Se afișează postările cu eticheta Preotul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Preotul. Afișați toate postările

joi, 27 februarie 2020

SFANTA FECIOARA VORBESTE MARIEI VALTORTA DESPRE PREOTI



"In general, preotul este mereu luminat de Dumnezeu. Am spus << in general >>, caci este astfel atunci cand este cu adevarat preot. Nu haina, ci sufletul este acela care sfinteste. Pentru a aprecia daca cineva este cu adevarat preot, trebuie cantarite roadele sufletului sau. Dupa cum a spus Isus al Meu, din suflet ies lucrurile care sfintesc sau pervertesc, cele care determina intregul fel de a fi al individului. Ori, atunci cand este cineva un preot adevarat, indeobste este mereu inspirat de Dumnezeu. In ceea ce-i priveste pe cei care nu sunt astfel, fata de ei trebuie sa vadim o iubire suprafireasca si sa ne rugam pentru ei. 

Fiul Meu te-a facut deja partasa la aceasta slujire mantuitoare si nu voi spune mai multe. Fii bucuroasa ca-ti este dat sa suferi pentru ca sa creasca numarul preotilor adevarati. Iar tu asterne-ti acum odihna peste cuvantul celui care te calauzeste (confesorul). Sa crezi si sa asculti mereu sfatul lui. Ascultarea mantuieste mereu, chiar daca indemnul primit nu este cu totul desavarsit... 

Ascultarea mantuieste mereu. Aminteste-ti de aceasta. Iar respectul fata de preot este semnul unei bune formari crestine. Vai, vai de preotii care isi pierd inflacararea apostolica, a spus-o Isus! Dar vai si de aceia care cred ca le este ingaduit sa-i dispretuiasca, caci ei consacra si impart Painea cea adevarata coborata din Cer, iar faptul ca o ating ii face sfinti precum un sfant potir, chiar daca nu sunt sfinti! Lui Dumnezeu ii vor da ei socoteala. Voi considerati-i astfel si nu va preocupati de altceva. Nu fiti mai neingaduitori decat Isus, Domnul vostru, care la porunca lor paraseste Cerul si coboara pentru a fi inaltat de mainile lor. Invatati de la El. 


Maria Valtorta 

Iar daca sunt orbi sau surzi, cu sufletul impiedicat ori mintea bolnava, daca poarta lepra pacatelor contrastand prea mult cu misiunea lor, daca sunt precum Lazar in mormant, chemati-L pe Isus sa-i vindece, sa-i invie. 

Chemati-l prin rugaciunea si suferinta voastra, voi suflete jertfelnice. Mantuirea unui suflet inseamna a dobandi Cerul pentru propriul suflet. Dar mantuirea unui suflet de preot inseamna a mantui un mare numar de suflete, deoarece fiecare preot sfant este o mreaja care prinde suflete pentru Dumnezeu, iar a mantui un preot - adica a-l sfinti ori a-l sfinti din nou - inseamna a impleti aceasta mistica mreaja. Tot ce se prinde in aceasta este o lumina care se adauga cununii voastre vesnice." 

(Extras din "Evanghelia asa cum mi-a fost revelata", vol 1) 

Despre viata Mariei Valtorta si cateva din mesajele primite, puteti gasi la eticheta:

sâmbătă, 4 iunie 2011

Sfânta Maria Goretti (1890-1902)

În Italia mai mult decât în toate ţările Europei, la începutul secolului XX, se făcea tot mai simţită necesitatea unei reînnoiri, dar mai ales în rândul intelectualilor.

Mai mult sau mai puţin rapid, fenomenul de secularizare se răspândeşte pretutindeni în Europa: existenţa de zi cu zi scapă încetul cu încetul controlului exercitat de domeniul religios. Guvernele înţeleg să controleze instituţiile care alcătuiesc maşinăria unei ţări-starea civilă, învăţământul, asistenţa socială-şi care s-au găsit mult timp sub dependenţa Bisericii. În mijlocul acestei atmosfere conflictuale, Biserica se consideră deposedată şi catolicii se angajează în apărarea religioasă: încercarea de a întoarce curentul politic defavorabil şi de a reconstitui instituţii paralele cu cele ale statului, o contra-societate creştină opusă unei societăţi laice. Va fi nevoie de timp pentru ca, atât de o parte cât şi de cealaltă, să se accepte separarea domeniilor, pentru ca statul să recunoască frontierele propriului său domeniu şi pentru ca populaţia catolică să se situeze într-un mod nou în această societate secularizată.

Pius al IX-lea ajunge în ultimii săi ani care prezintă dublul caracter al unei apoteoze şi al unei melancolice lichidări. El moare în 1878, după 32 de ani de pontificat, cel mai lung din istorie. Succesorul lui, afabil care are simţul posibilului şi care se interesează de toate marile subiecte ale epocii sale. Conclavul din 1903 a înregistrat ultima intervenţie politică în alegerea unui papă. Guvernul austriac s-a opus alegerii cardinalului Rampolla, considerat prea favorabil Franţei. Cardinalii au ales atunci un păstor, pe cardinalul Sarto. Provenind dintr-o familie săracă, Pius al X-lea a parcurs toate treptele ecleziastice: vicar, paroh, episcop, Pius al X-lea se interesează înainte de orice de pastorală: împărtăşirea copiilor, muzică şi liturgie, reorganizarea seminariilor… Politica îl dezgustă, dar va fi obligat să înfrunte unele situaţii delicate: separarea dintre Biserică şi stat în Franţa, modernismul... situaţii in care dă dovadă de o mare rigiditate în principii. Personalitate atrăgătoare prin bunătatea şi prin simplitatea lui, el apare tuturor ca un om al credinţei: Este canonizat în 1954.

În Italia, chestiunea romană mobilizează toată energia catolicilor. Papalitatea a refuzat orice acord cu regatul Italiei. Papa se consideră un prizonier al Vaticanului. Este interzis catolicilor să participe la viaţa politică: nici alegători, nici aleşi. Această atitudine dă mână liberă guvernelor anticlericale care înmulţesc ofensele la adresa Bisericii: interzicerea procesiunilor şi a pelerinajelor, confiscarea mănăstirilor... Totuşi, noua congregaţie a lui Don Bosco, salezienii, nu sunt deloc împiedicaţi în rapida lor dezvoltare. Catolicii se simt dureros sfâşiaţi între ataşamentul faţă de papă şi dragostea pentru propria patrie. Îşi reunesc eforturile în organizarea unor opere religioase şi sociale, grupate în Opera Congreselor (1875). Această mişcare contribuie la adâncirea sentimentului religios şi la formarea laicilor. Numai că, în timpul lui Pius al X-lea, tutela prea puternică a autorităţilor religioase face să apară o anumită nelinişte. Laici şi preoţi (Romolo Murri) cer autonomia creştinilor în problemele seculare şi posibilitatea de a participa la viaţa politică.

În ianuarie 1871, proclamarea Imperiului german consacră unitatea Germaniei în jurul Prusiei şi a suveranului ei, Wilhelm I. Catolicii nu se simt în largul lor în acest stat predominant protestant condus de cancelarul Bismarck. Ei se organizează pentru a-şi apăra tradiţiile şi libertatea religioasă. În adunările lor anuale, în care laicii domină, se discută marile probleme ale actualităţii. Au format şi un partid politic, Zentrum, partid de centru, pentru a răspunde atacurilor Partidului naţional liberal. În plus, propun un program social avansat, inspirat de Monseniorul Ketteler, episcop de Mainz.

Definirea infailibilităţii pontificale a provocat agitaţie în mediile protestante. Bismarck se înfurie constatând reticenţa catolicilor faţă de unitatea germană pe care aceştia ar fi dorit-o mai degrabă realizată în jurul Austriei. Catolicii se opun germanizării Poloniei sub dominaţie prusacă. Guvernul prusac atacă Biserica catolică pentru motive politice. Ministrul cultelor, Falk, dă legislaţiei sale anticlericale numele de luptă pentru cultură (Kulturkampf), adică împotriva obscurantismului catolic. Unele favoruri sunt acordate în universităţi Vechilor Catolici. Iezuiţii şi călugării sunt expulzaţi. Clerul este obligat să-şi facă studiile în Germania. Predicatorii care critică guvernul sunt urmăriţi... În ciuda amenzilor şi a închisorii, catolicii rezistă. Apar scaune episcopale vacante, parohii fără parohi. Bismarck se găsea într-un impas. Partidul de centru câştigă voturi la alegeri. Bismarck este neliniştit de progresele înregistrate de socialism care i se pare, în fond, mult mai periculos decât catolicismul. Alegerea lui Leon al XIII-lea favorizează destinderea. încetul cu încetul, legile reunite sub titulatura de Kulturkampf sunt atenuate sau suprimate. Chestiunea este practic închisă în 1887. Rămân încă în vigoare interzicerea ordinului iezuiţilor şi obligativitatea căsătoriei civile. Începând din acest moment, vor exista relaţii bune între puterea germană şi catolici. Partidul de centru se arată chiar prea docil faţă de politica imperială. Catolicii au devenit destul de conformişti şi chiar naţionalişti. În opoziţia lor faţă de Bismarck, ei avuseseră o viziune justă asupra chestiunii poloneze şi asupra militarismului. Împăcaţi, ei nu mai au nici un motiv să se opună ordinii stabilite. Condamnarea modernismului nu vine decât în 1907. dar în cursul anilor precedenţi nu u lipsit semnele de avertisment ale fulgerelor papale.(Cf. Storia della Chiesa, Hubert Jedin, 34-55, 551)

Austria şi Elveţia cunosc conflicte asemănătoare cu cel iscat de Kulturkampf: secularizarea şcolii şi a căsătoriei, suprimarea mănăstirilor. Tensiunile se calmează în Austria, în 1879. În Elveţia, Monseniorul Mermillod, cunoscut de altfel pentru interesul pe care îl arată problemelor sociale, este alungat din postul său de vicar apostolic de Geneva. După zece ani de exil foarte activ în Franţa, el se poate întoarce ca episcop de Fribourg, Lausanne şi Geneva (1883).

În Belgia şi în Ţările de Jos, principalele conflicte se învârt în jurul chestiunii şcolare. Cu ajutorul unor guverne favorabile însă (partidul catolic, în Belgia), catolicii reuşesc să obţină o legislaţie şcolară care îi satisface.

În Spania şi în Portugalia, luptele religioase cunosc adesea episoade violente. În Spania, alternează momentele favorabile Bisericii cu crizele de anticlericalism, ca în perioada efemerei Republici (1873-1875) sau între anii 1909-1912. Executarea anarhistului Francisco Ferrer în 1909, la Barcelona, va fi urmată de devastarea bisericilor şi a mănăstirilor ca şi de asasinarea unor preoţi. În anii următori, vor fi luate măsuri împotriva ordinelor călugăreşti. În Portugalia, asasinarea regelui, în 1908, este repede urmată de proclamarea unei Republici foarte anticlericale care atacă ordinele călugăreşti şi decretează separarea Bisericii de stat.

În a doua parte a secolului al XlX-lea, asistăm, în Anglia, la o adevărată renaştere a catolicismului, mai ales în oraşe, atât datorită numărului credincioşilor cât şi personalităţii conducătorilor lor. Leon al XIII-lea recunoaşte opera intelectuală a lui Newman, numindu-l cardinal (1879). Cardinalul Manning, şi el tot un convertit, arhiepiscop de Westminster (1865-1892), preocupat de problemele industriei, joacă de mai multe ori rolul de arbitru în conflictele sociale. Biserica din Irlanda, angajată în lupta împotriva mizeriei şi a emigrării, se simte solidară cu lupta poporului ei pentru independenţă, în ciuda reticenţelor Romei. (Cf. Storia della Chiesa, Hubert Jedin, vol. IX)

După ce am prezentat pe scurt contextul istoric al acestei perioase istorice, voi prezenta acum scurta copilărie a Mariei Goretti.

