Dar aceasta este numai partea fizică... Partea frumoasă este că, în timp ce trupul meu rămânea acolo, carbonizat, într-o clipă m-am aflat într-un tunel plin de lumină, o lumină minunată, care mă făcea să simt o bucurie, o pace, o fericire ce nu o pot descrie în cuvinte. A fost un adevărat extaz. Priveam spre capătul tunelului unde se vedea o Lumină albă, ca un soare, o Lumină minunată... Spun albă pentru a vă spune o culoare, dar de fapt sunt culori care nu se pot compara cu cele existente pe Pământ. Era o Lumină uimitoare; sinţeam că din ea izvorăşte pacea, iubirea, lumina...
În timp ce urcam prin acest tunel spre lumină, mi-am zis: ”Pe ...(cel rău), sunt moartă!”
Atunci m-am gândit la copilaşii mei şi am suspinat: ”Vai, Dumnezeul meu, copilaşii mei! Ce vor spune ei? Această mamă aşa de ocupată, care nu avea niciodată timp pentru ei...” De fapt plecam aproape în fiecare dimineaţă devreme şi mă întorceam puţin înainte de 11 noaptea.
Atunci am văzut realitatea vieţii mele şi m-am simţit foarte tristă. Ieşeam din casă gata să cuceresc lumea, dar cu ce preţ!... În continuare neglijindu-mi casa şi copilaşii.
În acea clipă de gol pentru absenţa copiilor mei, fără să îmi mai simt trupul şi nici dimensiunea timpului sau a spaţiului, privii şi văzui toate persoanele din viaţa mea, în acelaşi moment, toate persoanele, cele vii şi cele moarte. Am putut să-mi îmbrăţişez străbunicii, bunicii, părinţii (care erau morţi)... pe toţi! A fost un moment de plinătate minunat. Am înţeles că fusesem înşelată cu problema reîncarnării... Îmi spuseseră că bunica mea se reîncarnase şi pentru că informaţia m-ar fi costat prea mulţi bani, nu mai continuasem ca să aflu în ce se reîncarnase... Ştiţi eu apăram teoria reîncarnării... Şi aici tocmai îmbrăţişasem străbunicii, bunicii... I-am îmbrăţişat bine şi am putut face aceasta cu toate persoanele pe care le cunosc vii sau moarte. Şi totul într-o clipă. De fapt nu-mi dădeam seama de trecerea timpului în acel moment atât de minunat. Când am îmbrăţişat-o pe fetiţa mea de 9 ani, ea a simţit şi s-a înspăimântat, căci puteam să-i îmbrăţişez şi pe cei vii (numai că în mod normal nu simţim această îmbrăţişare).
Şi apoi, acum, când nu mai aveam trup era uimitor să văd persoanele într-un mod cu totul nou. Mai înainte nu ştiam decât să critic: una era grasă, alta slabă, alta urâtă, alta neelegantă... etc. Şi când vorbeam despre alţii trebuia mereu să critic. Acum, nu: vedeam persoanele din interior, şi cât era de frumos! În timp ce le îmbrăţişam, vedeam gândurile lor, le vedeam sentimentele...
Aşa continuam să avansez plină de pace, de fericire; şi cu cât suiam cu atât simţeam că voi vedea lucruri şi mai frumoase. De fapt am văzut în depărtare un lac minunat, înconjurat de pomi frumoşi, minunaţi... Şi flori foarte frumoase, de toate culorile, cu un parfum delicios, diferite de cele de pe Pământ... Totul era foarte frumos în acea grădină minunată. Nu există cuvinte ca să o descriu, totul era iubire. Totul e atât de diferit faţă de ceea ce ştim noi aici, jos. Nu există pe lume culori asemănătoare, acolo totul e minunat! În faţă erau doi arbori, de o parte şi de alta, care păreau să marcheze o intrare. Atunci l-am văzut pe vărul meu intrând în acea grădină minunată.
...Dar eu ştiam, simţeam, că nu trebuia, că nu puteam intra acolo...
În timp ce urcam prin acest tunel spre lumină, mi-am zis: ”Pe ...(cel rău), sunt moartă!”
Atunci m-am gândit la copilaşii mei şi am suspinat: ”Vai, Dumnezeul meu, copilaşii mei! Ce vor spune ei? Această mamă aşa de ocupată, care nu avea niciodată timp pentru ei...” De fapt plecam aproape în fiecare dimineaţă devreme şi mă întorceam puţin înainte de 11 noaptea.
Atunci am văzut realitatea vieţii mele şi m-am simţit foarte tristă. Ieşeam din casă gata să cuceresc lumea, dar cu ce preţ!... În continuare neglijindu-mi casa şi copilaşii.
În acea clipă de gol pentru absenţa copiilor mei, fără să îmi mai simt trupul şi nici dimensiunea timpului sau a spaţiului, privii şi văzui toate persoanele din viaţa mea, în acelaşi moment, toate persoanele, cele vii şi cele moarte. Am putut să-mi îmbrăţişez străbunicii, bunicii, părinţii (care erau morţi)... pe toţi! A fost un moment de plinătate minunat. Am înţeles că fusesem înşelată cu problema reîncarnării... Îmi spuseseră că bunica mea se reîncarnase şi pentru că informaţia m-ar fi costat prea mulţi bani, nu mai continuasem ca să aflu în ce se reîncarnase... Ştiţi eu apăram teoria reîncarnării... Şi aici tocmai îmbrăţişasem străbunicii, bunicii... I-am îmbrăţişat bine şi am putut face aceasta cu toate persoanele pe care le cunosc vii sau moarte. Şi totul într-o clipă. De fapt nu-mi dădeam seama de trecerea timpului în acel moment atât de minunat. Când am îmbrăţişat-o pe fetiţa mea de 9 ani, ea a simţit şi s-a înspăimântat, căci puteam să-i îmbrăţişez şi pe cei vii (numai că în mod normal nu simţim această îmbrăţişare).
Şi apoi, acum, când nu mai aveam trup era uimitor să văd persoanele într-un mod cu totul nou. Mai înainte nu ştiam decât să critic: una era grasă, alta slabă, alta urâtă, alta neelegantă... etc. Şi când vorbeam despre alţii trebuia mereu să critic. Acum, nu: vedeam persoanele din interior, şi cât era de frumos! În timp ce le îmbrăţişam, vedeam gândurile lor, le vedeam sentimentele...
Aşa continuam să avansez plină de pace, de fericire; şi cu cât suiam cu atât simţeam că voi vedea lucruri şi mai frumoase. De fapt am văzut în depărtare un lac minunat, înconjurat de pomi frumoşi, minunaţi... Şi flori foarte frumoase, de toate culorile, cu un parfum delicios, diferite de cele de pe Pământ... Totul era foarte frumos în acea grădină minunată. Nu există cuvinte ca să o descriu, totul era iubire. Totul e atât de diferit faţă de ceea ce ştim noi aici, jos. Nu există pe lume culori asemănătoare, acolo totul e minunat! În faţă erau doi arbori, de o parte şi de alta, care păreau să marcheze o intrare. Atunci l-am văzut pe vărul meu intrând în acea grădină minunată.
...Dar eu ştiam, simţeam, că nu trebuia, că nu puteam intra acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: