Sosirea îngerului eliberator în închisoarea Purgatorului

I. Vino, frate creştin, ca să contempli astăzi în focul Purgatorului o privelişte înduioşătoare! Iată că se deschid porţile acelei temniţe grele! Ce nori de fum, ce strigăte de durere! O, ce mulţime nesfârşită de suflete! Şi de unde s-au adunat - te vei întreba - atâtea suflete în Purgator? Dar uită-te şi observă bine ce se petrece acum acolo. Vezi în mijlocul acelei fâşii de lumină care pătrunde în Purgator fluturând în aer două aripi cereşti? E îngerul milei lui Dumnezeu care aduce o veste bună în Purgator.

II. Priveşte câte braţe se înalţă la ivirea lui. Priveşte, căci poate vei recunoaşte printre atâtea fiinţe îndurerate, sufletului unuia din răposaţii tăi. Dar nu vei putea recunoaşte pe nimeni, şi totuşi sunt acolo mulţi care strigă şi gem de atâţia ani! Îngerul coboară în adânc şi feţele sărmanilor închişi se luminează. Priveşte cum focul le-a ars şi le-a consumat! Nu te înfioară acei ochii intraţi în fundul capului şi înnegriţi de foc, acele buze arse şi lipite de dinţi, acele braţe care s-au înnegrit ca tăciunele şi sfârâie sub tăria flăcărilor? Iată de ce nu poţi recunoaşte pe nimeni din cei de acolo. Şi totuşi acea fiinţă cufundată cu totul în foc poate e mama ta! Cealaltă înfăţişare care nici nu mai poate plânge, dar se uită numai la tine şi suspină, poate e tatăl tău! Celălalt e fratele tău, ceilalţi sunt prietenii tăi dragi. Mulţimea de acolo e formată din oameni de aceeaşi naţiune cu tine. Dar îngerul îşi întinde mâna şi scoate numai unul din acele suflete nefericite!

III. Ascultă strigătele de durere ale celor rămaşi în clipa când acel prea fericit suflet se desparte de , ei. "Du-te, suflete curat, îi zic ele, în sânul lui Dumnezeu... Adu-ţi aminte de noi înaintea mirelui nostru! Roagă-te pentru noi! Adu-le aminte de noi îngerilor noştri păzitori! Du salutarea noastră Măriei, da Măriei... O, scumpă Mamă, când va sosi şi pentru noi..." Îngerul şi sufletul ales trec hotarele Purgatorului, porţile se închid şi sufletele rămase cad iarăşi pe vatra cu jăratec şi flăcări nestinse. Atunci mulţi din acei nemângâiaţi strigă: "O, fii nerecunoscători! O, părinţi neomenoşi, astfel răsplătiti dragostea pe care v-am purtat-o? Aşa vă ţineţi făgăduinţele ce ni le-aţi făcut în ceasul morţii? Milă, milă!" Tu, creştinule, nu plângi încă?

Pildă

Cuvioasa soră Paula a sfintei Tereza, o adevărată slujitoare a lui Cristos, obişnuia să facă în fiecare sâmbăta rugăciuni deosebite în cinstea Maicii Domnului, pentru a dobândi milă pentru sufletele din Purgator. într-una din zilele închinate Sfintei Fecioare, pe când se ruga cu mare evlavie, fu răpită în extaz ca să mediteze suferinţele Purgatorului. într-o clipă i se păru că acel loc de chinuri se preface într-un mic rai. Cauza acestei schimbări era că se coborâse acolo o mare mulţime de îngeri pentru a elibera din porunca Maicii Domnului, câteva suflete scumpe ei. Văzând Paula cum acele suflete ieşeau triumfătoare din foc şi se îndreptau pline de slavă către Patria fericită, simţi o nespusă mângâiere. Dar mare ia fost mâhnirea când mai văzu un mare număr de suflete care rămâneau încă în acele chinuri şi strigau cu jale nespusă: "O, îngerii Domnului, întoarceţi-vă degrabă cu vestea cea bună că ne duceţi şi pe noi în Paradis!"

Propunere

Renunţă la o distracţie şi încredinţează îngerului tău păzitor toate meritele pe care le vei câştiga astăzi, ca să aducă uşurare cu ele sufletelor din Purgator.

Rugăciune

Preaiubite Isuse, care ai murit pe cruce pentru răscumpărarea sufletelor, fii îndurător astăzi la plânsul meu şi fă să se coboare în închisoarea grea a Purgatorului îngerul eliberator, care să cheme toate acele sărmane suflete, pentru a se odihni în sânul tău părintesc. O, cum doresc ele acea clipă fericită! Priveşte-le, o Doamne, cum îţi întind braţele arse de foc! Dacă nu poţi asculta rugăciunile lor, ascultă-le pe ale noastre. Suntem păcătoşi, e adevărat, dar îţi făgăduim îndreptare; te supărăm de mii de ori, dar tot de atâtea ori îţi cerem iertare! Iartă-ne, Doamne, pe noi şi iartă sărmanele suflete din Purgator, dându-le pacea şi odihna de veci. Amin.

Iradiere contagioasă la mănăstire

Începuturi dificile

Faptul ca o tânără să poată influenţa benefic, din exterior, viaţa unei comunităţi, este, poate, de genul «jamais vu»! Mai mult, contestată în multe feluri, să poată intra chiar în acea comunitate cu acordul tuturor, iată ceva pentru care raţiunea nu este de ajuns pentru a explica!

Toate acestea, împreună cu harurile extraordinare cu care este înzestrată, nu-i uşurează faptul de a fi doar o simplă novice, astfel că începuturile Yvonnei-Aimée în viaţa religioasă nu sunt uşoare. Ea se sufocă în acest univers atât de strâmt în comparaţie cu distanţele pe care le parcurgea prin Paris sau în alte părţi. Ea se simte ca o pasăre în colivie şi trebuie să lupte contra unei tentaţii puternice de a lua trenul spre Paris.

Totuşi, chiar dacă parcurge perioade dificile, ea nu mai pune în discuţie vocaţia nici o clipă. “Totul îmi vorbeşte despre iubire. Eu ştiu că El rămâne în mine şi eu rămân în El”. Ea îmbracă haina monahală în septembrie 1927 şi primeşte numele de Sora Marie Yvonne-Aimée a lui Isus: “Cât de fericită eram”!

Necazurile cu sănătatea continuă şi cade grav bolnavă. Se crede chiar că moartea ei este iminentă, ceea ce implică decizia de a înştiinţa întreaga comunitate despre favorurile primite de la Domnul Nostru.

Totuşi, dincolo de orice speranţă omenească, Yvonne se reface, graţie intervenţiei Sfintei Fecioare. Exista teama ca în acel moment să apară o exaltare în cadrul comunităţii; aceasta însă nu se produce.

Patruzeci de surori respectând discreţia cerută în mod special asupra vieţii Yvonnei, atât în relaţie cu lumea din afară, cât şi între ele, iată o constatare inexplicabilă dacă ţinem seama de dimensiunea pur umană a lucrurilor!

Noua novice este foarte îndrăgită; una dintre augustiniene spune că ea încurajează “doar prin simpla prezenţă”. Este rândul surorilor să profite de râsetele ei, ca şi de această bunătate şi dulceaţă care frapaseră deja în afara mănăstirii.

În timpul noviciatului său[1], ea se străduieşte să facă totul cât mai bine, zi după zi. Totuşi să fii sub supravegherea surorii Ange Gardien, maestra de novice, care, deşi cu intenţii bune, era foarte atentă să urmeze litera legii, nu face ca lucrurile să fie mai uşoare. Sănătatea ei şubredă şi harurile nu mai sunt fără urmări. Câteva zile, nu ar mai trebui să umble, datorită procentului mare de albumină, respectiv până la trei grame cincizeci. Pe de alta parte, datoria o obliga uneori să facă rabat de la această regulă, şi anume atunci când era absentă, fiind plecată să caute ostiile profanate.

Ce e de făcut? Sora Madeleine, devenită superioară comunităţii, şi sora Ange Gardien, reprezentând autoritatea, doresc o viaţă obişnuită pentru tânăra lor colegă. Pe de altă parte, harurile speciale pe care ea le primeşte sunt benefice pentru toţi.