„ Susţinută de harul ceresc, cu voinţă puternică şi generoasă, şi-a sacrificat viaţa numai să nu piardă gloria fecioriei.”(Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Enrico Pepe, 303)

Maria Goretti s-a născut la 6 octombrie 1890 la Corinaldo. Prin botez a primit numele de Maria-Tereza. Încă de mică a dovedit un caracter bun, seriozitate, modestie precum şi o inteligenţă precoce. Era foarte ataşată de mama sa, pe care o însoţea peste tot la treburile gospodăriei. La moartea tatălui său, Marietta nu împlinise bine 10 anişori; pentru sufletul iubitului său tată adormit ea se ruga mereu şi recita adesea rozarul. Greaua pierdere a resimţit-o ca pe o rană mereu vie, tot restul scurtei sale vieţi. Iată cum ne-o prezintă mama sa:

Totdeauna, totdeauna, totdeauna Marietta mi-a fost ascultătoare; niciodată nu m-a supărat. Dacă primea vreo mustrare nemeritată, pentru vreo greşeală fără voie, nu se resimţea cu nimic, nici nu se scuza, ci rămânea liniştită şi respectuoasă. La cel mai mic semn era gata să-mi îndeplinească orice dorinţă... Şi era atât de pricepută încât pot spune că ea conducea casa, când eu lucram la câmp.

Şi-ntr-adevăr, Marietta a fost un înger păzitor atât pentru mama sa cât şi pentru întreaga familie. Făcea totul în casă, iar Assunta putea lucra liniştită la câmp, departe de copiii săi. Când, uneori, mama le pedepsea pe surioare, acestea alergau la sora lor mai mare: Marietta, mama mă bate!. Ele au continuat să alerge la surioara lor Marietta, şi după moartea ei, cu rugăciunile lor. Până şi ucigaşul ei avea să declare mai târziu: „Totdeauna am cunoscut-o pe Marietta bună, ascultătoare de părinţi, cuminte şi nu uşuratică sau zvăpăiată, cum erau alte copile. Pe drum mergea modestă şi grijulie, pentru a îndeplini poruncile primite. Se mulţumea cu orice fel de haine pe care i le făcea mamă-sa ori i le dăruia vreo femeie... Urmând sfaturile mamei sale, fugea de orice prietenie primejdioasă.”

De altfel, evlavia Mariei era edificatoare; ...se vede că era un suflet atras de către Domnul - a declarat la procesul de beatificare, prietena ei intimă, Tereza Lungarini.

Dimineaţa, primul lucru era rugăciunea; se adresa mereu Sfintei Fecioare, Sfântului Anton, Sfântului Iosif (patronul familiei) şi îngerului păzitor. Ea era aceea care, în absenţa mamei, se îngrijea de sufletele frăţiorilor săi. Seară de seară, împreună cu toată familia, recitau rozariul. Să adăugăm la toate acestea şi participarea la Sf. Liturghie. Dacă nu se celebra la Ferriere, Marietta mergea la Conca; dacă nici aici, atunci la Campomorto sau chiar la Nettuno (cale de 20 kilometri dus-întors). În zilele ploioase ori în clipele de odihnă, între un lucru şi altul, Maria lua rozariul şi se ruga sau împodobea icoana Preacuratei cu cele mai alese flori - spunea mai târziu ucigaşul său.

Prima cuminecare a fost unul dintre cele mai importante evenimente din scurta ei viaţă. Ca de obicei, Marietta a trebuit să aştepte împlinirea celor 11 ani.

Timp de 11 luni, cele două, mama şi fiica, şi-au concentrat preocupările de pregătire. Data primei cuminecări a fost stabilită pentru 29 mai 1902 (era sărbătoarea Corpus Domini). Fiecare dorea să contribuie cu câte ceva: încălţăminte, văl alb, coroniţă de flori, lumânare... Mama i-a pus cerceii săi şi salba de coral, pe care o păstrase ca amintire din tinereţe şi care a devenit o preţioasă relicvă a martiriului... Împreună cu sfânta copilă au primit sf. cuminecare încă 12 fete şi 2 băieţi.

Euharistia nu este atât o răsplată a virtuţilor cât mai ales o generatoare de virtuţi, un izvor nesecat de forţe sufleteşti. Cu ziua primei cuminecări au început să înflorească şi în sufletul martirei florile virtuţilor. Mamă, ce urât vorbeşte o fată!, se destănui Marietta, referindu-se la cuvintele necuviincioase schimbate de un tânăr şi o copilă ce scotea apă din fântână. Mamă-sa începu să se preocupe mai îndeaproape de virtutea curăţiei copilei sale, iar aceasta păstra o ţinută demnă, modestă, edificatoare, fie că mergea la Conca pentru Sf. Liturghie sau că aducea din ţarină cele necesare pregătirii prânzului. Cea mai umblată cale era Ferriere-Nettuno, pe care Marietta o parcurgea mereu pentru a vinde ouă sau porumbei şi pentru a cumpăra cele necesare.

Adesea rudele sau vecinii îi ziceau Assuntei: Ce înger de fetiţă ai! Dacă o întrebi ceva ea răspunde cu modestie, îşi vede de drum şi nu se opreşte cu nimenea la vorbă.

Marietta era de o frumuseţe gingaşă dar în acelaşi timp inspira respect. Avea părul blond, faţa netedă de un roşu trandafiriu.

Câteva săptămâni, Alexandru încercase de mai multe ori să o silească la rău pe Marietta; fiind refuzat categoric, el o ameninţă cu moartea dacă va destănui cuiva. Cu o săptămână înainte de moarte, Marietta îşi comandase o rochie la croitoreasa Laurina Achilli din Conca. După plecarea sa, Laurina zise: Aţi văzut ce serioasă şi îndurerată este această copilă?! În ajunul tragediei, Marietta o rugă pe mamă-sa cu lacrimi în ochi: Mamă, nu mă lăsa singură în casă!. Chiar dacă ar fi intrat la anumite bănuieli, Assunta nu prea avea ce face; trebile o zoreau. Era o sâmbătă fierbinte de vară, 5 iulie 1902, când batoza treiera duduind la vreo 40 metri de casă. Alexandru îi dăduse Mariettei să-i cârpească o cămaşă; aceasta lucra în pridvor şi îşi supraveghea frăţiorii, în timp ce toţi ceilalţi se aflau la batoză.

Alexandru pândi un moment prielnic, se furişă de la batoză, intră în cameră, îşi pregăti pumnalul şi o chemă pe Marietta. Aceasta refuză aşa că el o târî înăuntru şi trase zăvorul. Faţă-n faţă cu demonul, îngeraşul îşi puse în luptă întreaga forţă a disperării sale; încurcat în planurile sale monstruoase, în ultimă instanţă, ucigaşul începu să izbească furibund cu pumnalul...

Mica Terezina se trezi speriată şi începu să plângă. Părându-i-se că aude ceva ţipete printre uruitul batozei, Assunta se nelinişti... Marietta mai avu putere (de unde?!) să se târască până la uşă, să o deschidă şi să-l cheme pe Serenelli-tatăl, ce stătea tolănit la uşă: Bade Ioane, vino sus... Alexandru m-a ucis!

Acesta o chemă pe Assunta şi pe Mario Cimarelli. Un medic sosi de urgenţă iar Tereza Cimarelli veghea la patul martirei, ca un înger păzitor. Între timp ucigaşul se închise în camera lui şi - trântit pe pat - aştepta să fie arestat, fără a dovedi nici urmă de remuşcare. Jandarmii de la Cisterna sosesc, îl arestează pe ucigaş şi-l duc; ambulanţa o transportă pe martiră la spitalul din Nettuno. Două ore a durat operaţia, timp în care i-au fost cusute şi pansate 14 răni mari şi altele mai mici. Începe febra şi setea ucigătoare, dar nu-i este permis nici măcar un strop de apă. După exemplul Mirelui său, martira suferă. Avu totuşi putere să explice, pentru cei prezenţi, pentru contemporani şi posteritate, desfăşurarea tragediei care a dus-o la biruinţă. A avut puterea să declare public iertarea ucigaşului său. Din dragoste către Isus îl iert şi vreau să ajungă şi el în cer. După ce mai privi o dată cu ochii înflăcăraţi pe scumpa sa mamă şi pe frăţiori, după ce primi Sf. Cuminecătură în trupuşorul său sfânt, Marietta îşi dete sufletul... Erau orele 4 fără un sfert din după amiaza zilei de duminică 6 iulie 1902.

„În această strălucitoare seară de vară, Biserica lui Cristos ridică la cea mai înaltă cinste pe o fiică modestă a poporului credincios... De ce sunteţi mişcaţi până la lacrimi când citiţi sau auziţi vorbindu-se de viaţa scurtă a acestei fetiţe? Această viaţă, chiar şi în sfârşitul ei violent, imprevizibil, este atât de simplă şi modestă, atât de transparentă şi luminoasă, atât de vie şi genoasă, încât ni se pare o istorioară din Sfânta evanghelie...” (Vieţile Sfinţilor, Vol. II, pag.17)

Scurta, dar frumoasa copilarie şi viaţă a Sfintei Maria Goretti, este un exemplu pentru mine, în primul rând, dar şi pentru tinerii de astăzi. Am rămas surprins când am citit viata acestei copile de doar 12 ani, care a preferat moartea în locul păcatului...



Bibliografie

AA.VV., „Biblioteca Sanctorum”, Citta Nuova, Roma 1988.

HUBERT JEDIN, „Storia della Chiesa”, Vol. IX, Cooperativa Edizioni Jaca Book, Milano 1973

JEAN COMBY, „Să citim Istoria Bisericii” Vol. II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2001

ENRICO PEPE, „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”,trad. din limba italiană de Pr. Ion Bişoc, Sapienţia, Iaşi, 2007

VIEŢILE SFINŢILOR, Vol. II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti 1983

vineri, 3 iunie 2011

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859)

„Aceasta este cea mai frumoasă datorie a noastră: să ne rugăm şi să iubim. Dacă ne rugăm şi iubim, iată, aceasta este fericirea pe pământ. Rugăciunea şi numai rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu. Când cineva are o inimă curată şi unită cu Dumnezeu, este cuprins de o suavitate şi o plăcere îmbătătoare, este purificat de o lumină dare se răspândeşte în mod misterios în jur” (Mons. F. Trochu, 87). Acest text luat din una din catehezele Sfântului exprimă foarte bine la ce înălţime spirituală a ajuns el.

Timp de zece ani, viaţa religioasă a fost profund tulburată în Franţa, fără ca violenţa să se exercite în mod continuu. Biserica refractară a fost tolerată până în primăvara anului 1792. Dar până la această dată Biserica din Franţa şi viaţa religioasă va avea mult de suferit(Cf. J. Comby, 83).

Revoluţia franceză a fost, înainte de toate, o revoluţie politică şi socială, dar prin forţa împrejurărilor a devenit şi religioasă, având mai multe etape în desfăşurarea ei. Calvarul Bisericii din Franţa poate fi structurat în 15 staţiuni a Căii Crucii. Prima „staţiune” constituie „Declaraţia Drepturilor omului şi cetăţeanului” proclamată în 27 august 1789 de Adunarea Constituantă, înfiinţată în data de 27 iunie a aceluiaşi an, prin unirea celor trei Stări Generale. Această declaraţie, prin articolul 10, răpeşte Bisericii catolice dreptul de religie de stat, făcându-se astfel, primul pas spre neutralitatea laică. În data de 2 noiembrie 1789, aceeaşi Adunare Constituantă, la propunerea Episcopului Talleyrand de Auton, naţionalizează toată averea Bisericii. Aceasta a fost a doua „staţiune”. În anul următor, în 13 februarie se desfiinţează toate mănăstirile contemplative, excepţie făcând cele cu călugări ce se îngrijeau de bolnavi sau întreţineau şcoli. Şi astfel prin această a treia „staţiune”, Biserica din Franţa fusese lipsită de suportul spiritual al călugărilor şi călugăriţelor, care de altfel prin exemplul lor şi prin viaţa lor menţineau încă aprinsă flacăra credinţei în acele vremuri tulburi.

