Încă de când eram de vreo 9-10 ani, am învăţat că, pentru a evita pedepsele mamei mele, care erau destul de aspre, puteam să mint. Astfel m-am aliat cu tatăl minciunii fără a avea nici un fel de scrupule şi pe măsură ce creşteau păcatele mele, creşteau şi minciunile. Ştiam, de exemplu, că mama mea avea un mare respect pentru Domnul. Pentru ea, Numele Domnului era sacru. Am ajuns până acolo încât am îndrăznit să mă folosesc de acest Nume! Spuneam:”Mama, jur pe Hristos că n-am făcut asta!...” În acest fel reuşeam să evit pedepsele. Iar o dată, când mama a insistat mai mult, am spus: „Să mă trăznească Domnul, dacă mint!” Auzisem la alţii această expresie şi nu mi-a fost teamă s-o folosesc... Şi vedeţi, a trecut ceva timp, dar am fost trăznită mortal. Iar dacă acum mă mai aflu aici, e numai din marea Milostivire a Domnului.
Într-o zi, prietena mea Estela mi-a spus: „Cum? Ai împlinit de mult 13 ani şi mai eşti virgină?” Eu o privisem înspăimântată: ce vroia să spună? Mama îmi vorbea mereu despre importanţa virginităţii, spunând că era vorba despre inelul de Căsătorie cu Domnul. Dar prietena mea, cu un aer de superioritate, mi-a spus că mama ei o dusese deja la ginecolog şi că acum folosea pilula. În acel timp eu nici măcar nu ştiam despre ce era vorba, dar ea mi-a explicat cu mândrie că erau pilule contraceptive pentru a nu rămâne însărcinată şi că ea deja se culcase cu vărul ei, cu un prieten, cu cutare, cu cutare... Afirma că e ceva foarte plăcut. Celelalte prietene se mirau:” Chiar nu ştii nimic???” Şi pentru că susţinusem că nu ştiu, mi-au promis să mă ducă într-un loc unde învăţaseră şi ele multe lucruri. Eram preocupată; în faţa mea se deschidea o nouă lume. Eram conştientă că mama nu ar fi fost de acord, dar n-am avut curajul să mă opun prietenelor mele şi am preferat să o mint pe mama. M-au dus la un cinematograf din centru, ca să văd un film pornografic. Vă imaginaţi prin ce spaimă am trecut? O fată de 13 ani care la vremea respectivă nici televizor nu avea în casă, să vadă un asemenea film! A fost un coşmar. Aş fi vrut să fug de acolo, dar mi-era ruşine de colegele mele...
În aceeaşi seară a trebuit să merg cu mama la Liturghie. Eram atât de înspăimântată încât m-am dus să mă spovedesc. Mama stătea şi se ruga în faţa tabernacolului. Mi-am spus păcatele ca de obicei: că nu-mi făcusem datoria acasă, la şcoală, că nu ascultasem...Mă spovedeam la acelaşi preot, deci el cunoştea mai mult sau mai puţin lipsurile mele. Dar în acea zi am spus că fusesem la cinema pe ascuns de mama mea. Surprins, preotul aproape strigă: „Pe ascuns de cine?! Unde ai fost?” Înfricoşată, am privit spre mama, dar ea se ruga liniştită şi din fericire nu auzise nimic. M-am sculat de la spovadă furioasă pe preot şi bineînţeles fără să-i spun ce fel de film văzusem: dacă se scandalizase numai pentru că fusesem la un film pe ascuns, ce ar fi zis dacă-i spuneam şi ce film văzusem?!...
Aici şi-a desăvârşit lucrarea satana, căci de atunci au început spovezile mele rele făcute: pur şi simplu selecţionam ce voi spune la spovadă: „Asta da, asta nu; acest păcat îl spun preotului, pe celălalt nu!” Aşa au început şi Împărtăşaniile mele sacrilege: mergeam să-L primesc pe Domnul în Sfânta Ostie, deşi ştiam că nu spusesem totul la spovadă! Îl primeam în mod nedemn!