Pentru a răspunde dorinţelor superioarelor sale, Yvonne-Aimée îi cere Domnului să o elibereze de harurile excepţionale. Dorinţa i se  îndeplineşte în bună parte, pentru un timp.

---

[1] Cf.”Yvonne-Aimée din Malestroit. Maestră de viaţă spirituală” Abatele Laurentin, ed O.E.I.L. Paris.

Yvonne se supune examinării unui exorcist…

Cercetările continuă pentru a determina dacă fenomenele din viaţa sa sunt într-adevăr supranaturale sau sunt rodul înşelătoriilor sau isteriei. Yvonne se supune tuturor chestionarelor, examenelor psihiatrice cerute, ascultând totdeauna de judecata Bisericii; aceste obiecţiuni sunt rapid eliminate mai ales datorită marelui său echilibru evident. Singurul, dintre cei patru preoţi implicaţi în această anchetă, părintele Tonquédec nu vrea să concluzioneze că asistă el însuşi la fenomenele mistice asupra cărora îşi bazează esenţialul analizei sale. Ceilalţi trei, printre care Monseniorul Picaud, aduc o concluzie pozitivă privind autenticitatea vieţii Yvonnei. Acesta din urmă, printr-o anchetă detaliată, joacă un rol determinant, permiţând Monseniorului Gouraud să-şi facă o opinie mult mai clară asupra Yvonnei şi anturajului ei. El nu ezită să se deplaseze pentru a interoga, mai ales, persoanele din echipa conducătoare a Căminului din Auteuil la Paris, unde Yvonne a petrecut mult timp.

El vrea să se asigure că ele nu sunt nici iluminate, nici nevrozate sau doar naive. Calitatea sufletească şi echilibrul acestor martori fiind relevate fără ambiguitate, el se declară favorabil intrării Yvonnei la mănăstirea din Malestroit. Monseniorul Gouraud nu împărtăşeşte această opinie, el se teme că aceasta să nu aducă dezordine în mănăstire (viitorul va demonstra contrariul). Dar Domnul dirijează evenimentele şi, după cum ea presimţise, la douăzeci şi şase de ani, Yvonne are în sfârşit fericirea să poată intra la mănăstirea din Malestroit, în martie 1927.

Această schimbare nu o împiedică să rămână foarte realistă că vor fi şi zile grele şi întunecate şi, chiar să se gândească la soarta pisicii ei, Malikoko, găsită pe stradă, care intră şi ea la mănăstire!

 “Sfinţenia constă mai ales în a nu te plânge de propria slăbiciune, căci nu merită sfinţenia cei care nu cad, ci aceia care cad adesea şi care se ridică din nou.”

Sora Yvonne-Aimée

“Credinţa mută munţii”, ilustrare

 Părăsind Malestroit, Yvonne îşi reia viaţa itinerantă, asistând la consacrarea Monseniorului Picaud la Sfânta Ana d’Auray, la canonizarea Sfintei Tereza de Lisieux, la Roma. Acolo, Yvonne cere un har neaşteptat. Oare este harul de a putea intra în sfârşit în mănăstire, aşa cum şi sfânta Tereza, la rândul ei, a trecut printr-o aşteptare similară? Sau cel de a se termina cercetarile succesive pe care le suporta?... Nimic din acestea!

Yvonne, însoţită de mama şi sora ei, cere harul de a putea face ceva pentru Franţa. Ea doreşte de asemenea un semn care să arate că acest lucru va fi îndeplinit: ca Papa Pius XI, în trecerea sa prin faţa pelerinilor, să se oprească în dreptul celor trei şi să le binecuvânteze în mod special. Este exact ceea ce se întâmplă.

Mai mult, Yvonne, necunoscându-l pe atunci, este decorată de generalul de Gaulle, cavaler al Legiunii de Onoare după razboiul 1939 – 1945 cu aceste cuvinte: “Eu cunosc conduita dumneavoastră excepţională, vă mulţumesc în numele Franţei”.

Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă

 

 “Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă.”

Sora Yvonne-Aimée

În schimb, Yvonne îşi dezvăluie inima şi se pune la dispoziţia Domnului iubit, fără rezerve: “Ţi-am oferit inteligenţa mea. Este atât de mărginită! In ciuda bunatăţii Tale infinite, atâtea temeri, îndoieli şi îngrijorări, greşeli lamentabile mi-au bulversat deja viaţa! Binecuvânteaz-o Tu! Ţi-am dăruit sărmana mea inima creată pentru a Te iubi şi neliniştită până ce nu-şi va găsi odihna în Tine. Tu singur eşti capabil să-mi astâmperi setea de a iubi. Tu eşti bucuria mea, forţa mea, tot ce am... După modelul Tău de a iubi, voi şti şi eu să iubesc ca Tine. Şi voinţa mea ţi-o ofer... Vreau să acţionez urmând voinţa Ta îndeplinită cu voie bună, fără urmă de egoism…”.

Yvonne învaţă de asemenea, de la Domnul, că va fi insultată, suspectată, neînţeleasă şi că unii prieteni o vor alunga, dar că va putea conta pe o prietenie care nu poate fi stricată: “Cu cât această afecţiune va fi mai supranaturală, cu atât va da roade minunate prin harul lui Dumnezeu”.

Este vorba de Paul Labutte. Născut în 1905, nepotul lui Jeanne Boiszenou şi proaspăt seminarist, face cunoştinţă cu Yvonne la o reuniune familială la Brardière. De trei ani, fără a-l cunoaşte, Yvonne se roagă pentru el, la cererea mătuşii ei. De la această întâlnire, care va marca în viaţa sa o cotitură importantă dar şi imprevizibilă, ea va fi pentru el un sprijin permanent şi îl va îndruma spre Cel pe care ea îl iubeşte mai presus de orice, conducându-l în diferite moduri totdeauna cu justeţea de spirit care o caracterizează.

Isus însuşi o învaţă

 În timpul acestei convalescenţe, Domnul Isus, însoţit uneori de Sfânta Fecioară, de care Yvonne se ataşază din ce în ce mai mult, continuă să o înveţe. El îi indică vointa sa într-o atmosferă de bunăvoinţă deosebită la Malestroit. Pentru vizitatori, care nu ştiu nimic din aceste fapte ieşite din comun, această bunăvoinţă de excepţie între surori sare în ochi şi calitatea acestui raport creşte. Roadele acceptării de către Yvonne a misiunii sale, oricât ar costa-o, sunt acelea că la Malestroit bunăvoinţa devine palpabilă.

Isus o face să înteleagă, mai ales, cum să nu-i judeci pe ceilalţi, “căci judecata noastră este înşelătoare, motivul care l-a determinat pe aproapele nostru să acţioneze ne este de obicei necunoscut, mai multă milostivire trece prin faptul de a nu pierde din vedere propriile noastre greşeli pentru a ne arăta generoşi ca şi Isus. Totdeauna această iubire fără limită făţă de Isus”!

Pentru Domnul, ea poate îndrăzni orice!

 

Sănătatea ei nu se îmbunătăteşte deloc (dubla pneumonie, nefrită, abces renal...) şi iat-o din nou internată la Malestroit, de mai multe ori. În timpul uneia din aceste internări, ea îi cere părintelui Picaud, conform cu dorinţa Domnului, să obţină de la episcopul de Vannes încuviinţarea ca în cadrul comunităţii de acolo să se construiască o mare clinică.

Fără frica de ridicol, cu multă convingere, ea are răspuns la toate obiecţiunile pe care acesta le formulează: Malestroit este un “colţ pierdut” în Bretania unde “medicii nu ar merge pentru a se îngropa acolo”, în plus nu există fonduri.

Ea promite cu certitudine: “Vor fi şi medici şi chirurgi, iar banii vor sosi”! O asemenea propunere are tot ce-i trebuie pentru a surprinde în împrejurarile date, aşa că Monseniorul Gouraud respinge total proiectul.

Extinderea clinicii se va realiza totuşi, câţiva ani mai târziu! Monseniorul Gouraud nu va pune la început, decât o condiţie pentru a-şi da acordul: ca surorile să dispună de fondurile necesare înainte de a începe vreo acţiune. Pe sora Madeleine, care se îngrijorează de această condiţie nerealizată încă, sora Yvonne-Aimée o asigură surăzătoare: “Opera Domnului se va îndeplini pentru că este voia Lui... El va îndepărta obstacolele la timpul potrivit”. Abandonarea sa este totdeauna absolută.

