De ce Isuse?

Sfânta Angela Merici

Sfânta Angela Merici s-a născut la 21 martie 1470 în Desenzano, o mică localitate pe lacul Garda în Italia. Este renumită prin concepţia ei înaintată, azi am spune revoluţionară, despre viaţa călugărească; a întemeiat o congregaţie de călugăriţe care nu erau obligate să poarte îmbrăcăminte specială, nici să locuiască în mănăstire şi nici să depună jurăminte numite voturi.
 Activitatea ei s-a desfăşurat în epoca renaşterii, epocă de mult fast în viaţa de fiecare zi, de prosperitate economică şi efervescenţă literară care duseseră la o decădere a moravurilor. Glasul aspru şi ameninţător a lui Girolamo Savanarola, strangulat şi apoi ars în Piaţa Signoriei din Florenţa în anul 1499, arunca fulgere împotriva dezmăţului ce se întindea tot mai mult; douăzeci de ani mai târziu,un călugăr augustinian, Martin Luther a voit să aducă în biserică aceea „reformă” care s-a transformat într-o dureroasă sfâşiere a unităţii creştine.
 Din corul robust al acestor voci care reclamau reforma moravurilor, apare glasul firav al unei femei neştiutoare de carte; ea aduce o contribuţie practică şi luminată la realizarea vieţii cu adevărat creştine. Angela Merici îşi trăise tinereţea oferind un exemplu de împotrivire paşnică faţă de spiritul modern uşuratic; s-a înscris în Ordinul al III-lea franciscan pentru a se obliga la o viaţă spirituală mai intensă şi mai activă.
 Crescută într-o familie de ţărani, după pierderea părinţilor săi la vârsta de 15 ani, a voit să se aventureze în lungi pelerinaje. În cele din urmă a ajuns până în Ţara Sfântă. Cu această ocazie, printr-un tablou de o strălucitoare lumină, Dumnezeu a voit să-i descopere misiunea înaltă la care era chemată: a văzut o scară lungă ce se sprijinea pe pământ iar celălalt capăt dispărea în înaltul cerului, pe această scară urca un lung şir de fetiţe. A înţeles că misiunea sa era aceea de a contribui la asistenţa spirituală şi materială a fetelor. În acea vreme şcoala era încă un bun destinat familiilor înstărite şi rezervat doar bărbaţilor, care puteau îmbrăţişa cariera politică, religioasă, diplomatică sau militară.

Călătoria spre Ţara Sfântă datează din anul 1524, o călătorie pe care sfânta Angela Merici a trăi-o într-un context de bucurie foarte profundă chiar dacă, conform mărturiilor biografice, această femeie simţea că „drumurile”-toate drumurile-, pe care până în acel moment le parcursese şi mai ales, acel drum către Ţara Sfântă, o conduceau către un scop care se situa „dincolo”, raportat la scopurile călătoriilor de mai înainte. Aşadar bucuria este „firul roşu”ce însoţeşte acest drum al ei şi este acel dat obiectiv ce devine centru al Credinţei.
 Putem spune că odată cu această călătorie în Ţara Sfântă începe pentru această femeie partea”istorică” a vieţii sale. Totuşi în biografia sa rămâne semnul unei existenţe profunde însoţit şi de un semn fizic. Semnul: faimoasa pentru cine cunoaşte viaţa sfintei Angela Merici, neaşteptata orbire care o loveşte atunci când ajunge pe pământul Palestinei. Ipoteza explicabilă, dar destul de consistentă, spune astfel: orbirea acestei femei, mai mult decât o mutilare ştiinţifică explicabilă, ar fi putut fi interpretată drept o minune răvăşitoare. Dumnezeu, spun uni biografi, i-ar fi luat vederea pentru a o „constrânge” să privească şi să asculte cu simţuri sine, şi să înţeleagă Proiectul pe care El voia să-l îndeplinească prin intermediul ei.
 În diferite texte ce vorbesc despre sfântă în acest pelerinaj al ei, găsim o triplă conotaţie: o sfântă fără haină religioasă, fără stigmate şi fără aurerolă; dar o sfântă, o femeie investită cu inteligenţa harului şi datorită acestuia devine apoi: Mamă, Sfătuitoare, Pedagogă, Lucrătoare Socială şi, mai ales mireasa lui Cristos.
Pelerinajul său va fi marcat de semnul orbirii şi trăit sub semnele tăcerii, pocăinţei, carităţii. Printre roadele pelerinajului în Ţara Sfântă amintim ruptura faţă de obiceiurile timpului şi răbdarea în discernământ.
 Cum se pot explica acestea? Angela încă de tânără intuieşte că vrea să se diferenţieze de stările de viaţă esenţiale pentru lumea feministă a timpului ei acţionând, aşadar, conform demnităţii pe care Cristos o conferise fiecăreia dintre creaturile sale.
 După călătoria în Ţara Sfântă, unde încercase să redescopere, Iubirea, locul unde El a îmbrăcat natura umană în anul 1525 Angela Merici se angajează într-o nouă călătorie spre Roma aici este foarte mişcată, vizitând Coloseumul şi Catacombele, de tema martiriului, şi se întrebă dacă mai pot exista martiri într-o perioadă precum era cea în care trăia, perioadă dominată de indiferenţă religioasă. Angela Merici descoperă că biserica înainte de a fi o biserică de martiri este biserică martiră şi, descoperind, aceasta învaţă că cuvântul „martir” este viaţa sa ţi că viaţa martirului este cuvântul cel mai sublim.
 Am văzut-o în Ţara Sfântă şi la Roma, acum vom vorbi despre călătoria la sfântul Munte din Varallo. Pe acest munte, un frate franciscan construise cu un realism surprinzător locurile Patimilor lui Cristos. Contemplă astfel scene din viaţa lui Isus şi din durerile, Lui.
 Putem spune că pelerinul-şi aici facem referinţă la natura peregrină a Angelei Merici- devine un profet, vorbeşte inimi, ajunge la esenţial, deoarece a înţeles că viaţa sa este înainte de toate o căutare continuă, dinamică, uneori suferindă, a adevărului.

Angela avea deci o misiune nespus de vastă şi înnoitoare şi pentru a asigura realizarea şi continuarea operei sale a întemeiat în Brescia, în 1535, congregaţia Sfintei Ursula, (sfântă martirizată în secolul al IV-lea de către huni, prin înecare, împreună cu alte tinere fecioare, în apele Rinului), o congregaţie de călugăriţe care sunt cunoscute în lumea întreagă sub numele de Ursuline, şi se ocupă cu deschiderea şi întreţinerea de colegii şi şcoli pentru femei; ele urmează regulamentul întocmit de Angela Merici, tipărit după moartea ei. Angela Merici a murit în Brescia la 27 ianuarie 1540 şi a fost declarată sfântă în 1807. Comemorarea ei se făcea mai întâi la 31 mai; din 1955 a fost transferată la 1 iunie,deoarece la 31 mai se stabilise sărbătorirea Sfintei Maria Regină; acum e comemorată chiar în ziua trecerii ei la cele veşnice (cf. Vieţile Sfinţilor, pag. 45-46).
 Regula, Amintirile, operele pe care sfânta Angela Merici le-a dictat surorilor sale, îşi păstrează şi după mai mult de patru secole, bogăţia lor spirituală, actualitatea mesajului său şi expresivitatea imediată a discursului direct.
Din regulă: ”Dumnezeu a hotărât pentru voi surorilor de a vă dărui şi de a vă separa de întunericul din această lume mizeră şi de a vă uni împreună la serviciul maiestăţii divine.
 Trebuie să redaţi infinite mulţumiri pentru că aţi primit această favoare particulară un cadou unic,deoarece toate personalităţile importante ale lumii adică împărătese, regine, ducese s-au remarcat pentru marea lor bucurie şi glorie de a nu fi fost slugile voastre, întrucât stimează starea voastră de viaţă, deoarece e mai bună decât a lor (cf.cap.1-10, din regulă).
 În al doilea rând v-aş ruga de a face orice efort posibil pentru a rămâne în această stare la care Dumnezeu v-a chemat.  Într-adevăr, scriptura spune: ”Celor care au perseverat până la sfârşit aceia vor fi salvaţi” (cap.1,20-25).
 Despre acceptarea tinerelor în comunitate: ”În primul rând tinerele care vor să intre în comunitatea noastră trebuie să fie virgine. În al doilea rând având intenţia de al servi pe Dumnezeu în această stare de viaţă trebuie să intre vioaie şi cu voinţă proprie (cf. cap. 2,1-5). Despre modul de a se îmbrăca: ”Îmbrăcămintea trebuie să fie simplă,din lână sau bumbac nu foarte fină şi în nici un caz transparentă. Stofa trebuie să fie neagră sau roşu închis (cf. cap. 3,1-10).
 Postul: ”Fiecare trebuie să accepte postul trupesc ca un lucru necesar şi ca un mijloc către adevăratul post spiritual (cf. cap. 5,1-5).