Perioada care urmează este caracterizată de atacuri succesive prin care Adunarea Constituantă şi, mai târziu, Adunarea Legislativă, au căutat să separe Biserica de stat. Unul din cele mai grave atacuri l-a constituit Constituţia Civilă a Clerului decretată în data de 12 iulie 1790. În data de 27 mai 1792, Adunarea Legislativă a decretat deportarea preoţilor, regele însuşi opunându-se împotriva acestei decizii. La 21 septembrie 1792, Convenţia aboleşte regalitatea şi proclamă Republica, îl arestează le regele Ludovic al XVI-lea şi în baza acuzaţiei de conspiraţie împotriva siguranţei statului îl execută pe eşafod în duminica din 21 ianuarie 1793. În perioada următoare situaţia se agravează şi mai mult, aşa încât în 7 noiembrie 1793, Biserica din Franţa încetează să mai existe. În 24 noiembrie s-a decretat închiderea tuturor bisericilor din Paris iar parohiile săteşti şi-au încetat cultul public(Cf. Ioan M. Bota, 353).

În septembrie 1794, Convenţia suprimă orice buget pentru cult iar la 21 februarie 1795 recunoaşte libertatea de cult în interiorul bisericilor. Franţa inaugura astfel un regim de separare al Bisericii de stat, care va dura până în 1801.

În acest climat de tensiune şi persecuţie se naşte, în primăvara anul 1786 la 8 mai, într-o familie de ţărani foarte săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, Ioan Maria Vianney(Cf. Mons. F. Trochu, 9). Biserica parohială din Dardilly fusese închisă şi orice activitate de cult interzisă. Cu toate acestea, în împrejurimile sătucului, un băiat de 8 ani, învăţa pe copii lucruri simple despre credinţă pe care el le învăţase de la mama lui Maria Beluse şi de la sora lui Ecaterina. Aceste vorbe simple pe care le auzea de la mama lui sunt singurele învăţături despre credinţă pe care Ioan le va primi în primii săi ani de viaţă. Pe lângă acestea se mai adăugau povestirile Ecaterinei, povestiri luate din Istoria Sfântă şi de asemenea, liturghiile ce se celebrau clandestin din cauza persecuţiilor. Ioan a făcut prima spovadă după o astfel de liturghie celebrată în locuinţa părinţilor săi. Părintele Groboz, care era vicar la Sainte-Croix din Lyon, circula travestit prin împrejurimile marelui oraş. El a fost cel care a pregătit drumul micuţului Ioan spre prima Sfântă Împărtăşanie. Aceasta se întâmpla după un an în care Ioan a fost pregătit, împreună cu alţi copii, de două călugăriţe din congregaţia Saint-Charles pe care revoluţia le alungase din mănăstire şi care, în haine civile, continuau cu preţul vieţii să facă bine sufletelor celor mici. Spre sfârşitul lui iunie 1799, în locuinţa unei doamne din Eculley avu loc, într-un cadru solemn, ceremonia prin care Ioan Maria Vianney primea pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie(Cf. E. Pepe, 382). De-a lungul anului 1800, preoţii rămaşi credincioşi vocaţiei lor şi pe care decretele revoluţionare îi alungară în exil, reveneau acum în parohii. Odată cu deschiderea Bisericii din Ecully, tânărul Ioan Vianney, împreună cu părinţii lui, aveau ocazia să asiste în fiecare duminică la liturghie. În primăvara anului 1802, fostul paroh din Dardilly, părintele Rey îşi reluă în posesie, în mod oficial, locuinţa parohială. Viaţa religioasă reînflorea acum şi odată cu ea creştea şi credinţa lui Ioan. Totodată, încolţise în sufletul său un gând timid, care începu să-l obsedeze pe Ioan Maria Vianney. Biserica Franţei avea nevoie de preoţi. De ce nu a ar merge şi el către această chemare? Dar gândurile despre sine, că este un biet ţăran, că nu a făcut decât un an de şcoală, îi întunecau visurile şi aspiraţiile. Pe lângă acestea se mai adăuga şi faptul că nu avea cui să se adreseze şi tatăl să s-ar fi opus numaidecât căci avea nevoie de el la muncile câmpului şi nu ar fi avut destui bani ca să îi plătească studiile. Totuşi, în mod instinctiv, el îi încredinţează secretul mamei sale, care, fiind o bună creştină îl înţelesese şi timp de doi ani încurajările ei susţinură bunăvoinţa lui. În cele din urmă a cedat şi tatăl său, astfel că mai trebuia căutată o persoană din lumea Bisericii care să aibă grijă de el(Cf. Mons. R. Fourrey, 31).

Părintele Groboz împreună cu părintele Belley, redeschizând biserica din Ecully, au înfiinţat şi o şcoală în care se preda latina. Ioan Vianney a fost în cele din urmă acceptat la această şcoală.

Între cei doi s-a născut o profundă legătură spirituală şi, după câţiva ani de pregătire, abatele Balley 1-a prezentat în seminar. Profesorii au recunoscut darurile morale ale tânărului, dar n-au vrut să-1 accepte ca elev, deoarece el nu înţelegea latina şi, deci, nu reuşea să urmărească lecţiile. Balley 1-a luat din nou cu sine, pentru a-1 învăţa în continuare teologia în franceză. L-a însoţit din nou în seminar pentru examene; şi de această dată, un alt faliment, deoarece nu reuşea să înţeleagă întrebările care i se puneau în limba latină de către profesori. O nouă umilire şi o nouă întoarcere la Ecully, dar protectorul său nu s-a resemnat: a cerut şi a obţinut să fie examinat în prezenţa unui profesor ales de episcop(Cf. E. Pepe, 383).

Acum, Vianney a trecut examenul. A fost sfinţit preot, la 13 august 1815, cu condiţia să rămână încă sub conducerea părintelui Balley şi să nu exercite ministerul Spovezii.

Pentru cei doi preoţi au urmat trei ani de convieţuire minunată. Tânărul preot îl iubea sincer pe părintele şi maestrul său şi, în ciuda faptului că acesta avea în sine ceva aluat atins de jansenism, îl preţuia pentru credinţa sa strălucită şi spiritul său de penitenţă şi căuta să-1 imite; parohul, la rândul său, se bucura să aibă un discipol aşa de unit cu Dumnezeu şi aşa de docil.

Când, însă, parohul a murit, la 16 decembrie 1817, Curia nu a considerat oportun să-i încredinţeze lui Vianney grija acelei parohii importante şi, la 11 februarie 1818, 1-a numit capelan într-un mic sat cu 40 de case şi 270 de locuitori: Ars-en-Dombes, care fusese făcut parohie cu numai trei ani în urmă, când capelanul a dat dovadă că este capabil să conducă acea mică comunitate creştină.

Micul sat Ars, ca şi celelalte mici localităţi ţărăneşti din zonă, nu strălucea în sfinţenie. Exista încă credinţa în Dumnezeu, dar ascunsă sub cenuşa unei mari ignorante religioase şi a unei practici morale tradiţionale, care lăsa mult de dorit.

Tânărul preot şi-a început treaba curăţând şi punând puţină ordine în bisericuţa sa şi luând contact cu enoriaşii săi. Mergea să-i găsească acasă sau pe câmp, vorbea cu ei despre cum era recolta sau dacă animalele sunt sănătoase, şi aşa rupea gheaţa şi construia prietenii. În scurt timp, a cunoscut virtuţile şi viciile tuturor şi s-a convins că, în fond, credincioşii săi erau buni, chiar dacă aveau unele puncte mai slabe în trăirea vieţii morale(Cf. B Nodet, 32).

Oamenii, de exemplu, constrânşi de nevoi mai mult decât de ideologia adusă de revoluţie, duminica dimineaţa preferau să meargă la munca câmpului, lăsând la o parte Liturghia, şi după-amiaza, în loc să frecventeze programul religios,se îngrămădeau în cele patru crâşme ale satului, toate situate - ce coincidenţă!- tocmai în spatele bisericii, şi aici îşi risipeau puţinii bani de care dispuneau, fără să ţină cont de râsetele şi blestemele ce ajungeau până la urechile puţinelor femei care veneau la biserică. Tinerele nu simţeau nevoia să se căsătorească şi, ceea ce era mai rău, nici nu se străduiau să înveţe o meserie: ştiau numai să pască cele câteva oiţe ale familiei şi să adune fânul pentru iarnă.

Chiar şi în zilele cele mai solemne, centrul de întâlnire nu era celebrarea liturgică, ci sărbătoarea balului, care se prelungea până la orele târzii ale nopţii la lumina lumânărilor şi - după părerea tânărului preot - se sfârşeau în locurile unde nu exista nici măcar această lumină slabă, permiţând diavolului să distrugă morala familială. O dată situaţia îi părea disperată, şi atunci a pronunţat celebra frază: „Lăsaţi o parohie fără preot timp de douăzeci de ani, şi atunci se vor închina la animale!"(Mons. F. Trochu,96) În această situaţie, rigorismul moral învăţat de la maestrul său nu-1 ajuta prea mult. Din fericire, el păstrase echilibrul şi bunul-simţ moştenite din familia sa şi bazate pe înţelepciunea Evangheliei. Chiar dacă predicile din prima perioadă la Ars, compatibile cu ceea ce se predica atunci, erau pline de ameninţări în privinţa pierzaniei veşnice, în contact personal cu credincioşii săi, el era ca un tată de familie şi foarte curând şi-a dat seama de comorile ascunse în fiecare suflet: îi ajungea să încălzească inimile cu puţină iubire faţă de Dumnezeu şi Ars îşi va fi regăsit fizionomia sa creştină(Cf. Mons. F. Trochu, 50).

Şi-a dat seama de aceasta într-o zi când, observând cum un ţăran, seară de seară, întorcându-se de la muncă, lăsa uneltele la uşa bisericii, intra şi rămânea aşezat mult timp şi în tăcere, s-a apropiat de el şi 1-a întrebat: „Ce faci omule, aici, în tăcere?" Ţăranul, mirat de întrebare, i-a răspuns: „Stau înaintea Domnului: el mă priveşte şi eu îl privesc!"(Mons. F. Trochu, 61-62). La Ars, exista şi binele: era necesar doar să-i favorizezi creşterea.

Nu ajungea însă să predice celor câteva persoane care veneau la biserică, înspăimântându-i cu predici ameninţătoare. Era nevoie să-i ajute să se lase conduşi de Duh. Pentru aceasta, era nevoie, înainte de toate, de rugăciune. Timp avea suficient. Dacă bărbaţii erau văzuţi în crâşme, blestemând, el era în genunchi înaintea Sfântului Sacrament, adorând şi pregătind catehismul pentru copii şi adulţi. Domnul îi inspira cuvinte potrivite, mult mai uşoare decât acelea pe care trebuia să şi le amintească din cărţi şi, mai presus de toate - cum îi dicta experienţa - mai pe înţelesul ascultătorilor săi.

Apoi, trebuia să facă pocăinţă. Acest lucru nu era dificil din două motive: se obişnuise deja cu aceasta pe când era cu maestrul său, abatele Balley, şi apoi, la Ars, viaţa era aşa de săracă, încât, atunci când avea câţiva cartofi copţi cu puţină sare, era un om norocos. A ajuns însă la unele practici puţin exagerate, cum sunt posturile prelungite şi dormitul noaptea pe pământul gol, lucruri care i-au afectat sănătatea, chiar dacă îi impresionau în bine pe credincioşii din parohie. El însuşi, mai târziu, va spune că au fost „excesele tinereţii"(Cf. Mons. R. Fourrey, 392).