După o lună, donaţiile vor sosi, şase luni mai târziu va fi binecuvantată prima piatră.

Experienţa unică

 

În 1924, Yvonne trăieşte pentru prima dată ceva din Pătimirile lui Cristos; ea va primi darul stigmatelor care, în viaţa obişnuită, nu va fi vizibil pentru cei din jur. Acceptă cu bucurie să împartă suferinţa persoanelor despre care i se vorbeşte, pentru ca Duhul Sfânt să le poată transforma în iubire.

Ca şi în viaţa unor mari oameni de spirit, Yvonne este confruntată cu manifestări satanice directe: “Se spune că există oameni savanţi care neagă existenţa personală şi acţiunea diavolului! Aş vrea ca aceştia să-l găsească, seara, la piciorul patului lor, poate aşa ar crede în existenţa lui!”

În această perioadă, Monseniorul Gouraud revine, în ciuda voinţei sale, asupra interdicţiei pentru Yvonne de a se duce la Malestroit, dar păstrează o mare neîncredere şi numeşte un nou superior ecleziastic al mănăstirii, pe părintele Picaud, cu o dublă misiune: să restabilească unitatea comunităţii şi să studieze de aproape problema legată de Yvonne-Aimée. Sceptic şi el, acest breton, în acelaşi timp solid şi aspru precum granitul, o intimidează; el îl succede de fapt pe părintele Creté ca director spiritual al Yvonnei.

Căsătorie? Viaţa religioasă? În ceaţă totdeauna încrederea!

Ea are acum douăzeci şi patru de ani şi viaţa sa dezordonată, când într-o şcoală, când într-un cămin, câteodată la o mătuşă, mai des la mama ei, la Malestroit, o apasă. Cine şi-ar imagina zilele aceleia care părea atunci o fată fermecătoare şi fără griji, ocupată cu unele activităţi casnice şi ieşiri pentru distracţie? “Să accepţi să nu ai o viaţă ordonată şi mai ales, să nu arăţi ca această viaţă, în aparenţă agreabilă... te face să suferi atât de mult nu îi este un lucru uşor, deşi a se dedica Lui, este pentru ea mai degrabă o bucurie”.

Încă din copilărie, ea aspiră la o viaţă religioasă. Totuşi, cu patru ani mai devreme, când mama sa şi unchiul, părintele Trégard, îi repetau că este făcută pentru căsătorie, Yvonne, după ce a rezistat şi a respins o duzină de pretendenţi, acceptă să se logodească. Cu sufletul stins, ea acţionează astfel doar din ascultare. O atitudine care nu poate fi înţeleasă decât inclusă în context: Yvonne doreşte mai întâi să se abandoneze voinţei Domnului, iar doamna Beauvais şi părintele Tregard reprezintă, în ochii ei, autoritatea lui Dumnezeu.

În acest timp, neliniştită, ea îl consultă, după câtva timp, pe părintele Creté. Fără nici o ezitare, acesta îi răspunde “Domnul va vrea cu totul pentru El”. După această afirmaţie coincizând cu intuiţia ei profundă, Yvonne ajunge, în sfârşit, la certitudinea vocaţiei sale. Ce bucurie! Totuşi nimic nu este încă rezolvat. Ea nu ştie nici când va putea intra la mănăstire, nici unde. Mai mult, Yvonne se teme de limitările conventului; a cunoscut o atât de mare libertate până acum! Dar ştie că va depăşi piedicile pentru că această este voinţa Domnului Isus.

Din ceaţa în care era învăluit viitorul ei, apare marea sa alegere pentru anul 1925, care abia a început: “să mă abandonez cu hotărare în voia lui Dumnezeu... pentru a îndeplini tot ceea ce El va dori”.

Din nou în cartierul roşu

Domnişoara Boiszenou, membră a echipei conducătoare a “Căminului” din Auteuil unde Yvonne îşi reîntâlneşte mama şi sora, se temea de femeile exaltate. Ca atâţia alţii, ea constată la tânără “un echilibru perfect”, “Yvonne are într-atât aerul unei mistice, pe cât am eu aerul unui arhiepiscop!” precizează ea. Veselă ca un cintezoi, Yvonne dă impresia că orice îi este uşor.

Totuşi Domnul continuă să-i ceară să-şi îndeplinească misiunile specifice, care nu înseamnă în nici un caz odihnă. Astfel el o trimite în locurile pe care i le indică, să caute ostii consacrate, pe punctul de a fi profanate, la persoanele vizate. Se întâmplă că uneori, puţinii ei prieteni, să poată participa la aceste căutări. Yvonnei îi este teamă. Ea trebuie să înfrunte reacţii foarte dificile: insulte, lovituri, planşete... dar ea acţionează încrezătoare în forţa pe care Domnul i-o va da la fiecare pas.

În ciuda unei stări de sănătate alarmante: febra, leziuni pulmonare, hemoftizie... în timpul acestei perioade, săracii, aceşti prieteni ai lui Isus, rămân în centrul preocupărilor ei; fiecare din ei îl reprezintă pe Isus însuşi deoarece Isus Cristos a fost unul dintre ei. Oricare ar fi perioadele de desparţire, ea nu riscă să-i uite. Pentru orice absenţă sunt prevăzute soluţii de rezeră.

Apoi Isus le vorbi din nou zicând: “Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (In 8,12.)

Crucificată de toată această mizerie, ea are grija, cu mult înainte pentru timpul în care trăia, unui raport cu fiecare persoană.

De la cei mai lipsiţi, ea învaţă să fie mai generoasă, să câştige energie căci ei refuză rareori altora bucuria prezenţei lor, tandreţea inimii lor. Ei sunt cu atât mai mari, cu cât rămân mai umili.

La rândul său, ea dăruieşte nu numai reconfortare şi hrană, ci şi încrederea ei în capacităţile lor de a schimba ei însişi câte ceva.

Ea îi vizitează pe cei pe care îi indică Domnul pentru ca să-i consoleze, să-i reconforteze, să-i ajute material, după cum i se cere.

Ea spală vasele, cară gunoiul, pregăteşte masa şi o înlocuieşte pe mama bolnavă, pe lângă cei mici. Pentru a aduna fonduri, îşi înmulteşte iniţiativele: stă de veghe noaptea pentru a desena decoraţiuni colorate, cântă la vioară în cadrul unor concerte particulare şi cere câteodată puţini bani uneia din bunicile ei sau unei prietene foarte apropiate.

Dar numai cu forţele ei omeneşti, ar putea să pareze loviturile în ciuda sănătăţii ei şi în faţa pericolului? Într-adevăr, în aceste periferii, pericolele sunt chiar reale, mai ales pentru o tânără atât de seducătoare. Dacă Yvonne descoperă aici suflete frumoase, ea face faţă, pe de altă parte, la evenimente teribile. Aici salvează un copilaş abandonat, rănit la cap, dincolo se ocupă, singură, pentru a evita alte suferinţe, de o familie, a cărei fiică a fost găsită spânzurată, are grijă de o altă fată rănită cu un cuţit în claviculă. Nu sunt rare cazurile când se confruntă cu probleme cauzate de alcool; într-o zi desparte un tată de fiul său în timp ce se băteau cu cuţitele. Cunoscând dragostea lor pentru copilaş, ea nu ezită să se plaseze între ei şi copilul familiei, singura modalitate de a opri luptă.

Uneori ea îşi riscă viaţa în timpul unor situaţii extreme din care nu se retrage decât invocând intens îngerul său păzitor. Acesta îi este familiar, cunoscându-l pe nume. “Lumea este plină de supranatural, fără de care aş fi clacat de mult timp”, va spune ea. O credinţă şi un curaj neobişnuit, pentru o tânără crescută într-un mediu atât de protejat ca al său!

Abandonare în braţele lui Dumnezeu; Ascultare totală făţă de judecata Bisericii.

 “Isus permite ca nimeni să nu-şi dea seama, explică Yvonne, în afară de sora Marie-Madeleine, responsabilă de clinică”; o mare afecţiune şi încredere reciprocă le leagă.

