Un muncitor american, Max Ellerbusch, relatează o întâmplare din viaţa sa:
„Era într-o vineri, cu şase zile înainte de Crăciun, în anul 1958. Mă aflam în atelierul meu şi lucram de zor la terminarea comenzilor primite, ca să pot petrece în pace, împreună cu familia, zilele de sărbătoare.
Deodată, a sunat telefonul şi cineva mi-a dat de ştire că fiul nostru, Craig, a fost lovit de o maşină. În jurul lui Craig s-a strâns lume multă. Văzându-mă că sosesc, s-au dat toţi la o parte. Copilul nostru zăcea în mijlocul străzii. Transportat la spital, a decedat în aceeaşi după-amiază.
Accidentul a avut loc la intersecţia din faţa şcolii. Maşina care l-a lovit circula mult peste limita de viteză admisă. Un coleg strigase puternic la Craig, avertizându-l de pericol, înainte de a face primii paşi pe trecerea de pietoni. Şoferul nici măcar nu a atins frâna.
Se înserase. Mă întorceam de la spital împreună cu soţia mea, Grace, parcurgând străzile luminate şi împodobite pentru sărbătoare. Abia când am ajuns acasă, văzând patul nedesfăcut al lui Craig, am înţeles teribila realitate. Am început să plâng în faţa patului gol, în faţa deşertăciunii şi absurdităţii vieţii.
Dintre toţi cei patru copii ai noştri, Craig a fost cel care ne-a ajutat mai mult să depăşim greutăţile vieţii. Când era micuţ, surâdea aşa de vesel, încât multe persoane se opreau lângă căruciorul lui pentru a-l admira. Când mergeam în vizită la cineva, Craig, în vârstă numai de trei ani, era mereu cel care adresa felicitări gazdei, zicându-i: «Aveţi o casă foarte frumoasă!» Când primea un cadou era emoţionat până la lacrimi, mulţumea din toată inima şi îl oferea mai departe altui copil, dacă acestuia îi plăcea foarte tare.
«Dacă un asemenea copil trebuie să moară», mă gândeam eu învârtindu-mă neliniştit în pat, «dacă o asemenea viaţă poate fi stinsă într-o clipă, atunci existenţa nu are nici un sens, iar credinţa în Dumnezeu nu-i decât o iluzie».
Dimineaţă, când m-am trezit, în disperarea şi neputinţa mea, am găsit o ţintă: o ură acerbă faţă de omul care ne-a cauzat această nenorocire! Poliţia îl arestase deja în statul Tennesse. Se numea George Williams şi avea numai 15 ani.
Poliţia descoperise că el provenea dintr-o familie în dificultate. Mama lui lucra numai noaptea, iar ziua se odihnea. în acea zi de vineri, tânărul a lipsit de la şcoală şi, în timp ce mama dormea, i-a şterpelit cheile de la maşină şi a luat-o la goană pe străzile oraşului. întreaga mea ură împotriva destinului orb părea că s-a concentrat acum asupra lui George Williams. I-am telefonat avocatului nostru şi l-am rugat să facă tot posibilul ca vinovatul să primească pedeapsa cea mai aspră: «Faceţi în aşa fel încât să fie considerat adult, tribunalul pentru minori nu este suficient de sever».
Aceasta era starea mea de spirit până în momentul când mi s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat radical viaţa. Nu reuşeam să-mi explic întâmplarea, pot doar să o descriu.
Noaptea târziu, între sâmbătă spre duminică, străbăteam de la un capăt la altul coridorul din faţa dormitorului, sprijinindu-mi capul între mâini. Ameţeam şi mă simţeam foarte obosit. Adresându-mă lui Dumnezeu, am zis: «Doamne, fă-mă să înţeleg de ce s-a întâmplat această nenorocire?»
Deodată, după ce am mai făcut câţiva paşi, viaţa mea s-a schimbat radical. în acel moment de lumină mi-am dat seama că viaţa noastră pe pământ are un singur scop. Ea este ca şi un an şcolar, în care trebuie să învăţăm o singură lecţie: iubirea.
«Craig, micul meu Craig», îmi ziceam, «în cei cinci ani din scurta ta viată ai învăţat multe lucruri. Cât de repede ai progresat, cât de repede ai promovat!»
Am deschis uşa de la dormitor şi am văzut-o pe soţia mea şezând pe marginea patului. Nu făcea nimic. Se uita lung într-un punct fix, aşa cum făcuse în tot timpul începând cu acea zi de vineri. Am prins-o de mână şi am încercat să o fac să înţeleagă ceea ce pentru mine devenise un lucru clar. Şi anume că omenirea nu e stăpânită de o întâmplare oarbă, că viaţa are un sens, că suferinţa pe acest pământ nu este un scop, ci un mijloc pentru a ajunge la fericirea care depăşeşte toate aştep¬tările şi speranţele noastre.
«în seara asta», i-am zis eu, «Craig nu mai are nevoie de noi. în schimb, altcineva are nevoie de ajutorul nostru. George Williams. E sărbătoarea Crăciunului. Probabil în închisoarea pentru minori nu va primi nici un cadou».
Grace m-a ascultat în tăcere. Deodată, a izbucnit în lacrimi. «Da», a zis ea, «e bine aşa. De la moartea lui Craig, acesta e primul lucru bun».
George era un băiat inteligent, dar dezorientat şi singur. Avea nevoie de un tată, aşa acum eu aveam nevoie de un fiu. I-am făcut un cadou de Crăciun, iar mama sa a primit din partea soţiei mele o cutie de dul¬ciuri făcute în casă. Am făcut tot posibilul ca George Williams să fie eliberat din închisoare, ceea ce s-a în¬tâmplat după câteva zile. De atunci casa noastră a devenit a doua lui casă. După orele de şcoală lucrează cu mine în atelier. La prânz şi la cină este împreună cu noi, iar pentru Diane, Michaela şi Ruth, Carol a devenit un frate mai mare".