Rugăciunea: ”Se recomandă fiecăreia de a face rugăciuni atât mentale cât şi verbale. Pentru cele care nu ştiu să citească să înveţe de la surorile care ştiu (cf. cap. 6,1-5.25).
 Sărăcia: ”Îndemnăm pe fiecare de a îmbrăţişa sărăcia nu numai acea cu privire la lucrurile temporare dar deasupra tuturor adevărata sărăcie spirituală, pentru care omul dezbracă inima de orice afecţiune şi speranţă către lucrurile create, trecătoare şi mai ales de sine însuşi pentru că în Dumnezeu are singurul bine iar afară de Dumnezeu este considerat un sărac, în sensul de a fi nimic (cap. 11,1-10).
După această prezentare succintă a reguli lăsate de sfânta Angela Merici, care propune un anume stil de viată, mod de a fi diferit de ceea ce se trăia în timpul respectiv, vom încerca să prezentăm modul de gândire a „omului renascentist” perioadă în care a trăit Angela, perioadă de vârf a renaşterii:
Populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nici-o schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.
     În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihilat. Renaşterea reprezintă epoca de înnoire socială şi culturală, care a avut loc în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga Europă apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat trecerea către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început să se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul greco-roman, aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele religioase.
Sfânta Angela Merici este contemporană cu persoane şi evenimente importante, dintre care amintim: Nicolae Copernic (1473-1543), Martin Luther (1483-1546), Thomas Morus (1477-1535), Michelangelo (1475-1564), Erasmus din Rotterdam (1466-1536), apoi câteva evenimente: Descoperirea Americii de către Cristofor Columb în anul 1492, prezentarea heliocentrică a sistemului solar de către Nicolae Copernic, în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul cu "Judecata de Apoi".
Ce a lăsat sfânta Angela Merici posterităţii?
Ea a vrut să încredinţeze în primul rând, un stil de viaţă feminin ce dispăruse. Angela redescoperă rolul semnificativ şi de neuitat pe care femeile l-au avut în adunarea primilor creştini. Voia să reînvie acel stil de viaţă feminină pierdut deoarece în acest stil întrevedea redobândirea propriei demnităţi în ambientul unui creştinism autentic.
 Angela voia să dea noi motive de sfinţire statutului dificil al discipolelor sale. Ea insista nu atât asupra exerciţiului binefacerii cât asupra evangelizării, şi acest lucru nu se putea îndeplini decât prin intermediul unor „sfinte vii”.

Iată de ce cine o urma, ca fiică şi ca discipolă, trebuia să se diferenţieze de lume prin exemplul vieţii şi al Cuvântului.
Angajarea într-un pelerinaj, alături de bucuria de a împlini şi de a trăi o experienţă de credinţă, duce în mod necesar la cotidianietate, unde, zi de zi, credinţa este chemată să devină mărturie forte ce nu cunoaşte apus.
 Poporul lui Dumnezeu ascultă indicaţii precise şi iluminante, dar cere şi anumite călăuze care să le preceadă pe aceste cărări încă neexplorate. Biserica resimte nevoia de sfinţi, care să deschidă drumurile. Fiecare mare epocă istorică în biserică a avut drept protagonişti pe sfinţi.
Viaţa sfintei Angela Merici, actuală astăzi ca şi ieri, este un umil, dar preţios răspuns la această exigenţă.


Bibliografie


Vieţile Sfinţilor, I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1992.
CAPPELLETTI GIOVANNI, Sant’Angela Merici, Edizione Paoline, Milano, 1986.
MARIANI LUCIANA, TAROLLI ELIZA, S. Angela Merici Regola Ricordi Legati, Editrice Queriniana, Brescia, 1975.
ZANI ANTONIO, Angela Merici a Gerusalemme e Roma, metafore suggestive del comune traguardo, în Giornata di studio del Centro Mericiano, Roma, 19 septembrie 1999, p. 2-8.

Suferinţele lui Isus în Gradiana Măslinilor - Viziune

Venerabila Ana Ecaterina Emmerich a fost o călugăriţă augustiniană a mănăstirii Agnetenberg, din Dulmen, Westphalia în Germania, care a trăit între anii 1774 şi 1824. În timpul vieţii sale, Dumnezeu i-a arătat viziuni din trecut, din prezent şi din viitor. Mulţi teologi au considerat că ea a primit cele mai multe viziuni dintre toţi sfinţii. Dureroasele Patimi ale Domnului nostru Isus Cristos reprezintă viziunile Anei Ecaterina Emmerich referitoare la suferinţele îngrozitoare ale iubitului nostru Domn Isus Cristos îndurate pentru a salva omenirea. Acestea includ Ultima Cină, agonia în grădina Măslinilor, arestarea, încoronarea cu spini, judecata în faţa lui Ponţiu Pilat, purtarea crucii, răstignirea şi moartea pe cruce, dar şi Învierea lui Isus Cristos. Ele oferă detalii clare şi incredibile despre viaţa lui Isus pe lângă cele pe care le citim din Biblie despre el.

În ceea ce privesc revelaţiile private al Caterinei Emmerich trebuie spus că acestea nu reprezintă un adevăr de credinţă. Biserica recunoaşte posibilitatea acestor revelaţii private însă acestea nu pot aduce niciodată ceva nou - în sensul completării - la ceea ce s-a transmis prin Tradiţie şi Evanghelii, ci numai al explicitării. Natura însăşi al acestor revelaţii private poate produce interpretări eronate fie din cauza neînţelegerii mesajului sau din cauza exprimării greşite a persoanei care-l primeşte, sau al persoanei care îl consemnează în scris. Că este aşa o demonstrează anumite erori care sunt conţinute în această carte şi pe care un cititor creştin cultivat în cele spirituale le va descoperi şi le va înţelege. Aceste erori nu invalidează totalitatea mesajului al acestei scrieri, care este acela de a face cunoscut ceea ce a suferit pentru noi Domnul nostru Isus Cristos pentru ca memoria noastră aşa de slabă să reevalueze gravitatea păcatului cât mai realistic posibil.