Câţiva martori ocazionali vor face de asemenea excepţie, dintre care unii, neîncrezători la început, vor renunţa apoi la orice scepticism. Prudenţa, prima lor reacţie, îşi va da întreaga greutate încrederii pe care o vor manifesta mai târziu faţă de Yvonne-Aimée.

Părintele Creté, devenit confesorul său, remarcă mai ales marea simplitate a Yvonnei: Pentru ea, “umilinţa adevărată, este chiar simplitatea. Reportăm lui Dumnezeu meritul, ceea ce nu împiedică să gustăm în trecere plăcerea pe care Dumnezeu a dorit să o încercăm... Să-i spunem mulţumesc şi să trecem mai departe”.

Totuşi, părintele rămâne, prudent şi vigilent atestând autenticitatea faptelor pe care le constată; prin el şi episcopul lui, tânăra se supune total judecăţii Bisericii.

În acest timp Monseniorul Gouraud, pe atunci episcop de Vannes, interzice, pentru o durată nedeterminată, orice relaţie între mănăstire şi Yvonne, singura modalitate, după el, să verifice calitatea “supranaturală” a vieţii acesteia. Yvonne încearcă o durere, dar răspunde fără ezitare: “Decizia Monseniorului este cea a Stăpânului Suprem şi El va fi ascultat cu fidelitate, cu iubire şi bucurie”.

Regăsim, ca şi în celelalte încercări pe care ea le va traversa, această egalitate între umorul care o caracterizează şi simţul absolut al ascultării.

Din viaţa sorei Faustina Kowalska

La câteva săptămâni de la primirea ei în mănăstire, maica superioară a trimis-o pe postulantă, împreună cu alte două surori la Skolimow, un loc aflat în suburbiile Varşoviei, din motive de sănătate, care i se deteriorase ca urmare a posturilor severe ce se ţineau în casă şi în timpul îndeplinirii sarcinilor, dar şi drept urmare a experienţei spirituale în noua viaţă din mănăstire. La Skolimow 1-a întrebat pe Isus pentru cine să se roage.

Ca răspuns, a avut o nouă viziune a Purgatoriului, din care a învăţat că cel mai mare chin pentru sufletele aflate în „acest loc neguros, cuprins în întregime de flăcări” era un dor de Dumnezeu fără seamăn. Îlăuntrul inimii ei a auzit aceste cuvinte: „Milostivirea Mea nu vrea acest lucru, dar o cere dreptatea!." Începând de atunci, Helenka s-a rugat din ce în ce mai fierbinte pentru sufletele din Purgatoriu, cu gândul de a le ajuta, iar Dumnezeu i-a permis să stabilească o formă şi mai strânsă de legătură cu ele.20-21

Maica Janina Olga Bartkiewicz, o persoană foarte înţeleaptă şi foarte inimoasă, se ocupa pe atunci de postulante, având grijă de stadiul întâi al vieţii în comunitate. Era foarte exigentă atât cu sine, cât şi cu restul persoanelor, şi îşi ascundea bunătatea şi mărinimia în slujba lui Dumnezeu sub masca austerităţii şi a severităţii. Se purta foarte frumos cu tinerele postulante care se pregăteau de viaţa religioasă, dar, în acelaşi timp, avea pretenţii mari de la ele, îndrumându-le cu fermitate. Despre Helenka obişnuia să spună că avea o viaţă lăuntrică numai a ei şi că de aceea micul ei suflet trebuie să-i fie fost tare drag lui Isus. De obicei, în comunitate, Helenka intra în contact cu celelalte surori, iar viaţa îi oferea, desigur, şi scene neplăcute. „La un moment dat, pe când eram la bucătărie cu sora N.", îşi aducea ea aminte în jurnal, acolo unde pomenea de perioada postulatului, „aceasta s-a cam supărat pe mine şi, ca pocăinţă, m-a pus să mă aşez pe masă, în timp ce ea muncea din greu, curăţa, freca, iar eu rămâneam aşezată pe masă. Surorile veneau şi se mirau că mă vedeau aşezată pe masă, şi fiecare îmi spunea câte ceva. Una că sunt leneşă, alta că sunt extravagantă. Pe atunci eram postulantă. Altele spuneau: «Ce fel de soră vei fii» Totuşi, eu nu puteam să mă dau jos, pentru că sora îmi poruncise, în numele ascultării, să rămân aşezată până când ea îmi va spune ea să mă dau jos. Într-adevăr, singur Dumnezeu ştie câte acte de abnegaţie am făcut eu atunci. Mi se părea că ard de ruşine. Adeseori, Dumnezeu însuşi mă încerca în felul acesta pentru a mă modela interior!” 21

Miracolul

Ni se pare util, dată fiind folosirea uneori indiscretă a temei miracolului, să spunem câteva cuvinte despre această temă. Dintr-o cercetare făcută la Londra, în spitalele pentru copii, a rezultat că pruncii ale căror mame erau prezente şi participau la îngrijirile prestate de infirmiere se vindecau de două ori mai repede decât ceilalţi, care primeau şi ei aceleaşi îngrijiri. Asta înseamnă că iubirea stimula energiile fizice în copiii asistaţi de mamele lor şi că ei simţeau profund iubirea lor. Această imagine ne face să ne gândim că energiile naturale nu sunt absente într-un eveniment miraculos, care este constituit, înainte de toate, din ceea ce s-ar putea defini un eveniment-prezenţă.

Un miracol este un eveniment-prezenţă, un eveniment-venire, un eveniment în care mai precis prezenţa lui Dumnezeu se revelează într-un context de lumină care ne pune în contact direct cu el. Miracolul nu este un pumn dezlănţuit în fenomene, pentru a capta atenţia noastră şi a ne prăvăli în minunat, în schimb, este vorba de o dimensiune spirituală, în care evenimentul se situează pe planul iubirii.

Un alt exemplu poate folosi chiar ca parabolă. Şi este şi mai emoţionant: o femeie foarte bolnavă se întoarce de la Lourdes. Este zâmbitoare şi declară că a primit un har foarte mare, acela de a fi văzut vindecarea miraculoasă a unei vecine a ei, bolnavă ca şi ea. Miracolul mai evident aici este cel al carităţii acestei femei, care a uitat propriul caz, care sa şters pentru a implora vindecarea alteia.

Rugăciunea captează acea undă de lumină care emană constant din Dumnezeu. El este ca un generator de unde, ca un transmiţător care este mereu în acţiune. Dacă harul nu ne transformă, este pentru că noi suntem absenţi, este pentru că receptorul nostru nu este în sintonie, nu este în măsură să capteze undele, lumina divină, ajutoarele lui Dumnezeu, care încontinuu ne sunt oferite şi comunicate. Trebuie să cultivăm o atitudine de tăcere şi de respect, pentru a lăsa să crească în noi acea lumină interioară care numai ea permite să discernem prezenţa divină.

Maurice Zundel

Religiile si Purgatoriul

Interviu catre Maria Simma

Ai fost vizitată de musulmani si evrei?


Da, şi sunt în totdeauna bucuroşi cand vin pe la mine, căci acum înţeleg lucrurile mult mai bine, decât atunci când trăiau. Să ne amintim că, pentru faptul că aparţinem de Biserica Catolică, avem posibilitatea să facem maximul, pentru a câştiga Raiul. Cei care au trăit o viaţă diferită, dacă trăiesc această credinţă conştiincios, vor putea şi ei, evident, să se sfinţească.

Fiecare creştin ar trebui să ştie, că se pot găsi mulţi sfinţi şi în afara Bisericilor noastre creştine. Despre unul dintre aceştia, a vorbit Fecioara Maria, recent, cu una dintre vizionare. Când vizionara a întrebat-o, cine este persoana cea mai sfântă din orăşelul în care trăia, Preacurata i-a răspuns că era o femeie musulmană.

Exista religii care nu sunt pozitive pentru suflet?

Există multe religii şi desigur, câteva nu sunt religii bune. Astăzi, îndrăznesc să se numească religii şi întâlnirile celor care practică magia, secte care exercită forme de stăpânire. În particular, acestea din urmă, fără reţinere, se consideră creştine, ca şi acei sărmani, care au murit recent în Statele Unite, arşi pe rug, după o luptă cu poliţia. Indivizi, ca şi leader-ul lor, sunt tot mai mulţi. Oameni însetaţi de putere, cu puternice capacităţi de a stăpâni şi de foarte multe ori posedaţi.

