Niciodată, niciodată nu iubisem sau nu-mi fusese milă de fraţii mei din afară. Niciodată nu m-am gândit la bolnavi, la singurătatea lor, la copiii fără mamă, la orfani...Cu atâta suferinţă, cu atâţia copii care suferă, aş fi putut să spun măcar: „Doamne ai milă de ei! Doamne, îngăduie-mi să mă rog pentru ei”...Dar eu, nimic! Inima mea de piatră nu se gândea niciodată la suferinţa altuia. N-am făcut niciodată ceva pentru aproapele din iubire...Da, mai dădusem bani unor persoane nevoiaşe, dar niciodată din iubire pentru ei, ci pentru că aveam bani şi-mi plăcea ca ceilalţi să vadă gestul meu, să spună că sunt bună...Apoi, cum ştiam să profit de sărăcia oamenilor. Spuneam: uite, îţi dau asta, dar du-te şi adu-mi copilul de la şcoală, că eu n-am timp...Sau ia asta, dar du-mi cumpărăturile la maşină...sau fă-mi asta...ori cealaltă...Nu dădeam nimic pe gratis! Făceam caritate ca să primesc ceva în schimb sau ca să fiu admirată, nu din iubire pentru aproapele...
Când Iisus mă judeca, am văzut câte rele ieşeau din aceea dorinţă nestăvilită de a avea bani, mulţi bani, crezând că astfel voi fi fericită. Dar tocmai perioada când aveam mai mulţi bani a fost cea mai rea pentru sufletul meu: mă simţeam goală pe dinăuntru, frustrată şi chiar am vrut să mă sinucid. Această aviditate, această dorintă de bani m-a dus şi mai departe de Domnul. Domnul îmi spuse: „Aveai un idol, acest idol era banul şi din cauza lui te-ai condamnat, îndepărtându-te de Domnul tău”.
Într-adevăr, ajunsesem să avem mulţi bani, dar nefolosindu-i cum trebuie, aceştia s-au risipit, iar eu lăsasem în urma mea numai datorii!!
La sfârşitul examenului meu asupra celor 10 porunci, mi-am dat seama că nu trecusem cu bine peste nici una. Îngrozitor! Ce spaimă!! Trăisem într-un adevărat haos, eu care credeam că n-am ucis, că n-am făcut nici un rău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: