La spital

M-au dus la Spitalul de Ajutor Social unde m-au operat imediat şi au început să extirpe ţesuturile arse. În timp ce mă anesteziau, am ieşit din nou din trup preocupată de problema picioarelor mele când deodată, surveni un moment îngrozitor...
Dacă mai înainte, trebuie să vă explic ceva fraţilor: eu eram o catolică „dietetică”, adică relaţia mea cu Dumnezeu se restrângea la o Liturghie de 30 de minute Duminica şi atât! Mergeam la Liturghie (Dar cel puţin mergea... Astăzi unora li se pare greu şi inutil să meargă la Liturghie în fiecare duminică...) acolo unde preotul vorbea cel mai puţin, pentru că mă plictiseam! Acei preoţi care vorbeau mult, mă enervau. Aceasta era relaţia mea cu Dumnezeu!!! De aceea toate curentele din lume mă fascinau: îmi lipsea protecţia rugăciunii făcute cu credinţă, mai ales în timpul Liturghiei.
Într-o zi, când studiam pentru specializare, am auzit un preot care spunea că nu există iad şi nici diavoli. Exact ce voiam eu să aud spunându-se! Imediat m-am gândit: „Dacă nu există diavoli şi nici iad, atunci mergem cu toţii în Cer. Deci, de ce avem să ne temem?!”
Ceea ce mă întristează mai mult acum şi vă mărturisesc cu ruşine, e că singura legătură care mă mai ţinea de Biserică era frica de diavol. Când am auzit că iadul nu există, mi-am spus imediat: ”Minunat, dacă toţi mergem în Cer, nu contează ceea ce suntem sau ceea ce facem!” Aceasta a determinat îndepărtarea mea totală de Domnul. M-am îndepărtat de biserică şi am început să spun tuturor că nu există diavoli, că sunt o invenţie a preoţilor, că e manipulare din partea Bisericii şi, în sfârşit, am ajuns să afirm în faţa colegilor mei de la Universitate că Dumnezeu nu există, că eram un produs al evoluţiei, etc., etc., reuşind să-i influenţez pe mulţi...
Acum să ne întoarcem în sala de operaţie, în acel moment îngrozitor: ce spaimă oribilă: vedeam în sfârşit că diavolii există şi că ei veneau să mă caute tocmai pe mine! Veneau să-mi ceară socoteală, ca să spun aşa, pentru că acceptasem oferta lor de păcat. Şi aceste oferte nu sunt gratuite! Se plătesc!! Păcatele mele aveau consecinţele lor...
Deci, în acel moment, am văzut ieşind din pereţii sălii de operaţii o mulţime de persoane, aparent obişnuite, normale, dar cu o privire plină de ură diabolică, înspăimântătoare, care a făcut să tremure sufletul meu. Am înţeles imediat că era vorba de demoni. Aveam în mine un fel de cunoştinţă specială: Am înţeles că fiecăruia dintre ei îi datoram câte ceva, că păcatul nu e gratuit, şi că principala minciună a diavolului este aceea de a spune că nu există: aceasta este cea mai bună strategie a sa pentru lucra nestingherit cu noi. Mi-am dat seama că da, existau, şi că tocmai veniseră să mă caute, ca să-mi ceară socoteală. Imaginaţi-vă spaima şi teroarea prin care am trecut!
Mintea mea ştiinţifică, intelectuală, nu-mi era de nici un folos. Mă învârteam prin cameră, încercând să mă ascund. Am vrut să reintru în trup, dar acesta nu mă primea şi spaima mea era îngrozitoare! Am încercat să fug cu orice preţ şi nu ştiu cum am traversat peretele sălii de operaţii, sperând să mă ascund undeva în spital, dar am trecut prin zid, am făcut un salt în gol. M-am trezit într-un tunel ce cobora... La început era puţină lumină, şi pe pereţi am văzut ca un fel de galerii laterale în care se aflau mulţi oameni: tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, care plângeau sau urlau îngrozitor şi scrâşneau din dinţi... Iar eu, tot mai îngrozită, continuam să cobor încercând să ies de acolo, în timp ce lumina se pierdea din ce în ce mai mult. Am început să rătăcesc prin acel tunel într-un întuneric de nedescris, care nu se poate compara cu nimic pe Pământ. Acel întuneric generează durere, groază, ruşine şi miroase oribil. E un întuneric viu, da, viu. Acolo nimic nu e mort sau nemişcat.
La sfârşitul coborârii mele, am ajuns într-un loc plan. Eram disperată, cu o voinţă de fier să ies de acolo, dar care acum nu-mi servea la nimic. Acolo eram şi probabil că acolo aveam să rămân! Am văzut pământul deschizându-se ca o gură enormă: era viu! Viu!! Mi-am simţit fiinţa goală, impresionant de goală, şi sub mine un abis incredibil de înspăimântător, oribil; iar ceea ce te îngheţa de spaimă, era faptul că de aici nu se mai simţea nici măcar un pic din Iubirea Lui Dumnezeu, nici măcar o picătură cât de mică de speranţă. Acea prăpastie avea ceva care mă trăgea înăuntru. Eu strigam ca o nebună, terorizată, simţind cu groază că nu voi putea evita acea coborâre şi că voi aluneca iremediabil înăuntru... Ştiam că, odată intrată, nu voi rămâne acolo, ci voi continua să cobor, fără să mai pot urca vreodată. Aceasta era moartea spirituală a sufletului meu.
Moartea spirituală a sufletului: eram iremediabil pierdută pentru totdeauna. Dar în acest moment de groază atât de mare, tocmai când era gata să cad, Sfântul Arhanghel Mihail m-a prins de picioare... Trupul meu apucase să intre în abis, dar picioarele rămăseseră prinse afară... A fost un moment îngrozitor de dureros. Când am intrat acolo, lumina care mai rămăsese în spiritul meu i-a înfuriat pe demoni; toate fiinţele acelea oribile care locuiesc acolo s-au repezit spre mine. Erau ca nişte larve, ca nişte lipitori care încercau să astupe lumina. Imaginaţi-vă groaza mea văzându-mă acoperită de asemenea orori... Strigam ca o nebună; acele lipitori mă ardeau! Fraţilor, acolo este un întuneric viu, este o ură care te arde, te devorează, te lasă gol. Nu există cuvinte să descrie acea oroare!