Creştinii ortodocşi şi protestanţii sunt cei mai apropiaţi de catolici. Ei cred în Dumnezeu şi în cele Zece Porunci. Şi totuşi, protestanţii nu cred în Fecioara Maria, cel puţin oficial, chiar dacă cunosc mulţi care se roagă Rozariul.

La o parte sunt cei care îl slujesc pe diavolul.

Problema este, cât adevăr este în fiecare religie! Şi pentru că Dumnezeu măsoară cât de plin este paharul şi nu cât de gol, orice comunitate care recunoaşte şi cinsteşte pe Dumnezeu Bun , Salvator şi Eliberator, este bună şi în ochii lui Dumnezeu.

A devemi sfinţi înaintea lui Dumnezeu, este desigur mai dificil, pentru cine este catolic. Aceasta din cauza faptului că are la dispoziţie, adevărul maxim, chiar dac astăzi, Biserica trece printr-o stare dureroasă.

Deci creştinul catolic este considerat responsabilul major, pentru a aduce la Isus pe alţii şi capabil să facă mai mulţi pentru ceilalţi, cu rugăciunea şi tăcerea, tocmai pentru că a primit mai mult ajutor decât ceilalţi. Cine a primit mult, mult i se va cere (Lc 12,48).

Exista în Rai vreun suflet, care nu a intrat niciodat în nici o Biserică, când trăia?

Desigur! Dacă un om trăieşte cu o conştiinţă curată, căutând întotdeauna să iubească şi să ajute pe aproapele său, va fi cu Dumnezeu în Rai. Dumnezeu iubeşte şi binecuvântează pe cei care nu au avut niciodată posibilitatea să-L cunoască în timpul vieţii lor, dar care, au iubit şi au apărat viaţa, darul cel mai mare pe care Dumnezei ni l-a dat.

Ce ar trebui să facă pentru sufletele din Purgatoriu, cei care împărtăşesc alte credinţe şi care nu cunosc, deci, rugăciunile pe care ni le-ai indicat?

Nu este problema să înveţi pe de rost rugăciuni recunoscute de Bserica Catolică, este ceva ce aparţine de inimă. Ar trebui să-şi întărească iubirea lor pentru ei. Şi numai rostind Tatăl nostru şi Bucură-te Marie, va fi de mare ajutor pentru cei dragi ai lor, care se află în Purgatoriu, şi apoi vor primi mult ajutor din partea lor.

Să ne amintim că singura rugăciune lăsată nouă de Isus este Tatăl nostru. Cuprinde tot ceea ce iubirea lui Dumnezeu ne cere să facem.

Şi totuşi, pe cât de scurtă şi simplă este ea, câţi oameni din lume, împlinesc ceea ce cere? Puţin câte puţin, vor putea folosi şi alte rugăciuni. Ele rămân ca o susţinere, pentru ceea ce ar trebui să izvorască din inima noastră pentru fraţii, prietenii şi rudele noastre răposate.

Repet, TOTUL nu ţine de cerebral, ci de inimă. Iubirea vine din inimă, nu din cap. Puţina inteligenţă nu a ucis pe nimeni, niciodată, dar puţina iubire ucide în fiecare clipă, din zi în noapte. Viaţa nu se sfinţeşte, vindecările nu apar, dacă nu avem iubire. Creierul nu serveşte.

Vindecările care au loc în timpul Liturghiilor de rit catolic, în egală măsură au loc şi în timpul Liturghiilor altor Confesiuni?

Va depinde, în mod categoric de credinţa celui care participă la prezenţa reală a lui Isus, în Ostia Consacrată. Pentru unii, preyenţa sa este numai simbolică. Dacă au loc vindecări chiar şi atunci când prezenţa lu Isus este considerată doar simbolică, acele vindecări, pot fi considerate imitaţii şi nu vor dura.diavolul nu încetează niciodată să ne creeze confuzie şi să ne depărteze de Isus real, al nostru.

Sunt alte Confesiuni, în care forma liturgică s-a restrâns atât de mult, încât unii consideră Împărtăşirea cu Isus, orice frântură de pâine, de orice compoziţie. Pot avea loc vindecări şi în acest context şi este adevărat foarte important, ca Liturghia să rămână aceeaşi, ca cea de rit romano-catolic?

Este important. Cred că forma liturgică trebuie să fie cea a Bisericii Catolice, dar sunt sigură de nemăsurata iubire a lui Isus. De aceea nu aş îndrăzni niciodată, să pun la îndoială vindecările care apar ăn alte forme de Împărtăşire. Oricum, Liturghia de rit catolic, când este trăiză cu inima şi în profunzime, este cea mai echilibrată şi mai vindecătoare pentru suflet, minte şi trup.

Acele Suflete din Purgatoriu, care în viaţă nu au fost creştine, ţi-au vorbit vreodată despre Papa?

Da. Mi-au spus că acum îl recunosc pe Sfântul Părinte, ca fiind Capul spiritual suprem al întregii omeniri.

Ateii ţi-au spus acest lucru?

Da. Sufletele oamenilor care nu au crezut, când trăiau pe pământ, mi-au spus acelaşi lucru.

Ce se întâmplă atunci când cineva evine membru al unei secte sau cult?

Depinde mult de ce a ajuns acolo şi cum. Dacă s-a născut într-o familie, în care acest lucru era deja acceptat şi consolidat, el va fi judecat cu blândeţe. Nu a fost o alegere a sa şi nu cunoştea realitatea. Dacă este un catolic sau un creştin al unei Confesiuni şi a ales în mod conştient acea cale, va plăti mult.acel om va trebui să se întoarcă la adevărata sa Confesiune, înainte de a muri, pentru a se elibera total.

I-am auzit pe mulţi din generaţia mea, între care şi câţiva medici, folosind expresia „patologie catolică”. Ce poţi să îmi spui în acest sens?

O, cât mă face să mă întristez şi mă nelinişteşte această expresie! Când aceasta se întâmplă, nu poat fi decât opera diavolului. Când nu se învaţă să se iubească cu Iubirea Divină şi părinţii, preoţii şi profesorii ştiu numai să lovească şi să învinovăţească, pot produce în tineri, boli spirituale. Isus nu acuză niciodată, niciodată, NICIODATĂ pe nimeni, căci cunoaşte condiţia umană mai bine decât noi.

Este diavolul cel care foloseşte lovituri, pentru a ne înşela. Răzbunările au îndepărtat pe mulţi din Biserică.Fecioara Maria ne spune în mod repetat, să ne rugăm pentru cei care nu au cunoscut dragostea lui Dumnezeu, şi deci s-au îndepărtat. Cine a provocat aceasta în copiii săi, va avea o răspundere mare în faţa Tribunalului lui Dumnezeu. Când se întâmplă acest lucru, Domnul va avea o particulară milă faţă de victimă, căci ştie de unde şi de la cine au provenit acele lovituri.

A murit, dar s-a intors...

Marturia unei femei (Gloria Polo)

Ceea ce vreau să vă povestesc, mi s-a întâmplat în ziua de 5 mai 1995 la Universitatea Naţională din Bogota, începând cu orele 16:30.

Sunt dentistă. Împreună cu vărul meu de 23 de ani, şi el tot dentist, studiam pentru examenul de specializare. În acea zi de vineri, în jurul orei 16:30, mergeam împreună cu soţul meu, spre Facultatea de Stomatologie pentru a căuta câteva cărţi de care aveam nevoie. Soţul meu, având o pelerină de ploaie, mergea pe lângă zidul Bibliotecii Generale, iar vărul meu şi cu mine ne adăposteam sub o umbrelă şi ne amuzam sărind peste băltoace. La un moment dat ne-a lovit un fulger care ne-a lăsat carbonizati.
Vărul meu a murit pe loc; fulgerul a intrat arzându-l complet pe dinăuntru, dar lăsându-l intact la exterior. El a făcut un stop cardiac şi nu a răspuns la tentativele de reanimare făcute de medici. Deşi tânăr, era un băiat foarte credincios şi avea o mare devoţiune pentru Pruncuşorul Iisus.