Nu s-a limitat numai la rugăciunea şi pocăinţele făcute pentru păcatele turmei sale. Văzând mizeria materială şi morală în care ajungeau atâtea tinere fără viitor, a creat pentru ele o şcoală, unde puteau găsi şi hrană, instrucţie umană şi creştină şi unde învăţau o meserie. A numit-o „Providenţa" şi, pentru a o putea ţine pe picioare, s-a slujit şi de ajutorul a două femei vrednice.

Pentru adulţi, a creat două asociaţii: confraternitatea Rozariului, pentru femei, şi aceea a Preasfântului Sacrament, pentru bărbaţi, implicându-i pe toţi în activităţi de cult şi de caritate.

Încetul cu încetul, fizionomia parohiei a început să se schimbe şi faima acestui preot foarte cunoscut în ambientul bisericesc, prin slaba sa pregătire intelectuală, a depăşit hotarele micului sat Ars, răspândindu-se prin împrejurimi. Până şi între comercianţi se auzea despre ţăranii care ziceau: „Nici un preot nu ne-a mai vorbit vreodată ca parohul nostru!" El însuşi, într-un moment de entuziasm, a lăsat să-i scape această frază în timpul unei predici: „Fraţii mei, Ars nu mai este Ars!", adăugând că micul cimitir al satului este plin de sfinţi(E. Pepe, 384).

S-a răspândit până şi ştirea că la Ars se întâmplau lucruri miraculoase şi - cel puţin dacă avem în vedere convertirile care se petreceau în confesionalul sărmanului preot - acestea nu erau de neluat în seamă. Vianney le atribuia sfintei Filomena, dar, între timp, credincioşii din împrejurimi alergau în număr mare în bisericuţa din Ars, pentru a-1 asculta pe „parohul sfânt" şi pentru a lăsa în inima lui greutatea păcatelor lor. Nu puţini erau cei care veneau în căutare de vindecare de acele rele care îi ating pe sărmanii oameni şi, chiar dacă nu toţi erau vindecaţi în trup, cu toţii se întorceau întăriţi în spirit.

O dată cu faima sfinţeniei sale, s-au răspândit şi veşti defăimătoare, adunate „cu bunăvoinţă" de parohii vecini, care nu reuşeau să creadă că un coleg care nu era bun de nimic făcea adevărate minuni. Vorbele rele au ajuns până la episcop care a poruncit o anchetă canonică, anchetă ce a adus la lumină lipsa de fundament a acestor acuze şi a slujit pentru creşterea afluxului de pelerini la Ars.

Acolo a ajuns chiar şi celebrul Lacordaire, în 1845, care, după ce a ascultat predica parohului, i-a zis: „M-ai învăţat să-l cunosc pe Duhul Sfânt!"(E. Pepe, 385). Şi Vianney, după ce i-a cerut să vorbească în biserică credincioşilor săi, în ziua următoare, comenta cu subtilitate: „Se spune că uneori extremele se întâlnesc. Acest lucru s-a întâmplat alaltăieri pe amvonul din Ars. A putut fi văzută ştiinţa cea mai înaltă şi ignoranţa extremă!"(Mons. F. Trochu, 76). Celor care îi cereau lui Lacordaire părerea despre predica parohului ignorant, acesta le răspundea: „Ar fi de dorit ca toţi parohii de ţară să predice aşa de bine ca el"(E. Pepe, 385).

În timp ce Dumnezeu binecuvânta opera pastorală a acestui preot umil cu roade care depăşeau de departe capacităţile sale umane, îi purifica, în acelaşi timp, sufletul de această crustă a rigorismului, contractată în anii formării sale pe lângă abatele de Ecully.

Vianney, în realitate, chiar dacă le transmitea păcătoşilor încrederea neţărmurită în bunătatea lui Dumnezeu, trecea prin momente teribile de teamă privind propria mântuire. Acestei dureri sfâşietoare, care uneori părea că atinge disperarea, i se adăuga conştiinţa exagerată a incapacităţii de a-şi duce înainte misiunea sa de paroh. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, în timpul nopţii se simţea deseori chinuit de prezenţa diavolului.

Fenomenul pelerinajelor a avut un asemenea curs, încât episcopul, mai întâi, i-a dat un vicar cooperator care să se ocupe de toată administraţia parohiei şi de organizarea vizitatorilor, lăsându-1 pe Vianney liber pentru a predica şi pentru spovezi; apoi, în locul vicarului, a trimis la Ars un ajutor mai consistent: un grup de preoţi „misionari diecezani", care nu numai să-1 ajute pe Vianney, dar să se şi pregătească, pentru ca, într-o zi, să poată prelua moştenirea sa spirituală.

De asemenea, au fost susţinute şi cele două opere sociale care apăruseră în parohie. Şcoala pentru tinere, Providenţa, era încredinţată surorilor şi şcoala pentru băieţi va fi dată în mâinile „Fraţilor Sfintei Familii" din Belley.

Când Vianney a văzut că, de acum toate, erau la locul lor şi s-a gândit că misionarii ar fi putut să facă lucrurile mai bine decât el, a încercat să se retragă în singurătate, pentru a se pregăti - cum spunea el - pentru o moarte bună. A lăsat o scrisoare pentru episcop şi apoi a voit să se facă pierdut, în zadar însă, pentru că, în momentul când a fost găsită scrisoarea, un grup de credincioşi din parohie şi de pelerini l-au descoperit şi l-au adus înapoi acasă. Avea să se roage, să spovedească şi să predice timp de încă zece ani, mai înainte ca Dumnezeu să-1 cheme la sine, în ziua de 4 august 1859.

Chiar şi după moarte, va continua să vestească iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin scrierile sale, care, în ciuda stilului lor lipsit de artificii literare, s-au răspândit foarte mult împreună cu numeroasele sale biografii. Sfântul Pius al X-lea 1-a proclamat fericit, în 1905, Pius al Xl-lea 1-a canonizat, în 1925, şi 1-a declarat patron al parohilor.

Chiar dacă în viaţa acestui umil paroh există unele aspecte care nu concordă cu sensibilitatea modernă, figura sa va rămâne un model mereu valid pentru unirea sa cu Dumnezeu şi pentru caritatea pastorală în raport cu oamenii.

Citind viaţa acestui om al lui Dumnezeu, ceea ce m-a impresionat în mod special, a fost tăria lui de caracter prin care a ştiut să îşi conducă la început viaţa sa iar mai apoi credincioşii din parohia sa. Viaţa sa spirituală este cea care a contat cel mai mult în viaţa lui şi s-a putut vedea cum o viaţă spirituală bine îngrijită poate să schimbe inimile celor mai necredincioşi oameni. Fără un contact permanent cu Dumnezeu nu ar fi putut să realizeze ceea ce a făcut el cât timp a fost paroh. Exemplul său de rugăciune şi radicalitatea sa sunt caracteristicile care mie mi-au rămas în special din viaţa acestui slujitor al lui Dumnezeu. Şi aşa cum afirma Lacordaire: „Ce bine ar fi dacă toţi parohii ar vorbi, ar trăi şi ar sluji oamenii aşa cum a făcut-o el!”



BIBLIOGRAFIE:

ENRICO PEPE: Martiri şi sfinţi din calendarul roman, traducere de pr. Ioan Bişoc, Sapienţia, Iaşi 2007.

PR. PROF. DR. IOAN M. BOTA: Istoria BisericiiUniversale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, ediţia a II-a, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003.

JEAN COMBY: Să citim Istoria Bisericii, Traducere de Mariana Petrişor, volumul II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2000.

MONSENIORUL FRANCISC TROCHU: Admirabila viaţă a Parohului din Ars, traducere de Pr. Prof. Teodor Racoviţan, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca,2004.

MONSENIORUL RENE FOURREY: Il curato d’Ars autentico, Edizioni Paoline, Roma, 1964.

L’ABBE BERNARD NODET: Jean – Marie Vianney Cure D’Ars, sa pensee – son coeur, Edition Xavier Mappus, Le Puy-Paris, 1956.

Sfântul Ioan Calabria (1873-1954)

După Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în secolul XIX, în toate statele s-a repetat aproape întotdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată în mână de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sfântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unor poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal (cf. L. Hertling 485).

Italia, în era modernă a devenit un stat-naţiune efectiv - pe 17 martie 1861 - când statele peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia. Arhitectul unificării italiene, a fost Contele Camillo Benso di Cavour, primul ministru al lui Victor Emmanuel. Roma însăşi a rămas un deceniu sub Papalitate, devenind parte a Regatului Italiei doar pe 20 septembrie, 1870, data finală a unificării italiene. Vaticanul este acum o enclavă independentă înconjurată de Italia (cf. E. Dumea 595).

Sfântul Ioan Calabria s-a născut la Verona, în parohia Sfinţii Apostoli, pe data de 8 octombrie 1873. al şaptelea şi ultimul fiu al lui Alois şi Angela Foschio. Data de 1 noiembrie 1873 este foarte importantă în istoria lui pentru că primeşte botezul.

În 1882 primeşte sacramentul Mirului şi, un an mai târziu, cel al Primei Sfinte Împărtăşanii. Între timp, după grădiniţă, frecventează şcoala elementară la părinţii Stigmatelor. Sărăcia familiei devine mizerie (cf. G. Gaetano 8).

Rămas orfan de tată la 12 ani, îşi trăieşte copilăria şi adolescenţa într-o sărăcie cumplită. A fost constrâns să întrerupă de două ori şcoala elementară pentru a se îngriji de viaţa şi familia sa, prestând munci precare. Umilirea şi dificultăţile de orice natură contribuiau, împreună cu harul lui Dumnezeu, la maturizarea în el, a unui spirit de credinţă şi de abandon în mâinile divinei providenţe. Iubirea, credinţa şi sârguinţa mamei l-au făcut să crească senin şi altruist, chiar printre cei săraci. Pr. Pietro Scapini, parohul Bisericii din San Lorenzo, l-a ajutat să-şi realizeze vocaţia sacerdotală. În trei ani l-a pregătit el însuşi pentru examenul de admitere l-a Seminarul din Verona.

A fost admis ca elev extern. Serviciul militar, "perioada cea mai frumoasa a vieţii sale", l-a făcut să piardă alţi doi ani de studii. Un mare dar a fost întâlnirea sa cu pr. Natale di Gesu, carmelitan, pe care şi l-a ales confesor şi director spiritual. Acest preot a fost cel care a descoperit în acest tânăr un ales al Domnului cu predilecţii speciale pentru a fonda un institut pentru timpurile noastre: o Congregaţie de preoţi şi fraţi, cu spirit evanghelic, egalitate juridică, cu drepturi şi obligaţii egale ( R. Lodetti 8).

În timpul serviciului militar, a exercitat un apostolat vocaţional intens şi de caritate, distingându-se mai ales prin îngrijirea bolnavilor şi prin fapte eroice, ca de exemplu, oferirea ca voluntar în a-i îngriji pe soldaţii bolnavi.

Reluându-si studiile, nu a aşteptat momentul hirotonirii pentru a se sfinţi şi a-i ajuta pe săraci. Încă de cleric a fondat "Uniunea Milei, pentru asistenţa bolnavilor săraci". Găsind un ţigănuş pe pragul casei sale, fugit de la părinţii săi, îl lua şi împărţi cu el masa zilnică, oferindu-i şi propriul său pat. Acest copil a fost sămânţa "Casei Copii Buni" care a început oficial pe data de 26 noiembrie 1907, pe străduţa Case Rotte.