Scrierile multor sfinţi ne introduc într-o nouă şi miraculoasă lume, dacă putem spune aşa. În toate timpurile au existat revelaţii asupra trecutului şi viitorului, asupra unor lucruri absolut inaccesibile gândirii noastre. În prezent oamenii tind să privească aceste revelaţii ca simple halucinaţii sau ca fiind cauzate de o condiţie bolnavă a trupului.

Oricine citeşte viaţa şi cartea Anei Ecaterina Emmerich se va convinge că nu există nici o greşeală cât o priveşte pe dânsa ori revelaţiile sale. Cartea ei se aseamănă foarte mult cu scrierile multor sfinţi, iar viaţa sa suportă cele mai uimitoare similitudini cu cele ale sfinţilor. Pentru a fi convinşi de acest lucru trebuie să studiem şi scrierile care au legătură cu sfântul Francisc de Assisi, sfântul Bernard, sfânta Brigita, sfânta Hildegard, sfânta Ecaterina de Genova, sfântul Ioan al Crucii, sfânta Tereza şi un mare număr de sfinţi care sunt mai puţin cunoscuţi. Este foarte clar că sora Emmerich a fost inspirată de Sfântul Duh, iar noi nu atribuim nici un merit cărţii sale decât le îngăduie Biserica celor de aceeaşi clasă. Toate scrierile sunt edificatoare şi posibile promovatoare de pietate, singurul obiectiv urmărit. Nu trebuie să exagerăm importanţa lor pentru că provin din inspiraţia divină; o favoare atât de mare nu se acordă decât cu o extremă prudenţă.

Aceste viziuni au fost scrise de un scriitor care a fost trimis de episcopul locului la patul Anei Ecaterina Emmerich pe cand aceasta era bolnavă, în ultimii ani ai vieţii sale.

Ana Ecaterina a primit stigmatele în ultimele zile ale anului 1821. Pe data de 29 decembrie, pe la ora 3 după-amiază se afla întinsă pe pat, în cămăruţa ei, extrem de bolnavă şi într-o stare de extaz, cu braţele extinse, meditând suferinţele Domnului ei şi implorându-l să-i permită să împreună cu el. A spus cinci Tatăl nostru în cinstea celor cinci răni ale lui Isus şi a simţit cum inima îi ardea de iubire. A văzut apoi o lumină coborând spre ea şi a observat în mijloc strălucitoarea înfăţişare a Salvatorului crucificat ale cărui răni arătau precum multe focare de lumină. Inima ei era inundată de bucurie, dar în acelaşi timp de tristeţe şi la vederea sfintelor răni dorinţa de a suferi cu Domnul a devenit extrem de intensă. După aceea trei perechi de raze de culoare roşie asemenea unor săgeţi au ţâşnit deodată şi i-au vătămat mâinile, picioarele şi coasta dreaptă. Cele trei raze din partea dreaptă au format capul unei suliţe.

În momentul în care razele au atins suliţa, picături de sânge au căzut din rănile făcute. A rămas mult timp într-o stare de insensibilitate şi, când şi-a recăpătat cunoştinţa, nu a ştiut cine îi întinsese braţele. A fost uimită să vadă sânge curgându-i din palme şi a simţit dureri enorme în picioare şi coastă. S-a întâmplat ca fetiţa proprietăresei să intre în camera ei, i-a privit mâinile-i sângerânde şi a fugit să-i spună mamei sale, care a întrebat-o cu mare nelinişte ce i s-a întâmplat, dar Ana a rugat-o să nu vorbească despre acestea nimănui. A simţit după ce a primit stigmatele că o întreagă schimbare se petrecuse în interiorul ei; circulaţia sângelui părea că se răscolise şi că se scurgea rapid spre stigmate. Chiar ea însăşi a spus: Nu pot exprima în cuvinte modul cum sângele curgea!

Isus în Grădina Măslinilor

În seara de 18 februarie 1823 un prieten al sorei Emmerich a mers la patul ei unde stătea întinsă, aparent adormită; şi, fiind mult atins de frumoasa şi mişcătoarea expresie a înfăţişării sale, el însuşi s-a simţit inspirat înăuntrul său de a-şi înălţa cu înflăcărare inima spre Dumnezeu şi de a oferi Patima lui Cristos Tatălui Veşnic în unire cu suferinţele tuturor acelora care îşi poartă crucea.

În timp ce făcea această scurtă rugăciune, i s-a întâmplat să-şi fixeze ochii asupra stigmatelor de la mâinile sorei Emmerich. Ea şi le-a ascuns imediat sub cuvertură ca şi cum cineva i-ar fi dat o lovitură. Prietenul ei a rămas surprins şi a întrebat-o: Ce ţi s-a întâmplat? Multe, a răspuns ea pe un ton expresiv. În timp ce el încă se gândea la ce a vrut să spună, Ana a adormit. După un sfert de oră a tresărit deodată cu tot zelul unei persoane care se luptă cu o altă persoană, întinzându-şi ambele mâini, strângându-şi pumnii ca şi cum ar dori să respingă duşmanul din stânga patului său, exclamând cu o voce nemulţumită: Ce vrei să spui cu acest contract din Magdalum ?. Apoi a continuat să vorbească cu căldura unui om care este interogat în timpul unei dispute: Da, acela este sufletul posedat - mincinosul de la început - Satana, care reproşează multe lucruri; el spune că a cheltuit toţi banii pentru sine. Când a fost întrebată: Cine a cheltuit banii? Cui i se vorbeşte astfel?, ea a replicat: Lui Isus, adorabilului meu soţ pe muntele Măslinilor. Apoi s-a întors din nou spre stânga cu gesturi ameninţătoare, exclamând: Ce vrei să faci tu, o, tată al minciunilor, cu a ta înţelegere? Nu a eliberat douăzeci şi şapte de prizonieri sărmani la Tirza cu banii proveniţi din vânzarea de la Magdalum? L-am văzut eu, iar tu îndrăzneşti să spui că a provocat confuzie în tot satul, că a împrăştiat locuitorii şi că a irosit banii cu care fusese vândută proprietatea? Dar timpul tău a venit, duh blestemat! Vei fi înlănţuit şi capul îţi va fi strivit cu călcâiul!

După momentul instituirii adorabilului Sacrament din altar, Isus şi apostolii au părăsit sala cinei, iar sufletul său s-a întristat adânc. El i-a condus pe cei unsprezece până la valea lui Iosafat pe o cale neumblată. Imediat ce au plecat din casă am văzut luna aproape plină cum se ridica înaintea muntelui.

Divinul nostru Domn, umblând cu apostolii de colo-colo prin vale, le-a spus că se va întoarce pentru a judeca lumea, însă nu într-o stare de sărăcie şi umilinţă, iar oamenii vor tremura de frică şi vor plânge: Munţilor, acoperiţi-ne! apostolii nu l-au înţeles şi au crezut fără ezitare că oboseala şi slăbiciunea îi afectaseră creierul. El le-a repetat: Totuşi veţi fi scandalizaşi din cauza mea în această noapte. Pentru că stă scris: Voi bate păstorul şi oile turmei se vor împrăştia. Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.

Discipolii erau animaţi într-o oarecare măsură de entuziasmul şi devoţiunea primirii sfântului Sacrament, iar cuvintele solemne şi afectuoase ale lui Isus i-au inspirat. S-au strâns în jurul lui şi şi-au exprimat dragostea faţă de el printr-o mie de feluri, protestând cu înflăcărare că niciodată nu-l vor părăsi. Dar, precum Isus continua să păstreze acelaşi ton trist, Petru a exclamat: Cu toate că ceilalţi se vor scandaliza din pricina ta, eu nu o voi face, dar Domnul nostru i-a răspuns: Aşa să fie, dar eu îşi spun că în această noapte, chiar înainte de a cânta cocoşul, mă vei fi renegat de trei ori! Petru a tăgăduit, zicând: Da, chiar de-ar fi să mor cu tine, tot nu te-aş renega, şi toţi ceilalţi au fost de acord cu el. S-au îndepărtat puţin şi s-au oprit, deoarece amărăciunea Domnului nostru creştea încontinuu. Prietenii lui au încercat să-l consoleze cu argumente pur omeneşti, asigurându-l că ceea ce el prevedea nu avea să se întâmple. S-au obosit în zadar, au început să se îndoiască şi au intrat în ispită.