Cât despre mine fulgerul mi-a intrat prin braţ, arzând în mod înspăimântător tot trupul atât pe afară, cât şi pe dinăuntru; practic, mi-a dispărut carnea, până şi sânii, mai ales cel stâng, în locul căruia a rămas o gaură. Mi-a ars carnea de pe coaste, de pe burtă, de pe pulpe, mi-a carbonizat ficatul, mi-a ars grav rinichii, plămânii, ovarele... şi a ieşit prin piciorul drept.

Am rămas în stop cardiac, practic fără viaţă, cu trupul tresăltând din cauza electricităţii încă prezentă în acel loc.

Pentru cine doreste continuarea o voi trimite pe mail pentru cei interesati, adresa mea e universalyes@gmail.com

O povestire extraordinară - Fluierarul care să-ţi aducă bucurie

Acum câţiva ani, o vecină mi-a povestit o experienţă pe care a trăit-o într-o iarnă pe o plajă din Washington State. Întâmplarea m-a impresionat extraordinar de tare şi m-a urmărit foarte mult timp. Mai târziu, la o conferinţă a scriitorilor, conversaţia mi-a revenit în minte şi am simţit nevoia să o aştern pe hârtie. Am să vă prezint acum povestea ei, care mă obsedează la fel de tare cum m-a obsedat prima dată când am auzit-o:

Avea 6 ani când am întâlnit-o prima dată pe plaja din apropierea locuinţei mele. Această plajă este refugiul meu - pentru care străbat o distanţă cam de 3 sau 4 mile - ori de câte ori simt că lumea se prăbuşeşte peste mine.

Construia atunci un castel de nisip, iar când m-a văzut, a ridicat spre mine ochii săi albaştri ca marea.

-              Bună, îmi spuse ea.

Eu i-am răspuns doar cu o uşoară înclinare din cap, căci nu prea aveam chef să vorbesc cu un copil.

-              Construiesc, îmi spuse ea.

-              Da, văd. Ce construieşti? am întrebat-o eu fără prea mare interes.

-              Nu ştiu. îmi place să simt nisipul în mâini.

Asta e o idee bună, am gândit eu, descălţându-mă. Un fluierar a planat atunci deasupra noastră.

-              O să avem parte de o bucurie, îmi spuse apoi copilul.

-              Poftim?

-              O să avem parte de o bucurie. Mama spune că fluierarii vin ca să ne aducă bucurii. Pasărea continua să planeze deasupra plajei.

-              La revedere, bucurie - am murmurat eu - bine ai venit, durere!

Apoi, am vrut să-mi continuu drumul. Mă simţeam deprimată, iar viaţa părea să nu mai aibă nici un sens.

-              Cum te cheamă? continuă ea, refuzând să mă lase în pace.

-              Ruth, i-am răspuns eu. Ruth Peterson.

-              Pe mine mă cheamă Windy - sau cel puţin aşa mi s-a părut că a spus. Şi am 6 ani.

-              Bună, Windy.

Ea începu apoi să râdă.

-              Eşti simpatică, îmi spuse ea.

Şi în ciuda tristeţii mele copleşitoare, am început să râd şi eu, continându-mi apoi drumul.

Vocea ei cristalină m-a urmărit un timp.

-              Mai vino pe aici, doamnă P! strigă ea după mine. Vom petrece o altă zi fericită.

Dar zilele şi săptămânile care au urmat erau dedicate altora: unui grup de cercetaşi turbulenţi, unor întâlniri din cadrul PTA (Parent-Teacher Association) şi unei mame suferinde.

Dar într-o dimineaţă însorită, în timp ce spălam vasele, mi-am spus dintr-o dată, luându-mi haina din cuier:

-              Am nevoie de un fluierar.

Balsamul nepieritor al ţărmului mă aştepta. Briza era rece, dar eu am mers mai departe, încercând să-mi regăsesc liniştea pierdută. Uitasem complet de copila cu ochi albaştri, iar când mi-a apărut din nou în cale, am tresărit puţin speriată.

-              Bună, doamnă P, îmi spuse ea. Vrei să te joci cu mine?

-              La ce te-ai gândit? am întrebat-o eu, puţin supărată.

-              Nu ştiu. Spune-mi tu!

-              Ce-ai zice de şarade? am întrebat eu pe un ton sarcastic. Râsul ei ca un clopoţel răsună din nou.

-              Nu ştiu ce e aia.

-              Atunci, hai să ne plimbăm!

Privind-o cu atenţie, am observat frumuseţea delicată a chipului ei.

-              Unde locuieşti? am întrebat-o eu.

-              Acolo, îmi spuse ea, arătând un şir de căsuţe de vară. Ciudat, am gândit eu, să locuieşti acolo iarna.

-              La ce şcoală te duci?

-              Nu mă duc la şcoală. Mama spune că suntem în vacanţă.

A continuat apoi să vorbească neîntrerupt - discuţii naive de copil, dar mintea mea zbura spre alte lucruri. Când a venit timpul să plec acasă, Windy îmi spuse că a avut parte de o zi fericită. Simţindu-mă ceva mai bine, i-am zâmbit şi am aprobat-o.

Trei săptămâni mai târziu, am venit pe plajă copleşită de spaimă. Nu aveam nici un chef s-o întâlnesc pe Windy. Mi s-a părut chiar că am văzut-o pe mama ei în prag şi îmi venea să-i strig să-şi ţină copilul acasă.

-              Dacă nu te superi - i-am spus supărată lui Windy când m-a prins din urmă - aş vrea să fiu singură astăzi.

Arăta neobişnuit de palidă şi abia respira.

-              De ce? mă întrebă ea.

M-am întors spre ea ţipând:

-              Pentru că mama mea a murit - întrebându-mă în acelaşi timp de ce îi spuneam asta unui copil.

-              Atunci - îmi spuse ea încet - aceasta este o zi proastă.

-              Da, ca şi ziua de ieri şi de alaltăieri. Te rog, pleacă!

-              A durut?

-              Ce să doară? am întrebat-o eu, supărată pe ea, dar şi pe mine însămi.

-              Când a murit...

-              Bineînţeles că a durut, am repezit-o eu, fără să înţeleg ce voia să spună. Apoi, am plecat.

O lună şi ceva mai târziu, când m-am dus din nou pe plajă, n-am mai găsit-o acolo. Simţindu-mă copleşită de vinovăţie şi de un sentiment de ruşine, recunoscând în acelaşi timp că îmi era dor de ea, m-am dus acasă la ea şi am bătut la uşă. Mi-a deschis o femeie cu o privire pierdută şi cu un păr de culoarea mierii.

-              Bună ziua, am spus eu. Sunt Ruth Peterson. Mi s-a făcut dor de fiica dumneavoastră şi voiam să ştiu unde este.

-              Da, doamnă Peterson, poftiţi! Windy vorbea des despre dumneavoastră. Mi-e teamă că i-am cam permis să vă deranjeze. Dacă v-a deranjat cu ceva, îmi cer mii de scuze.

-              Nu aveţi pentru ce - este un copil extraordinar, am spus eu, realizând brusc că vorbeam serios. Unde este?

-              Windy a murit săptămâna trecută, doamnă Peterson. Avea leucemie. Poate că nu v-a spus.

Lovită parcă de trăsnet, m-am prăbuşit pe un scaun. Rămăsesem practic fără răsuflare.

-              Îi plăcea plaja asta; astfel că atunci când şi-a exprimat dorinţa să venim aici, n-am putut s-o refuzăm. Părea să se simtă mult mai bine aici şi a avut parte de ceea ce ea numea "multe zile fericite". Dar în ultimele

săptămâni, starea ei s-a înrăutăţit..., continuă ea cu o voce din ce în ce mai tremurândă. A lăsat ceva pentru dumneavoastră... să văd unde este. Puteţi aştepta o clipă?

Am dat afirmativ din cap într-un mod poate prostesc, încercând să găsesc un cuvânt de consolare pentru această femeie extraordinară.

Ea mi-a înmânat apoi un plic pe care erau scrise cu litere de tipar -într-un stil şcolăresc - următoarele cuvinte: PENTRU DOAMNA P.