Pe 11 august 1901, a fost hirotonit preot fiind numit cooperator al parohiei Sf. Ştefan din Verona, a fost numit şi confesor al Seminarului. După 7 ani a fost transferat ca vicar l-a San Benedetto al Monte. Aici, în fiecare zi creştea numărul copiilor abandonaţi pe care-i aduna. De aceea a fost necesar să caute un ambient mai amplu, iar Providenţa i-a procurat găsindu-i un ministru într-un alt om al lui Dumnezeu, avocatul Francesco de Conti Perez, care va fi unul din primii fraţi ai incipientei Congregaţii religioase. Noul sediu pe care Providenţa le-o rezerva, se găsea pe strada S. Zeno in Monte 23. Aceasta casă va deveni Casa Mamă a Operei. Copii vor intra oficial în ea pe data de 6 noiembrie 1908. Odată cu copii adunaţi, se înmulţesc şi colaboratorii, preoţi şi fraţi. În 1932, Casa Copii Buni este aprobată cu numele Congregaţia Săracii Slujitori ai Divinei Providenţe şi s-a extins în diferite părţi ale Italiei. Paralel, s-a născut şi ramura feminină, înscrisă precum Congregaţie cu numele Săracele Slujitoare ale Divinei Providenţe. Pentru Sf. Ioan Calabria, atât fraţii cât şi surorile au aceeaşi valoare. Sunt ca două ramuri ale aceluiaşi copac, ca o singură familie cu aceeaşi carismă: trăirea cu spirit de credinţă şi încredere în Dumnezeu Tatăl, cu o abandonare totală în mâinile Divinei Providenţe, fără de a cere nimic, fără a se sprijini pe protecţii umane trăind din plin învăţătura evanghelică: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Mt.6,25-33).

Apostolatul Sf. Ioan Calabria a fost foarte vast: copii, bătrâni, bolnavi, tineri săraci cu vocaţie pe care îi forma în casa sa şi care încă din pragul teologiei erau liberi de a alege seminarul diecezan, alte Congregaţii sau Ordine; preoţi în dificultate, încarcerati, "frati separati" şi o mulţime de suflete în căutarea luminii, a confortului şi a sfaturilor, pe care le şi primeau de la el. Simţind că a sosit timpul unei maturizări în laicat, pr. Calabria coopera, prin cuvânt şi prin scrieri, la a forma din aceştia creştini integral evanghelici, prin intermediul constituţiilor (cf. G. Gaetano 227).

"Familei Fratilor Externi", adresată laicilor simpli, care în sânul familiilor lor şi în ambientul exercitării profesiei lor, se străduiau să trăiască spiritul Congregaţiei. Sufletul a toate şi adevărata sa grandoare a fost implicarea sa cotidiană mereu mai mult de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, iubirea sa pasională pentru această voinţă, faptul de "a se pierde" în ea şi de a trai cu orice preţ această voinţă. Ori sfânt ori mort, era îndemnul său scris pe fiecare pagină a jurnalului său. Credeţi în Evanghelie într-o manieră radicală, uniformizându-vă întreaga viaţă.

Moare la Verona pe 4 decembrie 1954 iar Congregaţia se extinde, continuându-i spiritul, şi în Uruguay, Brazilia, Argentina, Paraguay, Cile, Columbia, Angola, România, India, Filipine, Rusia. Pe data de 17 aprilie 1988, a fost declarat, de către Papa Ioan Paul al II-lea, Fericit, şi tot Sanctitatea Sa, pe data de 18 aprilie 1999, l-a canonizat.

Părintelui Calabria îi era foarte familiară expresia: „Toată lumea îi aparţine lui Dumnezeu". Şi, aşa cum Dumnezeu „a iubit atât de mult lumea, încât 1-a dat pe Fiul său unul născut", la fel pr. Calabria aspira la a-L iubi din inimă pe Dumnezeu.

Într-o zi din 1936 Pr. Calabria îi mărturisea pr. Pedrollo: „Au trecut 35 de ani de când celebrez şi în fiecare dimineaţă urc la altar ca şi cum ar fi prima dată". Ce preot nu îşi aminteşte cu emoţie, bucurie şi entuziasm de prima urcare la altarul lui Dumnezeu? Dar timpul care trece slăbeşte sentimentele iniţiale chiar şi în sufletul celor mai fervoroşi. Pr. Calabria lupta împotriva obişnuinţei în lucrurile sacre, atât de uşor de format.

În celebrările liturgice avea grijă să facă să retrăiască în sine acele sentimente şi dispoziţii sfinte ale hirotonirii preoţeşti. De aici prospeţimea sa, tinereţea sa perenă, impresia de a urca pentru prima dată la altarul Domnului. De aceea putea recomanda, pe bună dreptate, mai ales preoţilor tineri să fie mereu preoţi nou-sfinţiţi (cf. G. Gaetano 229).

Cineva a îndrăznit să îl definească fondator al unei noi spiritualităţi. Desigur el a trăit o spiritualitate „calabreză", care ni se pare că nu poate fi comparată cu alte spiritualităţi clasice, cum este cea benedictină, franciscană, iezuită şi altele. Totuşi, recunoaşterea din partea Bisericii a unei spiritualităţi specifice, codificate în Constituţii şi cea a sfinţeniei vieţii sale, prin canonizare, ne încurajează să credem cel puţin că pr. Calabria a fost şi poate continua să fie un Maestru de spiritualitate. Tocmai acesta este titlul unui articol apărut în L'Osservatore Romano, în numărul din 13-14 aprilie 1982, scris de Silvio Riva: „Aspectul nu atrăgea: nimic extraordinar în el, nici cuvântul, nici gestul, nici trăsăturile: un om oarecare, îmbrăcat în reverendă. Şi totuşi, cine discuta cu el, pleca schimbat de acolo... Pr. Calabria, om cu o credinţă intactă, deloc literat, a prins curaj şi a dat spre tipărire, sub anonimat, primul volum cu titlul Apostolica vivencli forma (1945), care fără pretenţii, s-a dovedit a fi un mic tratat de pedagogie preoţească. În 1952 a tipărit Instaurare omnia in Christo, urmare a precedentului, căruia Giulio Bevilacqua, devenit mai târziu cardinal, paroh de Brescia, i-a scris o prefaţă savuroasă.

Au ieşit alte două volume: Amare şi celălalt Perche non scenda la notte sul mondo. Limbajul este identic, forma este explicită, credinţa este tot compactă şi luminoasă. Mesajul părintelui Calabria, în aparenţă dur, este un glas de consolare şi de încurajare.

Lumea avea nevoie cu adevărat de această: nemângâiată, dezamăgită, la cine să caute cuvântul care ridică, încurajează, care redă puterea şi încrederea? Pr. Calabria 1-a scos din evanghelie, din meditaţie şi din experienţa mistică a lui Cristos; plin de vigoare, a simţit că trebuie să strige cu putere lumii cuvântul de mângâiere. Optimismul său, rod al asigurărilor divine şi al abandonării în braţele providenţei, l-a dus la diferite iniţiative noi pentru timpul său: ecumenismul, acţiunea pentru unitatea creştinilor, apostolatul bolnavilor, Uniunea medicilor misionari (UMM), medicii misionari călugări, idealul misionar.

Ca şi pr. Orione, a fost omul multor vieţi. Influenţa sa asupra clerului italian, într-un moment grav şi dificil, a fost determinant: acele cărţi ale sale care aminteau de planul apostolic şi fundamentele evanghelice ale slujirii pastorale, au fost un „vânt de rusalii care a făcut să reapară în preoţii tineri autenticitatea misiunii lor de caritate" (cf. G. Gaetano 230).

"Apostolica vivendi forma" este o carte care s-a bucurat de multă stimă la vremea ei, la nivelul seminariştilor, preoţilor, episcopilor, ba chiar mai sus. Succesul ei este legat de faptul că Don Calabria nu a prezentat o operă la nivel teoretic, ci a trăit ce a scris. Cunoscând cartea şi cunoscându-1 şi pe Don Calabria, cititorul îşi dă cu uşurinţă seama că Don Calabria este el însuşi un mesaj viu de sfinţenie pentru preoţi. Şi nu numai pentru preoţi. Don Calabria este un model pentru toţi creştinii şi pentru toate persoanele consacrate, după ce Biserica i-a recunoscut oficial sfinţenia prin beatificare şi canonizare.

El este prezentat de Biserică drept model pentru toţi creştinii, întrucât a trăit în mod excepţional datoriile derivate din Botezul pe care l-a primit. Şi este şi mai mult pentru persoanele consacrate, care pot să găsească în el omul carismatic, chemat de Dumnezeu să poarte în Biserică un suflu nou, o spiritualitate legată de timpurile actuale ale Bisericii şi ale omenirii. Cum vedem, viaţa şi mesajul său scris sunt un strigăt puternic, o invitaţie presantă în sânul Bisericii pentru o întoarcere la Evanghelie şi la "Apostolica vivendi forma" ( G. Gaetano 3).

La Procesul de beatificare un martor autoritar a spus: „Slujitorul lui Dumnezeu era preot în toată puterea cuvântului, trăia pentru Biserică şi avea o credinţă foarte mare în privinţa misiunii sale de preot... Şi toate actele sale erau mişcate de concepţia pe care o avea despre preoţie". Concepţia sublimă despre misiunea sa de preot crea în pr. Calabria pasiunea arzătoare pentru suflete. „Suflete, suflete, suflete!" Pe acestea trebuie să le caute preotul, pentru acestea a renunţat la tot şi a îmbrăţişat viaţa de preot.

În 1915 îi scria unui tânăr: „O, sufletul, mântuirea sufletului, mersul cu Isus în paradis!" Credem că este unul dintre mesajele sale cele mai puternice. Mesajul adresat mai întâi preoţilor, care ocupau un loc foarte important în marea sa inimă preoţească. „Preoţi apostolici!, iată singurul remediu pentru vindecarea societăţii". Acesta a fost dorul care l-a frământat de la începutul până la sfârşitul vieţii preoţeşti. A trăit pe deplin preoţia sa. Cei care vor să meargă pe drumul sfinţeniei preoţeşti au în el un model şi un maestru.

Mort în 1954, nu a avut bucuria de a vedea Conciliul, anunţat în 1959 şi început în 1962. Dar Don Calabria îl prevăzuse şi ar fi fost foarte fericit să îl poată vedea întrunit. Putem să afirmăm cu certitudine că el i-a fost un premergător, trăindu-i spiritul de reînnoire şi aplicându-i dinainte concluziile. Însă, a vorbi de Don Calabria, a intra în sufletul său sacerdotal, a defini fizionomia sa spirituală este o acţiune îndrăzneaţă, chiar dacă este fascinantă. Cardinalul Giulio Bevilacqua, mare prieten şi admirator al lui Calabria, când i s-a cerut într-o zi să scrie un articol despre el, a preferat să se scuze, declarând că i-ar fi necesar mult timp pentru o analiză obiectivă a figurii prea complexe a sfântului preot (cf. G. Gatano 6).

A căutat întotdeauna ascunderea şi Dumnezeu a plecat în căutarea lui şi 1-a pus în calendar pentru ca să facă lumină. Viaţa sa dă mărturie încă o dată despre adevărul cuvântului Scripturii: "Dumnezeu a ales ce era mic în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei înţelepţi; Dumnezeu a ales ce era slab în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei puternici; Dumnezeu a ales ce era dispreţuit în ochii lumii şi ce era nimic în ochii lumii pentru a transforma în nimic lucrurile care sunt".

Din omilia Sfântului Părinte pentru beatificare: „Dar trebuie să ne mai amintim şi iubirea pr. Calabria faţă de Biserică. Geamătul ultimilor ani ai vieţii sale, aşa cum se ştie, era un fel de reflex al temerii celui răstignit pentru suflete. El prezenta ca voce a Domnului acel suspin atât de insistent: Biserica mea, Biserica mea. Din această iubire faţă de Mireasa lui Cristos s-a născut în pr. Calabria dăruirea pentru preoţi şi călugări. Amintiţi încă chemările sale arzătoare, suferinde, adresate autorităţilor ecleziastice, călugărilor şi preoţilor în dificultate, pentru a le cere tuturor o reînnoire radicală a vieţii, o reîntoarcere viguroasă la apostolica vivendi forma. Acest mesaj adresat clerului şi persoanelor consacrate nu trebuie să fie uitat. Biserica voastră are datoria şi moştenirea de a o menţine vie şi de a o mărturisi cu generozitate şi vigoare în timpul nostru (cf. G. Gaetano 226).