Era pe la ora nouă când Isus cu discipolii au ajuns în grădină. Luna aproape că răsărise şi lumina cerul cu toate că pământul era încă în întuneric. Isus, cuprins de cea mai mare întristare, le-a spus apostolilor că pericolul se apropie. Ucenicii se simţeau copleşiţi de oboseală, iar Isus i-a atenţionat să rămână în grădină, în timp ce el mergea să se roage. I-a luat cu sine pe Petru, Ioan şi Iacob şi s-a îndepărtat puţin, intrând în grădina Ghetsemani. Nici un cuvânt nu poate releva mâhnirea care-i apăsa sufletul, cauză a judecăţii ce se apropia. Ioan l-a întrebat cum se întâmplă că el, cel care îi consola mereu, era aşa de deprimat. Sufletul îmi este îndurerat până la moarte, a răspuns. Imediat s-a văzut înconjurat din toate părţile de suferinţe şi ispite care se mişcau din ce în ce mai aproape sub forma unor figuri înfricoşătoare purtate de nori. După aceea apostolii l-au auzit spunând: Rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine. Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Apoi s-a deplasat câţiva paşi spre stânga în josul dealului şi s-a ascuns După o piatră, într-o peşteră de şase picioare adâncime, în timp ce discipolii au rămas pe o vale mai sus. Pământul se adâncea mai mult cu cât se intra în această grotă şi plantele care atârnau din piatră dădeau impresia unei perdele.

Atunci când Isus s-a îndepărtat de apostoli, am observat o mulţime de forme înspăimântătoare înconjurându-l într-un cerc ce se îngusta mereu. Durerea şi angoasa sufletească continuau să crească şi tremura din toate mădularele şi, odată intrat în peşteră a-nceput să se roage ca şi un călător ostenit care caută adăpost din cauza unei furtuni neprevăzătoare, iar viziunile groaznice îl urmăreau oriunde şi deveneau din ce în ce mai vizibile şi mai clare. Vai! În această cavernă mică se găsesc tablouri straşnice sau nesăvârşite de la decăderea lui Adam şi până la sfârşitul lumii şi imagini despre pedeapsa meritată. Aici, pe muntele Măslinilor Adam şi Eva s-au refugiat După ce au fost izgoniţi din Paradis, au plâns şi au jelit chiar în aceeaşi peşteră.

Am simţit cum Isus, trimis el însuşi de Divina Dreptate spre a răscumpăra păcatele omenirii şi decis să se întoarcă în sânul Sfintei Treimi pentru a se concentra asupra curatei iubitoarei şi inocentei umanităţi şi împuternicit doar într-o iubire inexprimabilă, s-a jertfit angoasei şi suferinţei.

S-a plecat cu faţa la pământ, copleşit de o durere cumplită şi toate fărădelegile omenirii au apărut înaintea sa sub nenumărate aspecte şi în reala lor deformare. S-a împovărat cu greutatea durerii şi, în rugă, a oferit propria-i persoană adorabilă dreptăţii Tatălui ceresc ca plată pentru asemenea vină. Dar Satana, care era întronat printre toate aceste spaime şi care se umplea de bucurie la vederea lor, a renunţat la furia lui împotriva lui Isus şi a început să prezinte sufletului său groaznice viziuni crescânde, adresându-i-se în acelaşi timp minunatei sale bunătăţi cu aceste cuvinte: Să iei asupra ta păcatul? Vei putea tu oare rezista pedepsei? Eşti pregătit tu să faci faţă tuturor păcatelor?

O rază de lumină, precum o cărare luminoasă, a coborât din Paradis; avea loc o procesiune a îngerilor care veneau spre el pentru a-l întări şi a-i reda puteri noi. Restul peşterii era plin de imagini înfricoşătoare despre crimele noastre; Isus le-a luat asupra sa, dar acea adorabilă inimă consumată de o iubire perfectă pentru Dumnezeu şi pentru oameni a fost inundată de chin şi strivită sub apăsarea atâtor crime oribile. Când imensa masă de nelegiuiri ca şi valurile oceanului nesfârşit i-au trecut prin suflet, Satana a încercat numeroase moduri de a-l ispiti ca şi în deşert, îndrăznind chiar să-l acuze: Să iei toate asupra ta? Tu care nicidecum nu eşti cel nepătat? apoi la învinuit cu o imprudenţă infernală pe Domnul nostru de nelegiuiri imaginare. I-a reproşat greşelile discipolilor lui, scandalurile pe care le cauzaseră şi tulburările aduse lumii prin darea de obiceiuri vechi. Nici un fariseu, fie el sever şi viclean, nu l-ar fi putut întrece pe Satana cu această ocazie: l-a mai mustrat deoarece fusese motivul masacrului copiilor nevinovaţi, dar şi pentru suferinţele părinţilor săi în Egipt, că nu l-a salvat pe Ioan Botezătorul de la moarte, că adusese dezbinare în familii, că protejase oameni cu caracter vrednic de dispreţ, că refuzase să vindece diferite persoane, că-i ofensase pe locuitorii din Gergesa, permiţându-le bărbaţilor posedaşi de diavoli să le înapoieze cuvele  şi demonilor să arunce porcinele în mare; alte acuze aduse erau că-i spulberase familia şi că risipise averea altora; într-un cuvânt, Satana, în speranţa de a-i provoca şovăirea, i-a sugerat fiecare gând prin care să-şi dea seama că este doar un simplu muritor apt să împlinească aceste fapte fără nici un fel de intenţie supraomenească; deoarece nu ştia că Isus era Fiul lui Dumnezeu, Satana îl ispitea ca şi cum ar fi fost cel mai drept dintre oameni.

Dumnezeiescul nostru Salvator a permis ca umanitatea sa să domine asupra divinităţii sale deoarece era gata să îndure chiar şi acele ispite cu care sufletele sfinte erau asaltate în ceasul morţii, având în vedere faptele lor bune. Deoarece ar fi băut din potirul suferinţei până la ultima picătură, El a acceptat ca duhul necurat să-i ademenească fiinţa sacră; s-a arătat asemenea unui om care ar dori să atribuie faptelor sale bune o valoare specială şi, pe lângă aceasta, le-ar uni cu meritele Salvatorului nostru. Nu a fost nici un act din care să nu născocească vreo acuzaţie şi i-a reproşat lui Isus că a cheltuit preţul proprietăţii Mariei Magdalena din Magdalum, pe care-l primise de la Lazăr.

Printre păcatele lumii pe care Isus le-a luat asupra lui, le-am văzut şi pe ale mele; şi un curent în care am deosebit clar fiecare vină proprie se revărsa spre mine ieşind din ispitele ce-l înconjurau pe Mântuitor. În tot acest timp, ochii îmi erau fixaţi asupra Mirelui meu Ceresc; cu el am suspinat şi m-am rugat, împreună ne-am îndreptat paşii spre îngerii consolatori. Oh, cu adevărat că dragul nostru Domn a suferit grozav precum un vierme strivit de greutatea angoasei şi a chinurilor!