Înăuntru se afla un desen realizat cu creioane colorate, care reprezenta o plajă galbenă, o mare albastră şi o pasăre cafenie. Dedesubt era scris cu multă grijă:

FLUIERARUL CARE SĂ ÎŢI ADUCĂ BUCURIA

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar inima - care aproape uitase ce era iubirea - şi-a deschis porţile ferecate atâta amar de vreme. Am luat-o în braţe pe mama lui Windy, spunându-i de nenumărate ori:

-       Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare atât de rău; şi am izbucnit amândouă în plâns.

Am înrămat desenul atât de preţios pentru mine şi l-am atârnat în biroul meu. Conţine 6 cuvinte - unul pentru fiecare an din viaţa sa - şi ele îmi vorbesc mereu despre armonie sufletească, curaj şi dragoste necondiţionată. Este un dar din partea unui copil cu ochi albaştri ca marea şi cu părul de culoarea nisipului - care m-a învăţat ce înseamnă harul iubirii.

Mary Sherman Hilbert din Supa de pui pentru suflet.

TOMAS MORUS (1477-1535)

    Thomas Morus, cu numele folosit mai mult în această formă, varianta latinească, s-a născut în Londra la 7 februarie 1477 (dată în general acceptată). Este fiul judecătorului Curţii Supreme, John More, de la care a primit o educaţie deosebit de aleasă, de unde şi viitoarea sa carieră politică. Tânărul Thomas face prima etapă educaţională la Colegiul Sf. Anton din Londra, ca mai apoi, vreme de mai mulţi ani, să intre în slujba lui Morton, arhiepiscop de Canterbury. După puţin timp, în 1492, Morus se va înscrie la Universitatea din Oxford, unde a studiat circa doi ani, cu zel neîntrecut, limbile şi literaturile clasice, care l-au pasionat tot restul vieţii şi, pentru a îndeplini rugămintea părintelui său, a urmat şi Facultatea de Drept. Fiind la avocatură la Londra, nu renunţă totuşi la pasiunea sa pentru literatura clasică, dovadă că va publica foarte curând o culegere de poezii latine care se va bucura de multe elogii din partea multor umanişti europeni, printre care şi Erasmus din Rotterdam. Aşadar, această preocupare a lui Morus pentru autorii umanişti a fost una din pasiunile sale constante, care nu l-a părăsit nici atunci când a fost atras în vâltoarea vieţii politice (cf. RAVEICA, 2002, pp. 285-286). 
    În continuare, Morus şi-a câştigat repede o mare faimă remarcându-se prin onestitate, zel, modestie, integritate morală şi prin pregătirea profesională, fapt ce a făcut ca el să fie propus deputat în Camera Comunelor când nu avea decât 26 de ani.
    De aici remarcăm influenţa la curtea regală pe care Morus a dobândit-o şi rolul său în Parlament unde se impune cu autoritate şi competenţă în orice situaţie. Încă de la urcarea pe tron a regelui Henric al VIII-lea în1509, Morus se bucura deja de o faimă şi o experienţă considerabilă ca om politic, judecător şi om de cultură. Astfel, câştigă simpatia tânărului suveran care şi l-a apropiat repede. După doar patru ani, Morus era deja ambasador în Flandra (Olanda). Aici se pare, i-a încolţit în minte extraordinara idee de a scrie faimoasa sa operă, Utopia.
    Avem deci un alt motiv pentru care îl considerăm pe Thomas Morus un mare om în istorie. Această operă tratează despre o constituţie politică ideală, imaginată de către autor pe insula denumită „Utopia” - cuvânt inventat de el, care înseamnă „lipsit de loc”, „fără loc”, „loc inexistent”. Fiind epoca marilor descoperiri geografice, se pare că pentru autorul Utopiei a constituit un motiv de inspiraţie pentru opera sa, dovadă fiind personajul central al cărţii care este unul din oamenii lui Amerigo Vespucci, Rafael Hithlodeus, care au descoperit acea insulă legendară în largul oceanului (ibidem, p. 292).
Motivul principal pentru care el scrie această operă îl constituie situaţia politică, socială şi economică a Angliei din acea vreme: restructurarea sistemului agricol care lua pământul unui mare număr de ţărani, lucru care ducea la sărăcirea acestora, luptele religioase şi intoleranţa, fuga nesăbuită pentru bogăţie şi decăderea moravurilor societăţii.
    În Utopia nu este elaborat un program social realizabil, dar în ea se găsesc unele principii de bază şi norme la care s-ar putea recurge pentru a putea schimba societatea. În gândirea lui Morus acestea ar putea fi: absenţa proprietăţii private, egalitatea tuturor cetăţenilor, obligaţia ca toţi să muncească, menţinerea păcii şi evitarea conflictelor, toleranţa religioasă, libertatea de conştiinţă în alegerea religiei, căutarea plăcerilor simple şi cuviincioase.
    În afară de Utopia (scrisă original în latină), Morus mai are câteva opere cu care s-a făcut cunoscut în ţara sa si nu numai. Dintre acestea amintim: Epigrame; Dialogul despre erezii şi certuri religioase; Răspunsul lui Thomas Morus la batjocurile pe care Martin Luther le revarsă asupra regelui Angliei, Henric al VIII-lea; Istoria regelui Richard al III-lea. Pe lângă acestea, se mai adaugă si unele studii  teologice şi scripturistice precum: Tratatul despre Patimi; Cartea Orelor; Psaltirea şi altele. Însă cea mai cunoscută rămâne Utopia.
    După publicarea Utopiei, Morus va cunoaşte o rapidă ascensiune de funcţii ca: raportor al petiţiilor pe care le primea regele, membru al Consiliului secret al lui Henric al VIII-lea şi maestru de ceremonii (1518); trezorier (1521-1523); cavaler, preşedinte al Camerei Comunelor (1523); cancelar al ducatului Lancaster (1525), iar în 1529 îi urmează lui Wolsey în funcţia de Lord Cancelar al Angliei şi astfel ajunge primul om de stat, după rege (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 379). Observăm aşadar ce ascensiune fulminantă în funcţii are Morus, dovadă a influenţei extraordinare pe care o avea la curtea regelui şi relaţiilor deosebite dintre cei doi.
Privitor la viaţa sa privată, este interesant modul în care trăia cu familia sa si spiritualitatea pe care o avea: „Era obişnuinţă zilnică la el să se trezească la ora două noaptea pentru a se ruga până la ora şapte dimineaţa. Pe urmă, înainte de orice altă activitate, asculta Sfânta Liturghie” (CARAFFA, vol. XII, 1969, col. I, p. 609).    
    Casa lui Morus este considerată una din casele cele mai ospitaliere şi calde din Londra. „Armonia ce domneşte, umorul, inteligenţa lui şi a fiilor săi (care, se spune că puteau traduce texte întregi din limba greacă), credinţa văzută si emanată, generează fascinaţie şi nostalgie în cel ce se apropie” (SICARI, 1988, p. 40). Dar Tomas Morus e şi omul care se plimbă seara prin cartierele sărace pentru a întâlni pe cei de acolo şi a-i ajuta cu bani, omul care închiriază locuri unde ţine mulţi infirmi, săraci şi bătrâni, dăruit fiind pentru operele sale de caritate, este omul care se roagă şi citeşte Sfânta Scriptură cu familia şi comentează personal pasaje scripturistice, omul care scandalizează nobilii cântând cu o evlavie fierbinte în corul bisericii, cu toate că era Lord Cancelar al Angliei. Când îşi exercită profesia de avocat, este atent să îi servească mai întâi pe orfani şi văduve. Nopţile de Crăciun si de Paşti le petrecea în rugăciune cu toată familia iar în Vinerea Sfântă le citea şi comenta amintirea Patimilor Domnului. Se mai spune despre Morus că, sub hainele luxoase purta de obicei un aspru ciliciu pentru pocăinţă (cf. SICARI, 1988, pp. 40-41).
Odată ajuns pe culmea ascensiunii sale carieristice, omul nostru nu s-a schimbat deloc, rămânând acelaşi caracter onest şi inflexibil, cu spiritul dreptăţii înnăscut, păstrându-şi conştiinţa neîntinată şi manifestând o totală independenţă şi un rigorism moral exemplar şi neacceptând târguielile şi compromisurile.