Şi mons. Salvatore Garofalo, unul dintre teologii consultori a scris în L'Osservatore Romano câteva zile după beatificare, la 29 aprilie 1988: „Pr. Calabria a simţit şi a suferit puternic pentru toate marile probleme ale Bisericii din timpul său şi din timpurile viitoare, nu în ultimul rând pentru problema sfâşietoare a unităţii creştinilor şi acorda prioritate acelor probleme preocupărilor pentru Opera sa".

„Se poate spune despre pr. Calabria ceea ce spunea Sf. Ioan Crizostomul despre Apostolul neamurilor: «Inima lui Paul era inima lui Cristos», mai ales datorită iubirii profunde a fericitului nostru faţă de Biserică. Departe de a se polariza asupra intereselor Congregaţiilor, pr. Calabria a trăit profund pentru Biserica lui Isus, pentru purificarea membrilor ei care nu sunt la înălţimea datoriei lor, pentru unitatea creştinilor - imperativ al lui Cristos - pentru misiuni în setea de caritate literalmente universală". Dar nici Biserica nu era suficient de mare pentru a cuprinde inima şi aspiraţiile părintelui Calabria. El avea înaintea sa Europa şi lumea întreaga din câteva ciorne scrise în Casa din Negrar. În sărbătoarea Numelui sfânt al Mariei din 1949, citim câteva gânduri care au ca titlu: „Europa trebuie să se întoarcă la evanghelie dacă vrea să se salveze". „La picioarele răstignitului meu (cf. Gaetano G. 227).

În această retrospectivă a secolului al douăzecilea şi atingând pragul începutului celui de al treilea mileniu, era progresului şi a exaltării exagerate a omului, a tehnicii şi a banului, pr. Ioan Calabria este o chemare pentru toţi la cele mai înalte valori ale spiritului: Dumnezeu, sufletul, veşnicia, evanghelia, providenţa divină...

Prin viaţa sa a lăsat o urmă luminoasă pe care societatea noastră creştină nu va putea să o ignore. Pentru a încheia această trudă a noastră, ne asociem mons. Garofalo, teologul cenzor al celui de al V-lea Vot, pentru a afirma că „Pr. Ioan Calabria este fără îndoială o figură importantă în Biserica şi în societatea primei jumătăţi a secolului nostru, nu numai prin mărturia virtuţilor sale, dar şi pentru sensibilitatea sa iluminată faţă de relele şi exigenţele timpului nostru; este glasul cel mai puternic într-un cor de spirite nobile care au fost atinse de fascinaţia şi de influenţa sa. Primul Cenzor al scrierilor sale, vede bine atunci când afirmă că pr. Calabria a auzit «chemarea Precursorului, care vrea să pregătească întoarcerea lui Cristos în societate. Activitatea sa preoţească şi de Fondator este orientată în întregime spre acest scop şi nu a rămas numai în starea de dorinţă pură pentru că efectiv a deschis un drum în Biserică, drum care nu va rămâne fără roade»” (cf. O. Foffano 121).

Numit „un mistic al apostolatului" şi „o gemă a clerului italian", părintele Calabria va rămâne o figură de neuitat pentru cei care l-au avut ca „tată”.

Sfântul Ioan Calabria este pentru mine un exemplu edificator care a ştiut să asculte glasul divin în ciuda mediului sărac în care a crescut, a piedicilor apărute, ştiind să fie perseverent şi coerent în vocaţia primită trăind-o cu smerenie. A fost un exemplu, un semn al prezenţei lui Cristos în lume atât teoretic prin scrierile sale, dar mai ales practic prin viaţa zilnică. Am învăţat că trebuie să am credinţă, că încrederea în Dumnezeu este esenţială pentru a realiza sfinţenia la care sunt chemat să o trăiesc şi să o împărtăşesc cu viaţa mea.


Bibliografie:

EMIL DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

GAETANO GECCHELE, Sfântul Ioan Calabria, biografie spirituală, Bacău 2001.

LUDWIG HERTLING S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi 2001.

OTTORINO FOFFANO, Don Givanni Calabria, Verona 1981.

ROMOLO LODETTI, I fioretti di don Calabria, Ed. Dehoniane, Roma 1994.

miercuri, 1 iunie 2011

Sfântul Leonardo Murialdo (1828-1900)


Sfântul Leonardo Murialdo s-a născut la Torino în 1828 într-o familie bogată material şi spiritual, la vârsta de 17 ani, după o experienţă de abandonare lui Dumnezeu, decide să devină preot şi este hirotonit în 1851. Anul următor s-a laureat în teologie la Universitatea din Torino.

Însufleţit de o vie sensibilitate apostolică pentru copiii nevoiaşi, cărora le dedicase primii ani de preoţie, în 1866, Sf. Leonardo Murialdo acceptă numirea ca Rector la Collegio Artigianelli din Torino, o instituţie creată pentru educarea creştină şi pregătirea profesională a tinerilor săraci, orfani şi abandonaţi. El a trăit aproape de aceşti copii ca prieten, frate şi tată şi cu acea dragoste necondiţionată în a-şi dărui viaţa pentru fraţi, după exemplul lui Cristos.

Deschis semnelor timpului, Sf. Leonardo Murialdo lărgeşte apostolatul său şi în domeniul social. Instituie şi promovează anumite organisme pentru formarea unei societăţi creştine. În mod deosebit s-a preocupat prin multe iniţiative de situaţia celor care lucrau. Om de intensă rugăciune şi mortificare a trăit în umilinţă misiunea sa, acceptând încercările şi dificultăţile cu o autentică credinţă.

Centrul sfinţeniei şi al apostolatului său este certitudinea iubirii milostive şi blânde a lui Dumnezeu faţă de om. Această convingere se materializează în Sf. Leonardo Murialdo printr-o abandonare încrezătoare în Divina Providenţă şi implicare în căutarea cu seriozitate şi împlinirea cu bucurie a voinţei lui Dumnezeu, care reprezintă mereu un proiect în favoarea binelui omului.

Te poţi baza pe el, adică era un om blând şi delicat, apostol curajos, preot ideal, niciodată mulţumit de ceea ce putea realiza. Era sensibil în relaţiile cu oamenii. Era atent la relaţiile afective cu familia. Cultiva cu încredere şi cordialitate prietenia cu preoţi şi laici. Colabora mult cu aceştia. Iubea natura şi arta. Avea simţul umorului. Practica alpinismul. Îi plăcea să înoate. Era curios să cunoască locuri, persoane şi instituţii.



Date cronologice

Pe data de 26 octombrie 1828, se naşte la Torino Leonardo Murialdo. În 1836 intră în colegiul părinţilor Scolopi la Savona, iar nu după mult timp se decide să devină preot. Data de 1851 este foarte importantă deoarece este hirotonit preot. Acum îşi dezvolta primul său apostolat în periferiile oraşului Torino. Este catehet şi asistent la Oratoriul "Îngerul păzitor" în Borgo Vanchiglia. În1857 îşi asumă conducerea Oratoriului "Sfântul Alois" la cererea prietenului său don Bosco.

După o perioadă mai îndelungată în luna septembrie a anului 1865 merge la Paris unde petrece un an întreg în seminarul de la Saint Suplice. Se Întoarce la Torino în 1866 şi acceptă conducerea colegiului "Micilor Meşteşugari".

În 1871 împreuna cu câţiva laici iniţiază prima "Bibliotecă Circulară Catolică" şi colaborează la naşterea Uniunii Muncitorilor Catolici, centrul şi inima mişcării muncitoreşti catolice.

Următoarea dată, 19 martie 1873, este una foarte importantă deoarece fondează Congregaţia Sfântului Iosif (Iosefinii lui Murialdo). I-a avut ca ajutoare pe pr. Eugenio Reffo şi pr. Giulio Constantino. În 1876 dă viaţă ziarului "Uniunea muncitorilor catolici", care, în 1883, îşi va schimba numele în "Vocea muncitorului": primul ziar catolic al muncitorilor din Italia. Azi el este cunoscut sub numele de "Vocea poporului".

În anul 1880 instituie şi promovează "Opera catehismului seral pentru tinerii muncitori".

Iar mai apoi în 1889 deschide centrul de apostolat Iosefin în Veneto.

Leonardo Murialdo moare la Torino în anul 1900 pe 30 martie, iar în 1970 pe 3 mai este declarat sfânt de către papa Paul al VI-lea.

Deşi Murialdo este persoana care priveşte mai mult la Istoria sa spirituală ci nu la cea pământească, scoate în evidenţă Testamentul său care revelează mai ales lumea interioară; de aceea lasă acest testament confraţilor săi.



Testamentul

Ah, dacă aş fi fost fervent după convertirea mea, generos cu Dumnezeu ca Magdalena, ca sfântul Augustin şi atâţia păcătoşi convertiţi, milostivirea lui Dumnezeu faţă de mine nu ar fi fost atât de surprinzătoare! Dar tu ştii, Doamne, care a fost viaţa mea după ceea ce îmi place să numesc convertirea mea: viaţă delăsătoare, abandonată comodităţii, fără căinţă şi fără fervoare ( G. FOSSATI, Istoria unei convertiri, trad. Pr. Leonard Diac, LEM, Roma 1997, 34).

Acest testament face parte din genul literar al confesiunilor, termen care trebuie înţeles, din punct de vedere literar – religios, nu numai cu sensul de dezvăluire a propriilor păcate, ci mai ales cu sensul de imn de laudă adus lui Dumnezeu. Aceste două aspecte sunt inseparabile, şi trebuie avute în vedere în acelaşi timp pentru o înţelegere exactă a Testamentului. Murialdo pentru a redacta testamentul său s-a folosit din Confesiunile sfântului Augustin din care scoate anumite expresii, fie datorită stilului literar de dialog între Dumnezeu şi om, fie datorită conţinutului. Însă textul din care Murialdo se inspiră în mod deosebit, pentru a povesti experienţa sa de păcat şi de iertare este Biblia.

În Testamentul spiritual, Murialdo povesteşte cum a luat această hotărâre: Nu am fost eu cel care m-am gândit la fondarea unei congregaţii. Prima dată cel care s-a gândit la acest lucru a fost teologul Berizzi (R. AGASSO, Sfântul Leonardo Murialdo, trad. Daniel Demetercă, Roman 2007, 55).

Astfel, Leonardo Murialdo la 44 de ani este fondatorul şi superiorul unei noi familii religioase care acum este cunoscută ca Congregaţia Iosefinilor lui Murialdo.



O congregaţie în numele Sfântului Iosif

Se aşterne într-o seară peste colegiul „Artigianelli” o seară deosebită. Puţini ştiu că în acea seară, o mână de pioneri au dat naştere unei noi şi mari aventuri de credinţă. S-a născut, pe ascuns şi în umilinţă, o familie religioasă care tinde spre sfinţenie prin „educarea creştină a tinerilor săraci, orfani sau abandonaţi sau doar rebeli”, după cum rezultă din regulament. Iată de ce este numită „Sfântul Iosif”, educatorul lui Isus şi modelul tuturor educatorilor tinerilor. Nu se va închide între acele ziduri, deoarece „activitatea congregaţiei se extinde şi la celelalte colegii de meşteşugari, la orfelinate, la şcoli de corecţie, penitenciare, colonii agricole, la oratorii duminicale, patronate şi la orice operă care ajută tinerii săraci”. Şi nu numai: „Congregaţia nu este limitată de spaţiu în acţiunea sa, dar se extinde la toate popoarele în care Dumnezeu va voi să o cheme, chiar şi în misiunile externe”.



Carisma apostolică

Toată viaţa apostolică a lui Murialdo a fost trăită în mijlocul copiilor şi a tinerilor săraci, nevoiaşi şi marginalizaţi. Aceşti tineri au fost cei mai preferaţi pentru el. Dorinţa lui Leonard era de a-i învăţa pe tineri să devină oneşti cetăţeni şi buni creştini. Pentru ei şi-a consumat viaţa, dăruindu-se total, chiar renunţând la o viaţă liniştită, înstărită şi culturală (el s-a născut într-o familie bogată şi avea o cultură deosebită fiind doctor în teologie şi avea posibilitatea să facă carieră ecleziastică). Pentru tineri el a fost. Tată, Prieten şi Frate. Preocuparea lui era ca tinerii să nu se piardă sufleteşte, ne perdantur. Pentru tineri a deschis oratorii, şcoli de meserie, case-familii, colegii. A fost un mare susţinător al presei bune, o atenţie deosebită a avut întotdeauna pentru clasa muncitoare şi mai ales pentru tinerii muncitori pentru care găsea un loc de muncă şi îi apăra de patroni asupritori. În oratoriile unde lucra avea o grijă specială pentru copii străzii. Spunea adesea: a deschide un oratoriu înseamnă a închide zece închisori. Tinerii care veneau la oratoriu în opinia lui Murialdo trebuiau să înveţe, să se roage şi să se joace.



Carisma spirituală

Murialdo a descoperit şi a trăit în viaţa lui iubirea milostivă a lui Dumnezeu. El spunea deseori: Dumnezeu mă iubeşte (ne iubeşte) cu o iubire actuală (acum), personală (pe mine), infinită, gingaşă şi răbdătoare. Deseori afirma: Eu am fost un mare păcătos şi sunt un păcătos, dar în ciuda păcatelor şi a slăbiciunilor Dumnezeu continuă să mă iubească. Leonard a fost un mare devotat faţă de Sfânta Fecioară Maria invocată ca Maica milostivirii şi mijlocitoare a tuturor harurilor. De la Sf. Iosif a învăţat o viaţă ascunsă şi de profundă umilinţă. În viaţa sa spirituală a avut un loc deosebit încrederea şi abandonarea în Providenţa Divină. A tăcea şi a face a fost moto-ul lui.

L’amore del padre, che abbiamo riscoperto cosi forte e fedele, cosi concreto ed evidente nell’incarnazione di Cristo, non ci mette a riposo, nè ci protegge come in una culla ovattata, ma ci scuote e ci interpella. La nostra vita è chiamata in causa: c’è una risposta da dare, una decisione da prendere, una scelta da fare. (A. CATAPANO, Sempre, subito e lietamente, ed. Citta Nuova, Roma 2003, 46).

Iubirea pe care Tatăl nostru o are pentru noi este una care ne ajută să descoperim ceea ce este bun pentru noi pentru ca să ne protejeze si să ne îndrume pe calea cea dreaptă. Fie făcând acest lucru cu o atât de mare încredere în noi pentru că el va veghea mereu asupra noastră şi ne va ajuta să nu simţim lipsa iubirii pe care tatăl o are pentru noi.



Murialdo, omul rugăciunii...

Non sono le pratiche di pietà che fanno il Murialdo, ma la sua “pratica” di pietà, le sue adorazioni al termine della giornata tirata! (F. CAVAGGIONI, Il mio Murialdo, ed. Veneta, Vicenza 1999, 46). Pentru a încerca să fim asemenea lui trebuie să fim simpli, plini de adevăr, liniştiţi şi să simţim în interiorul nostru pacea care duce pe fiecare într-un climat de credinţă care se manifestă în general la persoane de bună voinţă.

Iozefinii, confraţii laici şi confraţii preoţi, caută să trăiască şi să răspândească această „carismă” în Italia, Spania, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Statele Unite, Albania, în misiunile din Napo, Siera Leone şi din Guineea Bissau, dar şi în România.

Ei îşi dedică viaţa mai ales tinerilor cei mai săraci şi emarginaţi, celor care se pregătesc să intre în câmpul muncii, muncitorilor din fabrici, din colegii, şcoli, oratorii, parohii, centre de formare profesională, case familii, institute de asistenţă, misiuni.

„Rugăciunea este ca nervii trupului; este sufletul, puterea omului. Omul care se roagă este omul cel mai puternic din lume. Aşa cum soarele luminează lumea, tot astfel Isus îi luminează pe oamenii care se roagă. Aşa cum soarele scaldă pământul şi face ca arborii să producă cele mai bune şi frumoase fructe, tot astfel Isus scaldă în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele inimile noastre, şi ne face să aducem roadele faptelor bune şi virtuoase în măsura în care i le cerem printr o rugăciune plină de iubire şi încredere”.

Sfântul Leonardo Murialdo, a primit de la Dumnezeu un dar minunat pe care l a lăsat familiei sale, „Congregaţia iozefină”, pentru a l transmite şi a l mărturisi în Biserica universală, o mare încredere în Dumnezeu, care este iubire; numai şi nimic altceva decât iubire, paternă, personală, activă, milostivă.

Din aceasta a izvorât convingerea că domeniul său de apostolat nu putea fi decât copiii, tinerii, săracii şi cei nevoiaşi.

Încheiere

Cu câteva cuvinte am vrut să scot în evidenţă viaţa unui Sfânt care a lucrat mult cu tinerii care erau defavorizaţi şi care nu simţiau în inima lor căldura unui tată aşa cum a fost acest mare Sfânt care se numeşte Leonardo Murialdo.



Bibliografie

1. GIUSEPPE F., Istoria unei convertiri, LEM, BACĂU 1999.

2. AGASSO R., Sfântul Leonardo Murialdo, ROMAN 2007.

3. ANGELO B., Sempre, subito e lietamente, CITTA NUOVA, ROMA 2003.

4. FERRUCIO C., Il mio Murialdo, VENETA, VICENZA 1999.



joi, 26 mai 2011

Sfântul Ioan Battista de la Salle (1651-1719)

Introducere

Suntem în Franţa sec XVII în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. El domneşte timp de 54 de ani şi se observă, în timpul domniei lui, aşa numitul absolutism. Perioada lui de domnie coincide cu perioada de înflorire a Bisericii franceze. Biserica catolică din Franţa a avut un bun număr de oameni învăţaţi în acest secol, printre care Francisc de Sales, Bossuet şi Fénelon. Chiar şi în Europa ajunge să deţină în mod clar conducerea pe plan politic şi cultural, iar învăţaţii şi teologii iluştri au dat literaturii şi ştiinţei franceze o valoare internaţională.


Viaţa Sfântului Ioan de la Salle

Ioan de la Salle se naşte la 30 aprilie 1651 în oraşul Reims, din Franţa. Provine dintr-o familie nobilă, tatăl lui (Ludovic de la Salle) este magistrat, iar mama lui (Nicole Moet de Brouillet este descendentă a unei familii nobile din Lorena. Ei au 11 copii, Ioan fiind cel mai mare dintre ei.

Ioan are 3 ani când, pe 7 iunie 1654, Ludovic al XIV-lea ajunge la Reims pentru a fi încoronat ca rege, la această celebrare participând şi tatăl lui Ioan de la Salle, şezând printre laicii privilegiaţi.

Micul Ioan creşte într-o casă aristocrată având bunici pioşi. El petrece mult timp alături de bunica lui deoarece îi citeşte mereu din aceeaşi carte: „Vieţile Sfinţilor”. De la bunicul lui învaţă o mulţime de rugăciuni şi este mereu lângă dânsul atunci când acesta citeşte breviarul şi tot alături de bunicul merge pentru prima data la Biserică. Ajuns mai mărişor, merge singur la Biserică, iar după ce a primit prima Sfântă Împărtăşanie se naşte în el dorinţa de a deveni preot.

La vârsta de nouă ani Ioan este înscris de tatăl său la Colegiul din Reims, iar la vârsta de 11 ani se hotărăşte să devină preot şi intră în rândul celor care se pregătesc pentru preoţie.

Când Ioan împlineşte vârsta de 16 ani, un verişor de-al său renunţă la funcţia de canonic în favoarea lui, toţi canonicii fiind de acord, ei cunoscându-l foarte bine pe Ioan care crescuse sub privirile lor şi-i apreciau calităţile sale excepţionale şi admirau mai ales gingăşia şi evlavia sa adâncă. Unul dintre colegii săi canonici spune despre dânsul: „domnul de la Salle este o pildă de punctualitate, de modestie şi nevinovăţie pentru noi toţi” (cf. Pr. Francisc Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”).

La vârsta de 18 ani termină ultimul an de filozofie şi începe să frecventeze Universitatea din Reims, însă dorinţa de a învăţa mai mult, de a se cultiva, îl face să se gândească la Universitatea Sorbonne din Paris.

Ajuns la Paris, el locuieşte la Seminarul Saint Sulpice unde aude vorbindu-se deseori despre lipsa şi necesitatea unor învăţători buni. Părintele său spiritual, pr. Roland Nicola, canonic ca şi el, are un rol determinant în depăşirea obstacolelor (unul din obstacole este moartea părinţilor, când este nevoit să renunţe (pentru o perioadă) la seminar pentru a se îngriji de fraţii săi, el devenind capul familiei) şi la continuarea studiilor.

La 9 aprilie 1678 este sfinţit preot. La numai 18 zile după hirotonirea sa, moare părintele său spiritual care îl roagă pe patul de moarte să preia Congregaţia „Surorile Pruncului Isus”, întemeiată de el, pentru a obţine aprobarea ei (cf. Michel Fievet, „Giovanni Battista de la Salle”, p. 38). Astfel, la nici un an de la moartea lui Roland el reuşise să o legalizeze şi să o asigure. În tot acest timp se convinge tot mai mult de nevoia de a crea şcoli gratuite pentru băieţi.

În luna martie a anului 1679, la şcoala de fete sărace din Reims, la care se afla în vizită, vine şi un domn Adrien Nyel, din Rouen, cu scrisori de recomandare şi cu misiunea de a deschide, pe cheltuiala unei binefăcătoare, o şcoală gratuită pentru băieţii săraci (cf. op. cit., p. 41).

Contactul cu învăţătorii şi şcolile lui Nyel, îi descoperă minţii sale toată deficienţa structurală şi funcţională a unei instituţii improvizate: învăţătorii sunt victime ale nepregătirii lor culturale şi didactice. Interesându-se concret de şcolile lui Nyel, Ioan este deja pe drumul său vocaţional.

Ioan, convins că măcar şcoala primară ar fi un drept pe care societatea trebuia să-l ofere în mod gratuit la toţi, se puse pe treabă pentru a revoluţiona răspândita mentalitate care susţinea contrariul. Astfel, adună învăţătorii, îi instruieşte, vrea să-i formeze pe plan moral, să-i susţină, să-i facă conştienţi de propria lor misiune.

Îşi dă seama că şcoala nu poate să fie o meserie, şi încet încet îşi va maturiza ideea unei Congregaţii adaptate şcolilor populare. Îi primeşte pe învăţători în casă pentru a trăi împreună cu ei, îşi fac lecţiile la timpul stabilit, se roagă împreună, iau masa împreună. Este clar că „Dumnezeu îl cheamă să se intereseze de şcoli” (cf. op. cit., p. 55).

Împreună cu acest grupuleţ de învăţători care împărtăşeau aceleaşi idei cu ale sale, deschide o şcoală elementară la Reims, stârnind în mod evident mânia tradiţionaliştilor. Odată deschisă această şcoală şi bine orientată, se gândeşte să formeze învăţători capabili să susţină şi să extindă activitatea sa. Peste puţin timp îşi iau numele de „Fraţii Şcolilor Creştine” şi vor face „profesiunea” de a ţine peste tot şcoli gratuite pentru copiii săraci: „membrii acestei Comunităţi administrează şcoli gratuite – dar numai în oraşe – şi predau religia în fiecare zi, inclusiv în duminici şi sărbători” (cf. op. cit., p.69).

„Comunitatea învăţătorilor” începea în 1682, iar un an mai târziu Ioan va renunţa la canonicat pentru a se dedica formării învăţătorilor.

Noua congregaţie înfloreşte rapid, dar nu fără mari lupte şi obstacole care pun la încercare eroismul sfântului şi a primilor discipoli. Tineri din familii nobile, seminarişti cu studii teologice, toţi simt atracţia faţă de Ioan şi vin la el ca să-i fie ucenici, să lucreze sub conducerea lui în via Domnului.

Noile şcoli ajung cunoscute. Deseori vin preoţi să se convingă personal şi îl roagă pe fondator să le trimită şi lor învăţători. Însă Ioan doreşte mai întâi să-şi formeze o comunitate strâns unită, călugări şi învăţători destoinici. Parohii îi trimit atunci câte un tânăr talentat care să se formeze la şcoala cea nouă şi să-şi însuşească o metodă bună de predare. Elevii din această categorie ajung la 50, formându-se astfel prima şcoală normală – pedagogică a Franţei.

În 1688 Ioan este chemat la Paris, în cartierul Saint Germain, de către parohul Barmondiere pentru a lua în primire o şcoală gratuită pentru copiii săraci. El va locui la seminarul Saint Sulpice. Şcoala pe care a venit să o ia în primire este singura rămasă din cele 8 şcoli fondate de părintele Olier, superiorul seminarului Saint Sulpice. Aici elevii îşi fac de cap: vin când vor, se bat şi pleacă dacă s-au săturat de stat. Ioan ia conducerea şcolii şi face un program stabil. Elevii stau în bănci, tac şi ascultă lecţia. Învăţătorul le vorbeşte tuturor în acelaşi timp. Cărţile latineşti au dispărut, iar acum elevii înţeleg ce citesc, au cărţi în limba maternă, lucru nemaiauzit până atunci în Franţa. La sfârşit se ţine o oră de catehism, în care Ioan însuşi vorbeşte copiilor. La plecare elevii părăsesc şcoala în ordine. Aşa ceva nu s-a mai văzut în cartierul Saint Germain. Toţi sunt uimiţi şi încântaţi de felul cum se ţine acum şcoala.

Saint Sulpice este centrul în jurul căruia gravitează viaţa marelui om de şcoală, timp de peste 20 de ani. Saint Sulpice este stâlpul de care se ţine cu amândouă mâinile când luptă din răsputeri împotriva duşmanilor, care răsar peste tot, printre care şi janseniştii, care doreau să-l atragă de partea lor, şi tot Saint Sulpice este cauza atâtor umiliri şi chinuri sufleteşti (cf. Pr. F. Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”, p. 112-117).

Cu forţele disponibile, deschide mai multe şcoli la Darnetal şi Rouen unde cumpără o proprietate cu un parc şi mai multe clădiri, aşa numitul Saint Yon. Aici ia naştere, încetul cu încetul, o instituţie rodnică şi înfloritoare, care va duce departe, până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, faima pedagogiei lasaliene. În „Viaţa sfântului Ioan de la Salle” biograful Blain spune că „cea mai mare parte dintre cei ce au fost elevi în Saint Yon, au făcut cinste institutului şi, prin exemplul vieţii lor sfinte, au arătat educaţia neîntrecută ce au primit-o aici”(cf. op. cit., p. 93).

În liniştea mănăstirii Saint Yon, Ioan şi-a reunit aproape toate tipurile de şcoli fondate de el: de la „micile şcoli” de ucenici (pentru săraci), la „medii” pentru burghezie, pentru care a creat învăţământul tehnic modern, limbile, comerţul, desenul, de la „micul noviciat” pentru tinerii aspiranţi la viaţa religioasă, şi „noviciatul scolastic” unde forma învăţătorul-religios, la „Maison de force” pentru adulţii care trebuiau reeducaţi (primele exemple de şcoli serale) în care, poate prima oară în istoria reeducării, introduce criterii de reevaluare morală. Saint Yon devenise un focar de cultură şi o şcoală de caractere creştineşti.

Tot la Saint Yon se reuneau adunările anuale ale fraţilor pentru „retragerile din vacanţe” şi pentru „serate” unde se precizau problemele şcolii şi educaţiei.

Ioan a murit la 7 aprilie 1719 în Vinerea Mare. În ziua de 8 mai 1840, Papa Grigorie al XVI – lea îl declară venerabil. În 1887 este beatificat de Papa Leon al XIII – lea, iar tot el îl declară sfânt pe 24 mai 1900.

În 1950 Papa Pius al XII – lea l-a proclamat „patron al învăţătorilor”.



Concluzie

Întreaga sa viaţă poate fi numită un continuu act de credinţă, de dragoste creştinească. Ioan de la Salle a părăsit din dragoste faţă de Dumnezeu oameni, onoruri, bogăţii, o viaţă liniştită, luând în schimb asupra-şi griji, necazuri, batjocură şi nedreptăţi. „Rostul nostru pe pământ nu este altul decât să iubim pe Dumnezeu şi să-i facem pe plac”, zicea adesea. Dragostea pentru el însemna faptă.

Din dragoste faţă de Dumnezeu el a devenit apostolul săracilor şi în special al copiilor. De altfel, viaţa lui întreagă nu a fost altceva decât o practicare continuă a preceptului divin „Ce-aţi făcut unui dintre aceştia, Mie mi-aţi făcut”. El, marele pedagog, care a spus că prima carte în care trebuie să citească elevul este însuşi învăţătorul, şi-a condus fraţii în primul rând prin propriul exemplu. Nu învăţa nimic ce nu practica în acelaşi timp.

Spiritul său practic vede imediat inutilitatea limbii latine în şcolile primare. Pentru cei ieşiţi din băncile şcolii primare înfiinţează şcoli practice, ce astăzi poartă numele de şcoli industriale, iar pentru ucenicii mai în vârstă organizează cursurile de duminică, în care se predau elemente de matematică, fizică şi desen industrial.

Trebuie subliniat faptul, că până la Ioan de la Salle nu existau nicăieri nici şcoli industriale, nici duminicale, nici normale, el fiind primul care a înfiinţat astfel de şcoli.

Ca să avem o idee de cultura practică a ordinului înfiinţat de Ioan de la Salle, să luăm la întâmplare una din şcoli;

„de exemplu şcoala „Sfântul Luca” din Belgia. Scopul ei este restauraţia artei prin redeşteptarea goticei creştine, în special în arhitectură. Cursurile durează şapte ani. Fr. Mares, fondatorul aceste instituţii a reprezentat guvernul belgian la congresul internaţional de desen din Berna în 1904. La acest congres Fr. Mares a ţinut o conferinţă, în care a expus următorul rezultat statistic al şcolii: din 1884 până în 1904 au ieşit din şcoala „Sf. Luca”: 9 directori de şcoli industriale şi academice, 41 profesori, 3 profesori universitari, 45 ingineri constructori, 48 antreprenori, 61 arhitecţi, 27 geometri, 22 maeştri de desen decorativ, 34 sculptori cu atelier propriu, 19 pictori de vitralii, 26 desenatori publici, 37 desenatori la diferite întreprinderi industriale, 26 şlefuitori de diamante, 62 mari industriaşi” (Pr. F. Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”, p. 157).

Iată opera unui călugăr umil care în lume fiind n-a cunoscut decât un singur ideal – Omnia ad majorem gloria Dei!



Am ales să prezint viaţa acestui sfânt pentru că am văzut în el un exemplu demn de urmat din toate punctele de vedere. Este un exemplu pentru cel care vrea să-l urmeze pe Cristos, este un exemplu pentru călugări şi este şi un exemplu pentru învăţători care nu trebuie să transmită cuvântul lor, dar pe al lui Dumnezeu. Credinţa sa profundă în valoarea umană şi creştină a educaţiei i-a dat forţa să depăşească dificultăţile. Aceeaşi credinţă şi alegere radicală a lui Dumnezeu i-a dat convingerea că tinerii trebuie să fie pregătiţi să se integreze în societate pentru a îndeplini cu responsabilitate propriul serviciu până la a-l considera o „misiune”. Este un exemplu pe care şi eu trebuie să-l urmez în viaţa de apostolat şi care îmi întăreşte încă o dată convingerea că numai cu ajutorul credinţei în Dumnezeu pot depăşi dificultăţile şi greutăţile vieţii şi astfel să pot să-l urmez pentru a împlini voinţa sa.



Rezumat



Ioan Battista de la Salle s-a născut la 30 aprilie 1651 în oraşul francez Reims, într-o familie nobilă şi înstărită (familia La Salle). Înzestrat cu calităţi intelectuale excepţionale, încă de la 16 este ales în rândul canonicilor catedralei din Reims. Face studii strălucite la universitatea Sorbona din Paris şi la vârsta de 27 de ani, în 1678, este sfinţit preot. Reîntors la Reims, este însărcinat să se ocupe de şcolile din oraş. În acea vreme, învăţătura, chiar şi cea elementară, era un privilegiu pentru cei înstăriţi, în timp ce marea majoritate, simpli muncitori, agricultori, servitori, erau cu totul lipsiţi de posibilitatea de a învăţa carte. Ioan de la Salle începe să susţină ideea că şi copiii păturilor sărace au dreptul la învăţătură. Renunţă la calitatea de canonic şi împreună cu doisprezece învăţători care împărtăşeau acelaşi ideal formează Congregaţia „Fraţii Şcolilor Creştine”, cu scopul de a se consacra formării intelectuale şi morale a copiilor şi tinerilor din rândurile poporului de jos.

Sfântul întemeietor este convins că educaţia acestor copii şi tineri nu era numai un drept al lor, ci şi o datorie pentru societate şi Biserică. El susţine principiul universalităţii şi al gratuităţii învăţământului. Pentru traducerea în practică a acestui principiu, ei adună copii de pe stradă, organizează diferite cercuri de studiu, ţin consfătuiri cu părinţii, încurajându-i şi ajutându-i să colaboreze cu ei la formarea tinerilor, iniţiază şcoli de ucenici şi chiar centre de reeducare pentru delicvenţi.

În şcoala oficială de atunci se preda limba latină şi se insista în chip deosebit asupra materiilor tradiţionale: literatură, filozofie, teologie, drept, medicină; în şcolile „populare” ale Fraţilor s-a introdus limba maternă şi un învăţământ cu caracter elementar şi profesional: cititul, scrisul, ortografia, aritmetica, catehismul. Şcoala lasalliană avea însă în primul rând o orientare profesională, urmărind să pregătească pe copiii din popor pentru o meserie bine retribuită. Un loc însemnat în programul de şcoală îl aveau activităţile industriale şi exerciţiile practice cu diferite instrumente de lucru. Dar fiecare zi de şcoală trebuia să înceapă cu o jumătate de oră de religie, timp dedicat reflexiei şi conversaţiilor în legătură cu viaţa spirituală.

Când în ziua de 7 aprilie 1719 murea în oraşul Rouen, noua Congregaţie avea peste 200 de membri, distribuiţi în 22 de oraşe ale Franţei. La aceasta a contribuit şi faptul că sfântul fondator a întemeiat o şcoală de pregătire a viitorilor profesori şi maeştri, iniţiativă genială care astăzi este continuată în Şcolile Normale sau Pedagogice. Maeştrii formaţi în aceste şcoli erau oameni cu o cultură solidă şi înzestraţi cu virtuţile care formează zestrea absolut necesară a unui educator: înţelepciunea, prudenţa, răbdarea, bunătatea, zelul, pietatea şi generozitatea.

Sfântul Ioan de la Salle este unul dintre cei mai luminaţi educatori ai Bisericii, precursor al multor metode pedagogice moderne; el a fost ridicat la cinstea altarelor în anul 1900, de către Papa Leon al XII-lea. Amintirea lui ne arată în mod convingător că un adevărat urmaş al lui Cristos preţuieşte şi cultivă activitatea de însuşire a cunoştinţelor ştiinţifice.



Bibliografie

1. Pr. Francisc Hubic, Apostolul Şcolilor Creştine.
2. Bibliotheca Sanctorum, vol. VI, p. 946-959, Città Nuova Editrice, 1988.
3. Richel Fiévet, Giovanni Battista de la Salle, 1991, Città Nuova Editrice.
4. Piero Lazzarin, Il libro dei Santi, p. 235-237, Edizione Messagero Padova, 1987.