Când Isus s-a întors la peşteră, încă apăsat de greutatea suferinţelor sale, a căzut cu faţa la pământ şi cu mâinile extinse, rugându-se Tatălui veşnic; însă sufletul lui a trebuit să lupte împotriva unei alte încercări interioare care a durat trei sferturi de oră. Îngerii se apropiau de el şi îi arătau prin serii de imagini toate chinurile la care trebuia să fie supus pentru a răscumpăra păcatele; dar şi cât de mare era frumuseţea omului, imaginea lui Dumnezeu, înaintea căderii şi cât de mult această stare se schimbase şi fusese distrusă din momentul în care păcatul a pătruns în lume. El a văzut cum toate fărădelegile şi-au avut originea în păcatul lui Adam, semnificaţia şi esenţa senzualităţii îngrozitoarele, efecte asupra sufletului şi chiar toate suferinţele cauzate de pe urma sa. I-au arătat mulţumirea ce-o va oferi Divinei Dreptăţi şi în ce va consta chinul în trup şi suflet, rezultat din slăbiciunile omenirii întregi, iar această vină era necesar să-şi primească ispăşirea din partea singurei fiinţe fără pată - umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Îngerii i-au expus toate ipostazele sub diferite forme şi simţeam cum vorbeau, deşi nu auzeam nici o voce. Nici o limbă nu poate descrie descurajarea şi groaza ce i-au cuprins spiritul lui Isus la descoperirea unor asemenea teribile păcate - durerea lui era aşa de imensă încât o sudoare de sânge s-a văzut ieşind din toţi porii sfântului său trup.

În timp ce fiinţa adorabilă a lui Cristos era strivită de îngrozitoarea greutate a suferinţelor pe pământ, îngerii apăreau plini de compasiune; s-a făcut o pauză şi am perceput că doreau arzător să-l consoleze, rugându-se pentru aceasta înaintea tronului lui Dumnezeu. Doar pentru un moment s-a părut că se creează o legătură puternică între mila şi dreptatea Divinităţii şi între iubirea ce se sacrifica pe ea însăşi. Mi s-a permis să deosebesc chipul lui Dumnezeu, nu stând pe tron ca mai înainte, dar sub o formă luminoasă. Am zărit natura divină a Fiului în persoana Tatălui şi sustrasă din pieptul său; individualitatea Duhului Sfânt a purces de la Tată şi de la Fiu, s-a aflat, ca să zic aşa, între ei, dar totuşi toţi formau un singur Dumnezeu - aceste lucruri sunt de nedescris.

Totul a însemnat mai degrabă o percepţie interioară decât o viziune sub forme distincte şi mi s-a revelat ca şi cum voinţa divină a Domnului nostru s-a contopit cu cea a Tatălui Veşnic pentru a permite suferinţele la care era supus şi din pricina cărora voinţa sa umană îl implora pe Tatăl lui să-l cruţe, să se gândească la starea sa umană. Am remarcat această scenă atunci când îngerii, plini de compătimire, doreau arzător să-l consoleze pe Isus, care, de fapt, întrucâtva se elibera în acel moment. Apoi totul a dispărut, îngerii s-au retras din jurul Domnului al cărui suflet era gata să ţină piept unor noi asalturi.

În timp ce Răscumpărătorul nostru se afla pe punctul de a experimenta şi de a birui respingerea crudă în faţa suferinţei şi a morţii de către natura sa umană pe Muntele Măslinilor, ispititorului i se permitea să-l supună la toate chinurile pe acela care doreşte să se sacrifice pe sine însuşi pentru o cauză demnă. În prima parte a agoniei, Satana a dezvăluit ochilor lui Cristos enormitatea fărădelegilor ce trebuia să le plătească şi s-a dovedit a fi chiar răutăcios şi îndrăzneţ să caute vină în faptele Salvatorului însuşi. În partea a doua a agoniei, Isus a văzut suferinţele de ispăşit ce erau cerute de Divina Dreptate în toată cruzimea lor.

Toate acestea i-au fost arătate de serafimi, deoarece nu Satana era cel care trebuia să-i demonstreze că ispăşirea păcatelor e posibilă şi că tatăl minciunilor şi al disperării niciodată nu expune lucrările Divinei Îndurări înaintea oamenilor. Rezistând cu tărie tuturor asalturilor prin ascultare faţă de voia Tatălui Ceresc, i s-au mai expus înaintea privirii o succesiune de noi şi teribile viziuni în care îi erau prezentate sentimentele de îndoială şi anxietate pe care un om gata de a se dărui le experimentează, născute şi în sufletul Domnului nostru ce îşi punea el însuşi o întrebare înspăimântătoare: şi ce bun se va alege de acest sacrificiu? Apoi i s-a înfăţişat o imagine oribilă a viitorului ce i-a acoperit sufletul de angoasă. În timpul agoniei lui Isus am văzut-o pe Fecioara sfântă în casa Mariei, mama lui Marcu, cuprinsă de amărăciune şi durere sufletească. Se afla în grădină în compania Magdalenei şi a Mariei doborâtă de mâhnire, cu trupu-i aplecat ca de închinăciune. A leşinat de câteva ori, căci trăia în spirit diferite secvenţe din agonia fiului ei. A trimis câţiva mesageri pentru a cerceta starea lui Isus, dar agitată fiind, nu a aşteptat întoarcerea lor, ci a plecat cu Magdalena şi Salomeea de-a lungul văii lui Iosafat. A mers cu capul acoperit de voal şi, deseori mâinile şi le întindea înspre muntele Măslinilor, căci îl vedea pe Isus udat de o transpiraţie sângerândă şi gesturile sale mimau dorinţa de a cuprinde chipul Fiului ei. Am urmărit mişcările interioare ale sufletului său către Isus care, gândindu-se la ea, şi-a întors ochii înspre direcţia în care se afla, tânjindu-i prezenţa. Am remarcat, de asemeni, comunicarea spirituală dintre cei doi, răsfrângându-se sub forma unor raze ce treceau printre ei. Preţiosul nostru Domn s-a gândit şi la Magdalena, s-a înduioşat de frământarea ei şi i-a îndemnat pe apostoli s-o consoleze; căci ştia că iubirea ei pentru minunata lui persoană era mai mare decât pentru oricare altă persoană în afară de cea pentru binecuvântata Mamă, ştiind că va suferi mult pentru binele lui şi că niciodată nu-l va ofensa.

În tot acest timp cei opt apostoli s-au reîntors la copacul din Ghetsemani şi, după ce au discutat puţin între ei, au adormit. Erau agitaţi, descurajaţi şi gata să cadă în ispită. Căutaseră un loc de refugiu în caz de pericol şi se întrebau neliniştiţi: Ce vom face dacă îl vor omorî? Am lăsat toate pentru a-l urma. Suntem săraci şi consideraţi pleava societăţii, ne-am dăruit serviciului său în totalitate iar el este acum atât de imperfect şi copleşit de mâhnire încât nu ne poate oferi nici o consolare. Ceilalţi apostoli au pribegit mai întâi prin diferite direcţii, dar când au auzit ultimele profeţii îngrozitoare ale lui Isus, s-au înapoiat cu toţii la Betfage.