Acum Domnul îmi arăta cât de îngrozitor se degradase sufletul meu în timpul vieţii, cât de grav avansase asupra mea procesul de moarte spirituală încât la sfârşitul vieţii nu mai credeam în nimic. Îmi arăta cum în copilărie mergeam mână în Mână cu Dumnezeu, aveam cu El o relaţie profundă. Dar păcatele şi minciuna m-au făcut să las Mâna Domnului. Ştiam că cine mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului în mod nedemn, îşi mănâncă propria condamnare - dar nu acordasem nici o importanţă acestor cuvinte. Acum înţelegeam clar că-mi mâncasem şi băusem propria condamnare!
Am văzut Cartea Vieţii cum diavolul era disperat pentru că la 13 ani credeam încă în Dumnezeu, mai mergeam încă cu mama la Adoraţie Euharistică...Era foarte disperat văzând asta.
Când mi-am început viaţa de păcat, Domnul m-a făcut să simt că pierdeam pacea inimii. Am început să mă lupt cu conştiinţa mea. Colegele îmi spuneau: „Să te spovedeşti?! Eşti învechită, nu mai e la modă! Şi apoi la cine să te spovedeşti? La preoţii ăştia care sunt mai păcătoşi decât noi?!” Nici una dintre ele nu se spovedea. Începu o luptă teribilă între ce spuneau fetele şi ceea ce îmi spunea mama şi conştiinţa mea. Dar odată cu filmul acela, balanţa s-a înclinat şi prietenele mele au învins. Am hotărât să nu mă mai spovedesc pentru că preoţii aceştia bătrâni se scandalizau că te-ai dus la un film...Vedeţi viclenia satanei?! Acuzam preotul şi nu pe mine care mersesem în ascuns şi nici nu mărturisisem ce văzusem....satana este un expert, ştie cum să ne câştige şi cum să infiltreze idei greşite în mintea noastră.
Aşadar, nu mult după 13 ani, Gloria Polo era deja un cadavru viu, un trup fără suflet! Dar pentru mine era motiv de orgoliu, era foarte important că aparţineam acelui grup de fete la modă, rafinate şi experte...Am ajuns să cred la fel ca ele că ştiam tot, că tot ce avea de a face cu Dumnezeu era ori în afara modei, ori o idioţie...
Nu v-am povestit încă ceva: când S-a auzit Vocea Lui Iisus şi diavolii au fugit de acolo fiindcă nu puteau suporta Acea Voce, unul dintre ei a rămas. Avea permisiunea Domnului să rămână. Acest demon îngrozitor urla cu furie: „E a mea! E a mea! E a mea!!” Rămăsese numai el pentru că el fusese acela care manipulase, cu strategia lui, slăbiciunile mele pentru că eu să păcătuiesc. El mă îndepărtase de spovadă. De aceea Domnul îi permisese să rămână, iar acum mă acuza şi striga că îi aparţineam. Avea permisiunea să rămână pentru că eu murisem în păcat de moarte. De atâţia ani nu mă mai spovedisem, şi chiar mai înainte făcusem spovezi rele. Imaginaţi-vă deci ruşinea mea, văzând cu oroare multele mele păcate şi pe deasupra de faţă cu acel diavol oribil care striga că sunt a lui!
Şi pe bună dreptate! El mă îndepărtase de spovadă aşa cum tot el mă făcuse să-mi întinez sufletul. De fiecare dată când păcătuisem, păcatul comis făcuse să-mi întinez sufletul. De fiecare dată când păcătuisem, păcatul comis nu era gratuit: pe candoarea sufletului meu, cel rău îşi punea pecetea lui de întuneric...Şi sufletul cel alb începu să se umple de tenebre. Numai la Prima Împărtăşanie făcusem o spovadă bună, şi încă câteva luni după aceea. Apoi începusem să mă împărtăşesc în mod nedemn.
Când mergem să ne spovedim, trebuie să cerem întotdeauna, întotdeauna, Duhului Sfânt să ne lumineze, să trimită Lumina Sa asupra tenebrelor din mintea noastră: pentru că diavolul este expert în a întuneca mintea noastră făcându-ne să ne gândim că nimic nu e păcat, că totul e bine, că nu e nevoie să mergem la preot ca să ne spovedim, - mai ales că şi ei sunt păcătoşi – că spovada nu mai e la modă, etc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: