, Editura Piemme, Milano,
1998, pp. 257-259.
[56] Cf. Aa.Vv. Vita consacrata Un dono del Signore alla sua
Chiesa, Editrice Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1993, p. 50.
[57] Cf. C. Voicu, N. Dumitraşcu, Patrologie Manual pentru Seminariile teologice, Editura IBMBOR, Bucureşti 2004, p. 244.
[58] Cf. D.
G. Patrașcu, Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în Convorbiri duhovnicești
ale lui Ioan Casian, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș 2010, p 11.
[59] Ibidem, p. 245.
[60] Ibidem.
[61] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[62] Cf. C Voicu - N. Dumitraşcu, op. cit., p. 246.
[63] Cf. J. Comby, op. cit., p. 76.
[64] Ibidem, 246.
[65] Cf. M Iordăchescu, în Introducere la Sfântul
Ioan Casian,
Scrieri alese, Editura Trinitas, Iaşi
2002, p. 31.
[66] Ibidem, p. 32.
[67] Ibidem.
[68] Idem, p. 33.
[69] I. Casian, Aşezămintele mănăstireşti, cartea a
XII-a, cap. 32, în PSB, vol. 57, pp. 252 şi 265.
[70] Ibidem, cartea a VI-a, p.
188.
[71] Ibidem.
[72] Cf. E. Popescu, Sf. Ioan Casian, părintele monahismului
românesc şi teolog al asceticii patristice, Prefaţă la Sfântul
Ioan Casian,
Scrieri alese, Editura Trinitas, Iaşi
2002, p. 21.
[73] Cf. M. Banescu, Sfântul Ioan Casianul în Sfinţi Români si
Apărători ai Legii Strămoşeşti, Editura IBMBOR, București 1987, p. 226.
[74] Cf. I. Holubeanu, Monahismul dobrogean în secolul al IV-lea,
în Sfântul Apostol Andrei, nr.5, (1929),
pp. 92-93.
[75] M. Păcurariu, Sfinţii daco-romani şi români, Editura
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1994, p. 34.