L-am văzut pe Isus rugându-se încă în peşteră, opunându-se naturii sale umane, care refuza suferinţa, însă abandonându-se voinţei Tatălui veşnic. Abisul s-a deschis înaintea lui şi a avut o viziune a iadului. I-a văzut pe Adam şi pe Eva, pe patriarhi, pe profeţi şi pe oamenii drepţi, pe părinţii mamei sale şi pe Ioan Botezătorul, aşteptându-l în lumea de jos cu înflăcărare, încât privirea i s-a împuternicit şi inima-i iubitoare i s-a umplut de curaj. Moartea sa trebuia să deschidă Raiul pentru aceşti prizonieri - moartea lui avea să-i scoată din închisoare, tânjind după o speranţă arzătoare! Când Isus a privit cu adâncă emoţie la sfinţii din trecut, îngerii i-au prezentat toată mulţimea de viitori sfinţi care, unindu-şi munca lor cu meritele Pătimirii sale, erau prin el unişi cu Tatăl etern. Această viziune a constituit cea mai frumoasă şi cea mai consolatoare dintre toate revelaţiile în care el a văzut salvarea şi sfinţirea ce vor fi izvorul nesfârşit de răscumpărare deschisă de moartea sa.

Apostolii, discipolii, fecioarele şi femeile sfinte, martirii, duhovnicii, pustnicii, preoţii şi episcopii şi o ceată mare de femei şi bărbaţi creştini - într-un cuvânt, întreaga oştire a sacrului i-a apărut înainte. Cu toţii purtau pe cap coroane de triumf, iar florile acestor coroane se deosebeau în formă, culoare şi miros, dar şi în perfecţiune După suferinţa, truda şi izbânda ce le-au adus gloria veşnică. Întreaga viaţă şi toate faptele, meritele şi puterea la fel ca şi măreţia triumfului lor proveneau numai şi numai din uniunea lor cu vrednicia lui Isus Cristos.

Influenţa reciprocă exercitată de aceşti sfinţi unii asupra altora şi maniera în care au băut de la unicul izvor - Veşnicul Sacrament şi Patima Domnului nostru - au format o privelişte impresionantă şi minunată. Nimic nu a fost mai plin de profundă semnificaţie în ceea ce-i priveşte - munca lor, martiriul, reuşitele, îmbrăcămintea - toate s-au contopit în infinită armonie şi unitate; iar această unitate în diversitate a fost produsă de razele singurului Soare, de Pasiunea Domnului, de Cuvântul devenit Om în care este Viaţa, Lumina oamenilor, care străluceşte în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o.

Grupul viitorilor sfinţi a trecut prin faţa sufletului Domnului nostru care era astfel pus între râvnicii patriarhi şi sufletele consacrate şi aceste două cete mergeau împreună, completându-se una pe alta şi înconjurând inima iubitoare a Salvatorului nostru ca şi o coroană a biruinţei.

Imaginea mişcătoare şi consolatoare emana întărire şi mângâiere sufletului lui Isus. Ah! Îşi iubea atât de mult fraţii şi pe toţi oamenii încât pentru a împlini mântuirea, chiar şi numai a unui singur suflet ar fi acceptat cu bucurie toate suferinţele la care acum era supus. Viziunile se refereau la viitor şi erau răspândite la o anumită înălţime de pământ.

Însă aceste revelaţii alinătoare au dispărut şi îngerii i-au prezentat apoi scenele Pătimirii mult mai aproape de privirea sa. Am urmărit fiecare tablou clar zugrăvit, început cu sărutul lui Iuda şi până la ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce; tot acum am mai revăzut ceea ce vedeam în meditaţiile mele despre Patimă. Trădarea lui Iuda, fuga apostolilor, insultele aruncate asupra Domnului la Ana şi Caiafa, negarea lui Petru, judecarea în faţa lui Pilat, batjocura lui Irod, biciuirea şi încoronarea cu spini, condamnarea la moarte, purtarea crucii, marama Veronicăi, crucificarea, insultele fariseilor, mâhnirea Mariei, a Mariei Magdalena şi a lui Ioan, străpungerea coastei cu suliţa - într-un cuvânt fiecare secvenţă a Pătimirii i s-a arătat în cel mai minuţios detaliu. A acceptat totul de bunăvoie, supunându-se din iubire pentru om. A văzut şi a simţit, de asemenea, chinurile îndurate în acel moment de Mama sa, a cărei contopire interioară cu agonia lui a fost atât de profundă încât a căzut în braţele însoţitorilor.

Când imaginile Patimii s-au epuizat, Isus a căzut cu faţa la pământ ca unul pe punctul de moarte; îngerii au dispărut şi transpiraţia sângerândă a devenit mai abundentă. Întunericul domnea în peşteră, iar eu am zărit un înger coborând spre Isus. Acest înger era mai înalt decât oricare altul şi aspectul lui era mult mai distinct şi impunător decât cel al unui om. Era îmbrăcat ca un preot, cu o pelerină neagră şi în mâini purta un vas mic de forma potirului folosit la ultima cină. Pe potir se găsea o formă ovală, de mărimea unei fasole, ce degaja o lumină roşiatică.

Îngerul, fără să atingă pământul cu picioarele, şi-a întins mâna dreaptă spre Isus, iar el s-a ridicat primind tainica hrană şi băutură din caliciul luminos. Apoi îngerul a dispărut.

Isus, acceptând el de bunăvoie potirul suferinţei şi primind noi forţe, a mai rămas câteva minute în grotă cufundat în meditaţie liniştită după care s-a întors să-i mulţumească Tatălui Ceresc. Se afla încă în adâncă ispitire a spiritului, dar eliberat în aşa măsură încât a fost capabil să meargă până la ucenici fără să-şi clatine mersul sau să se aplece sub povara durerilor. Chipul îi era încă palid şi transfigurat, dar pasul îl avea hotărât. şi-a şters faţa cu o pânză şi şi-a aranjat părul ce-i cădea pe umerii plini de sânge.

Atunci când Isus s-a apropiat de discipoli, i-a găsit întinşi ca şi mai înainte, adormiţi şi cu capetele acoperite. Domnul nostru le-a spus că nu era timpul de dormit şi că trebuia să se ridice pentru a se ruga: Aveţi grijă că ora se apropie şi Fiul Omului va fi aruncat în mâinile trădătorilor. Ridicaţi-vă, să mergem! Vedeţi că se apropie cel ce mă va trăda. I-ar fi fost mai bine aceluia să nu se fi născut. Ei s-au dezmeticit, s-au ridicat alarmaţi şi au privit în jur cu anxietate. Petru a replicat stăruitor: Doamne îi voi chema şi pe ceilalţi pentru a te putea apăra.

Dar Isus le-a arătat în vale pe partea cealaltă a râului Cedron o mulţime de oameni înarmaţi care se apropiau cu torţe, precizându-le că printre ei este unul care îl trădase. Vorbea calm, cerându-le s-o consoleze pe Mama lui. Ei au spus: Lasă-ne să-i întâmpinăm, însă el a replicat: Mă voi preda fără ezitare în mâinile duşmanilor mei. A părăsit apoi Grădina Măslinilor împreună cu cei trei ucenici mergând înaintea arcaşilor pe drumul ce ducea spre grădina Ghetsemani.

În lucrarea de faţă am subliniat câteva aspecte din viziunile Anei Ecaterina Emmerich asupra asupra momentului rugăciunii din Grădina Măslinilor. Suferinţele prin care Isus a trecut în acel timp de încercare pot spune că au mers până la graniţele rezistenţei trupului uman. Conştientă fiind şi chiar simţind în trupul său acele suferinţe sora Ecaterina descrie detaliat ispitirea lui Isus, nu doar atât la nivel uman cât şi spiritual.

În seara acelei zile Isus a fost ajutat şi de harul lui Dumnezeu în mod deosebit căci din punct de vedere uman este aproape imposibil să treci prin şa suferinţe. Din compasiune ea cere să sufere împreună cu Isus şi chiar îi ia apărarea în mod spiritual în faţa diavolului care îi pune în faţă diferite întâmplări din timpul vieţii sale.

Meditarea Patimii lui Cristos cred că mă poate ajuta în viaţa spirituală pentru a înţelege mai bine planul lui Dumnezeu pe care îl are în Istoria Mântuirii şi mai ales rolul şi beneficiile sacrificiului lui Isus.

Dureroasele Patimi ale Domnului nostru Isus Cristos – Din meditaţiile Venerabilei Ana Ecaterina Emmerich (1774-1824), mistică, stigmatizată, vizionară şi profetă.

Experimentarea ocultului

Fiindcă „Dumnezeu e mort” şi „zace la pământ sângerând sub cuţitele noastre”, altcineva trebuie să preia locul de „stăpân”. În lipsa unei experienţe spirituale autentice, unii oameni caută uşa către cealaltă lume, nu doar prin experienţa demenţei, ci printr-o legătură directă. Lumea ocultă pare să deţină cheia acestei uşi. Pentru unii această cheie e sexul, drogurile sau violenţa, însă pentru alţii e satanismul. După o înlăturare a falselor mode oculte, putem face o împărţire a practicilor oculte în două mari categorii: directe şi indirecte.

Practicile oculte indirecte sunt în esenţă o reînviere actualizată a păgânismului: venerarea naturii şi explorarea prea puţin cunoscutelor puteri ale sufletului uman, precum telepatia, citirea aurei, tarotul, levitaţia etc. Atracţia pentru acestea nu se datorează răzvrătirii conştiente împotriva lui Dumnezeu, ci curiozităţii şi vanităţii oamenilor (dorinţa de a dobândi puteri speciale şi capacitatea de a citi în sufletul oamenilor i-ar putea ridica deasupra „maselor largi”).

Practicile oculte directe îl venerează deliberat pe diavol. Adepţii acestor practici se numesc satanişti. Venerarea lui Satan e o răzvrătire absolut conştientă împotriva lui Dumnezeu, căci e cu neputinţă a crede în existenţa diavolului, fără a crede în Dumnezeu, şi nu în oricare Dumnezeu, ci anume în Dumnezeul creştin. Credinţa sataniştilor e că Dumnezeu e „tiranul" lumii întregi, iar Satan e cel mai bun prieten al omului, care vrea să-i redea libertatea şi fericirea, ajutându-l să obţină tot ce-şi doreşte pe lumea aceasta, în acest punct cuvintele lui Dostoievski şi Nietzsche exprimă adevărul despre sacrificiul uman şi cel al lumii animale. Când un bărbat sau o femeie sunt iniţiaţi până la gradul al şaptelea al satanismului - când se ajunge la sacrificii animale şi umane -, jură că principiul său de viaţă va fi: „Nimic nu e adevărat şi orice e permis !” E limpede cine e „stăpânul” în aceste vremuri de exterminare prin dezolare, a căror unică „lege” e distrugerea, căci Satan nu poate să creeze, ci doar să distrugă.

Dificultatea cea mai mare a ambelor feluri de practici oculte, care se dau drept „credinţe”, e aceea că nu ştiu nimic despre ceea ce se ascunde cu adevărat dincolo de perdeaua acestei lumi. În ignoranţa lor, se ocupă de problema celeilalte lumi fără a deosebi în vreun fel puterile cele rele de cele bune. Urmarea acestei ignorante este că cel care „se joacă” de-a metafizica sfârşeşte de regulă prin a se alătura forţelor răului, cu toate că nu aceasta a fost intenţia lui iniţială.

Următoarea relatare aparţine unui tânăr punk-er, care a crescut într-o familie dezmembrată şi şi-a găsit refugiul în practicile oculte:

„Aveam o lume a mea în care trăiam, cu propriile mele fantezii şi realităţi, pe care eu însumi mi-o creasem. Am ajuns dintr-un puşti «normal», un punk-er cu mohawk albastru şi bocanci. Datorită temperamentului meu am fost înjunghiat, bătut şi împuşcat. Intr-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasă. La petrecere erau câţiva prieteni de şcoală şi două femei în vârstă. Părea că e o petrecere la care prietenii discută, beau apă minerală, mănâncă chipsuri şi se amuză cu diverse jocuri. In realitate, cele două femei erau vrăjitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de iniţiere. Atunci a urmat iniţierea mea în practica Wicca.

Wicca e o formă străveche de practicare, de către femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrăjitoare şi nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungând şi eu vrăjitor practicant. Mintea îmi intrase într-un soi ciudat de delir şi demenţă. Era limpede că nebunia va fi ultima experienţă. Dacă mori, totul s-a terminat; dacă înnebuneşti, trăieşti moartea fără să fi murit - asta îmi era filosofia! Mi-am dat silinţa zi şi noapte pentru ea. Practica vrăjitoriei m-a dus la cunoaşterea multor locuri noi şi necunoscute, mai cu seamă prin experienţa călătoriei astrale - era o extindere firească a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic şi tot ceea ce aparţinea lumii acesteia create de imaginaţia mea mi se închina ca unui stăpân. Sentimentul atotputerniciei te îndeamnă să continui practica vrăjitorească. În lumea reală eram un nimeni, în schimb, datorită vrăjitoriei, mă simţeam cineva, eram de nebiruit. Însă m-am înşelat.

Într-o noapte, o acută nevoie de a merge la toaletă m-a trezit din somn. Stăteam în pat şi priveam când la ceas, când la uşă şi nu mă hotărâm dacă să mă ridic sau să rezist până dimineaţă fără a uda cearşaful. M-am decis totuşi să mă ridic si să merg la toaletă. În clipa aceea mi-am dat seama că trupul mi-e paralizat de la gât în jos. În practica Wicca nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Dacă se află că ai consumat aşa ceva, eşti expulzat din grup.

Eu ştiam că nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut să-mi provoace acea stare. Singura explicaţie posibilă era că sunt imobilizat de o forţă de natură spirituală. Deodată am simţit că părăsesc trupul şi m-am văzut deasupra lui. Apoi, am rămas pur şi simplu şocat. În jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care râdeau isteric şi care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a întors către mine, m-a privit şi mi-a vorbit. Spunea că sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodată. Mi-a mai spus că deşi fusesem crescut şi îndrumat pe calea cea bună, o alesesem pe cea rea şi că am înaintat atât de mult în rău, încât nu mai am nici o scăpare şi o să mă duc în iad. A încercat apoi să-mi propună un târg, după care au venit alţi doi dintre ei la corpul meu astral şi m-au luat. Şi, luat fiind, mă aflam deja în iad. Nici nu am cuvinte să descriu ce lucruri îngrozitoare am văzut, am simţit şi am mirosit. Nu voi uita niciodată aceasta... Feţele lor...

Am fost readus apoi în camera mea şi mi-au dat un ultimatum. Trebuia să mă sinucid şi să devin ca ei: să chinuiesc în loc să fiu chinuit sau să mor şi să merg în iad oricum. Am ales sinuciderea. înainte de a-mi da voie să mă întorc în trup, am ros¬tit în şoaptă: «Isuse, dacă exişti, ajută-mă!»

În clipa aceea am văzut o lumină orbitor de strălucitoare, iar ei plecaseră. Stăteam treaz şi am început să-L ocărăsc pe Dumnezeu: de ce mă lăsase să trec prin toate acestea ? Timp de o oră L-am tot ocărât, curăţind vărsătura care ieşise din mine în timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima dată în viaţa mea, glasul lui Dumnezeu. Mi-a spus numai o singură frază, care a pus capăt rătăcirii mele: «Tot ce doream de la tine era să ceri»”

Mărturie dată de Collin Ivy, Portland, Oregan, extras din Death to the World, nr. 4, 1994.

Câteva reflecţii asupra VOCAŢIEI…

    Să încercăm să depăşim tabu-ul care stă în spatelele cuvântului “vocaţie”. În vocaţie stă sensul vieţii noastre. În vocaţie este sensul întregii noastre vieţi. Trăind în ea putem ajunge la maximul puterilor noastre şi al capacităţii de dăruire. În realizarea planului pe care  Dumnezeu l-a gândit pentru noi stă secretul fericirii noastre.

    Vocaţia reprezintă o realitate foarte bogată şi complexă. Poate fi întâlnită ca punct de sinteză şi de echilibru între diverse componente. Expresia dialogului între voinţa lui Dumnezeu şi cea a omului se realizează prin întâlnirea dintre bogăţiile persoanei şi apelurile pe care viaţa le face fiecăruia, între propria dorinţă de libertate şi propriul simţământ de responsabilitate, între nevoile individului şi aşteptările comunităţii, între experienţa trecută şi proiectul de sine.  Tot ceea ce face din vocaţie o realitate  relaţională şi dinamică se dezvoltă datorită capacităţii de autodeterminare a subiectului. Ea se conturează  de-a lungul  situaţiile vieţii,  trasate în mod providenţial, care se clarifică doar prin intermediul unei lecturi retrospective, profunde şi iluminate, a propriei istorii  şi urmărind un fir logic.

            Suferinţa vieţii are un sens

    Cuvântul vocaţie vine din latină şi înseamnă chemare. Dumnezeu cheamă omul: fiecărei persoane îi încredinţează o misiune, un proiect de realizat. Individului îi rămâne datoria de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. Doar acela care caută propria vocaţie realizează pe deplin viaţa sa, oferind-o pentru obiectivul pentru care a fost creat.
În această privinţă este interesant să reamintim etimologia cuvântului păcat care în ebraică semnifică chiar „ a greşi strada” , „ a rata obiectivul”, „ a fi în afara drumului”: cu alte cuvinte, a fi în afara proiectului lui Dumnezeu.(…)

Puncte de reflecţie care te ajută să conduci propria reflecţie vocaţională:

1.    Cu privire la propria vocaţie, ce anume am clar?
Ceva îmi este deja clar, o anumită sensibilitate, o anume prietenie sau cunoaştere semnificativă care mă ajută să cresc într-un anumit sens, o anumită aspiraţie profundă, etc

2.    Ce obstacole întâlnesc în căutarea mea vocaţională? care sunt temerile mele, problemele mele, dubiile, rezistenţele, limitele etc?

3.    Ce anume este oportun să fac în căutarea mea vocaţională? Care sunt aspectele pozitive pe care trebuie să le consolidez, limitele pe care trebuie să le depăşesc? Ce instrumente sau ce alegeri îmi pot fi de folos?


    Poate că şi tu ai experimentat câtă armonie există în persoanele care şi-au realizat vocaţia, care cu echilibru ştiu să facă să rodească propriile potenţialităţi şi să-şi accepte propriile limite. Sunt persoane care trăiesc în mod profund în pace cu sine şi alţii pentru că sunt „ la locul lor”.
Chiar şi psihologia, utilizând categoria semnificaţiei, oferă o reflecţie deosebit de interesantă. Victor E. Frankl, psihoterapeut vienez, afirmă faptul că: „ Orice epocă are nevrozele sale. În realitate, astăzi ne confruntăm, precum în timpurile lui Freud, cu o frustrare sexuală, dar cu una existenţială. Pacientul de astăzi suferă de un abisal sentiment de lipsă de valoare, conectat cu un simţ de gol existenţial”.
Cine nu descoperă sensul propriei vieţi, cu alte cuvinte, propria vocaţie, e condamnat la gol interior şi la frustrare. Un gol care îşi găseşte din ce în ce mai mult loc printre tineri. Tentativele de a fugi de acest sentiment sunt diverse ( stresându-se prin diferite activităţi, drog, alcool, muzică, sex) dar toate sunt ineficace.

    Tuturor le este dată o vocaţie de realizat

    Nu este uşor să vorbeşti astăzi tinerilor despre vocaţie datorită atâtor prejudecăţi care cu timpul s-au format pe această temă. De aceea, înainte de a intra în argumentul propriu-zis, sunt obligat să fac o muncă preventivă pentru a elibera câmpul atâtor prejudecăţi. Ideea cea mai periculoasă este aceea că vocaţia nu îi interesează pe toţi, dar numai pe unii: pe cai care sunt chemaţi să devină preoţi şi surori.

    Din fericire, Conciliul Vatican al II-lea s-a opus acestui mod de a vedea lucrurile, afirmând faptul dă toţi sunt chemaţi, că Dumnezeu încredinţează tuturor o vocaţie, că Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie, la radicalitatea evanghelică. Este interesant cum Ioan Paul al II-lea, în enciclica (Christifideles laici, 16), vorbind despre vocaţia tuturor oamenilor la sfinţenie, afirmă că “ aceasta este consemnul primar încredinţat de conciliu bisericii”. Aşadar, papa afirmă că lucrul cel mai important pe care l-a afirmat conciliul este faptul că toţi suntem chemaţi la sfinţenie.
 
    Toţi suntem chemaţi la sfinţenie

    Acesta este visul pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare dintre noi. Sfinţenia, după cum am văzut, nu este un privilegiu pentru cei mai frumoşi sau mai simpatici. Dumnezeu vrea ca toţi să fie sfinţi, vrea ca tu să fii sfânt!
Ai fost creat pentru aceasta. Aceasta este şi cea mai profundă dorinţă pe care o purtăm în noi. Este dorinţa spre care însăşi natura noastră tinde. Aşa cum nu poţi cere unei văcuţe să dea vin dacă ea este chemată să dea lapte, la fel nu poţi să te mulţumeşti cu o viaţă de compromis dacă ai fost creat pentru sfinţenie. Aceasta este unicul drum ce poate să îţi dea acea fericire la care aspiri. De aceea este oportun să îţi învingi teama,
să te confrunţi cu ea.

    O premisă: Dumnezeu nu joacă cu cărţile ascunse!

    Trebuie deci să demolăm ideea că a descoperi propria vocaţie este foarte dificil. E adevărat, Dumnezeu nu îţi va telefona pentru a-ţi spune ce vrea de la tine. Pentru a-ţi înţelege vocaţia ai nevoie de angajament şi discernământ. În acelaşi mod, însă, este ridicolă ideea că Dumnezeu joacă cu cărţile ascunse. Nu e aşa! Vocaţia, înainte de a fi problema noastră, este a lui Dumnezeu însuşi care vrea să se comunice. Dumnezeu vrea să ne facă cunoscut sensul vieţii noastre, mai mult decât noi înşine ne dorim. Astfel că El face totul pentru a ne-o comunica. Problema nu este la El, dar în noi care nu lăsăm spaţiu să îl ascultăm. O ştim bine: nu este un surd mai rău decât acela care nu vrea să audă!
    Aşează-te deci în căutarea vocaţiei tale, animat de această siguranţă: Dumnezeu vrea să-mi vorbească! La întrebarea dacă este dificil să cunoşti propria vocaţie, Giussepe Lazzati a dat acest răspuns: « Aş spune că în adevăr e dificilă, dacă noi nu complicăm lucrurile, dacă avem voinţa de a o cunoaşte şi curajul de a o recunoaşte.»(1990)
Menţine deci dorinţa vie de a şti care este voinţa lui Dumnezeu asupra ta şi nu pune rezistenţă.