    Datorită acestei personalităţi incoruptibile, el intră în mod inevitabil, de multe ori în dezacord cu regele în diferite probleme. S-a creat astfel un conflict care avea să capete însă o formă mai radicală atunci când s-a luat în discuţie poziţia regelui faţă de problemele religioase ale Bisericii, faţă de Reforma lui Luther. Morus a fost partizanul păstrării autorităţii papale şi îşi manifestă totalul dezacord în privinţa Reformei lui Luther din 1517. Iniţial, Henric al VIII-lea ocupă aceeaşi poziţie; chiar îl însărcinează pe Morus să scrie, în numele său, o lucrare împotriva reformatorului german. Luther la rândul său replică năprasnic, pe măsura temperamentului său excesiv, numindu-l pe Henric al VIII-lea „dovleac de măgar grosolan şi prost” şi „bufon stupid care nu înţelege ce înseamnă credinţa”, la care Morus îi răspunde prin lucrarea sa, mai sus amintită, în apărarea regelui. Prin aceasta şi alte lucrări de factură religioasă, Morus atrage şi atenţia Sfântului Scaun care îl apreciază mult numindu-l chiar „Apărător al credinţei”, „Campion al Bisericii” (cf. NEGULESCU, 1986, p. 672).
Din păcate însă, Henric îşi schimbă atitudinea cu privire la această problemă, intrând în conflict cu papa Clement al VII-lea, deoarece acesta din urmă nu este de acord cu desfacerea căsătoriei sale cu principesa spaniolă Elisabeta şi recăsătorirea cu Anna Boleyn. Acest conflict a dus la ruptura Angliei de catolicism şi confiscarea proprietăţilor funciare deţinute de biserică în Anglia, totodată şi crearea noii Biserici Anglicane al cărei şef se va declara Henric. Pe acest fundal apare din nou Morus care, evident nu-şi schimbă propriile convingeri, opunându-se în problema de mariaj a suveranului şi schismei lui. Astfel în 1532 demisionează din funcţie chiar atunci când regele avea poate mai mare nevoie de sprijinul, serviciile şi autoritatea lui morală. Morus se retrage în viaţa particulară, pregătit să îndure chiar şi sărăcia, căci regele îi va confisca toate averile. El va glumi spunând că „mai este puţin până când să mergem din poartă în poartă, cântând Salve Regina, pentru a cere de pomană”. Ulterior, refuză să participe la ceremonia de încoronare şi să depună jurământul în faţa celui care se proclamase şef al Bisericii Anglicane cu motivarea că, pledând pentru aceasta, parlamentul şi-a depăşit competenţa legală; el însă nu putea lua hotărâri valabile decât cu privire la puterea temporală, nu şi la cea spirituală; el putea să aleagă un rege, adică un conducător politic, nu şi un papă, un suveran religios. Trebuie menţionat faptul că a te opune unui decret al regelui, era echivalent cu a fi învinuit de înaltă trădare (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 290).
 Urmarea acestei atitudini a fost groaznică, căci Henric l-a întemniţat în Turnul Londrei împreună cu John Fisher, unde, stând cincisprezece luni, scrie una dintre cele mai frumoase opere filosofico-spirituale în limba engleză: „Dialogul consolării în suferinţă” şi apoi „Comentariile despre Patimile lui Cristos”. În urma procesului care a avut loc la 1 iulie1535, a fost dictate una dintre cele mai cumplite şi odioase sentinţe din câte au fost vreodată pentru un om: „Să fie dus înapoi la Tower, iar acolo târât pe jos prin tot City, până la Tyburn, apoi spânzurat în aşa fel încât să se chinuiască, gata-gata să-şi dea sufletul, dar să fie scos din laţ înainte de a muri, să i se taie organele sexuale, să i se spintece burta, să i se smulgă şi ardă măruntaiele. Apoi să fie tăiat în patru bucăţi şi cele patru bucăţi să fie bătute în cuie deasupra celor patru porţi din City, iar capul să fie expus pe podul Londrei” (KAUTSKY, în RAVEICA, 2002, p. 290). Când regele a revenit asupra sentinţei, mărginindu-se pur şi simplu la decapitare, Morus replică plin de indignare: „Izbăveşte, Doamne, pe prietenii mei de o asemenea favoare” (ibidem, p. 291). El şi-a exprimat speranţa că el şi judecătorii săi, „în lumea cealaltă, din cer, se vor întâlni cu toţii cu voioşie, pentru veşnica lor mântuire” (cf. FARMER, 1999, p. 381). Ultimele sale cuvinte au fost acelea că murea pentru credinţa în Sfânta Biserică Catolică şi că a fost „un bun slujitor al regelui, dar lui Dumnezeu i-a fost primul” (ibidem, p. 381). Când călăul ridică securea pentru a-i tăia capul, Morus are puterea extraordinară de a-l ironiza făcând această glumă sinistră: „Am gâtul scurt, aşa că ocheşte bine, să nu te faci de râs” (cf. KAUTSKI, în RAVEICA, 2002, p. 291). Astfel moare Thomas Morus la data de 6 iulie 1535. Moartea umanistului englez este comparată cu cea a lui Socrate şi a lui Giordano Bruno, el înfruntându-şi călăii cu acelaşi curaj şi seninătate.
    Ulterior, Henric îşi continuă răzbunarea, izgonindu-i soţia din frumosul conac, lăsând-o fără vreun mijloc de subzistenţă, iar pe fiul său l-a întemniţat în Turnul Londrei. De aici, putem spune că nu ne mai interesează ce a mai făcut Henric al VIII-lea în continuare, ci importantă este faima pe care a lăsat-o  Thomas Morus în urma sa.
    Ştirea execuţiei lui Morus a uimit o mare parte a Europei, cardinalul Pole, în Pro Ecclesiae Unitatis, numindu-l „Homo omnium Anglorum optium”. Papa Paul al III-lea îl laudă ca fiind „excelent studios al lucrurilor sacre şi apărător al adevărului”. În 1572, papa Grigore al XIII-lea oferă Colegiului Englez de Roma, privilegiul de venerare publică a martirului englez (CARAFA, 1969, col. I, p. 613).
    Pe continent a început să se scrie din abundenţă despre Thomas Morus şi martiriul său, de la volume ilustrate şi reprezentări, până la poeme şi opere literare, scrieri care au contribuit la beatificarea sa în 1886 de către papa Leon al XIII-lea şi la canonizarea în 1935 de către papa Pius al XI-lea. Cu această ocazie papa exclamă: „Ce om complet!” (SICARI, 1988, p. 41). În zilele noastre, papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat drept „sfântul politicienilor” (ANDREEA NĂSTASE, Introducere, la Utopia - Thomas Morus, 2000, p. 6).
    După moartea sa multe biserici şi şcoli moderne i-au fost închinate lui. Asociaţii studenţeşti de diferite categorii îl iau ca model şi unele societăţi legale au luat numele său. Chiar exista o asociaţie internaţională, „Amicii lui Thomas Morus”, sub auspiciile căruia se publica un ziar numit Moreana (cf. FARMER, 1999, col. I, p. 381).
    Sărbătoarea sa a fost recent introdusă în calendarul Bisericii Universale, promulgată la 14 februarie 1969 de papa Paul al VI-lea, şi trecută la data de 22 iunie, dată la care se aminteşte şi Ioan Fisher (cf. CARAFA, 1969, col. II, p. 614).
    Dincolo de toată această expunere pe scurt a unei istorii fascinante care s-a învârtit în jurul unui extraordinar Thomas Morus, aş vrea să spun că, personal sunt impresionat de exemplul şi mărturia de viaţă a acestui sfânt. El a reuşit indiferent de intrigile din jur, să-şi cultive valorile personale care, prin rugăciune şi trăire interioară l-au făcut să treacă chiar peste martiriu. Pentru mine, acest sfânt este un exemplu atât pentru viaţa personală, cât şi pentru cea de apostolat, încurajându-mă să fiu eu însumi în tumultul acestei lumi.  



Bibliografie:
CARAFFA FILIPPO,  San  Tommaso Moro, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. XII, ed. Città Nuova, Roma, 1969, pp. 608-614.
FARMER DAVID HUGH, Thomas Morus, în Dicţionar al sfinţilor, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp. 378-381.
KAUTSKI K., Thomas Morus şi utopia sa, Bucureşti, 1945.
THOMAS MORUS, Utopia, ed. Incitatus, Bucureşti, 2000.
NEGULESCU P.P., Filosofia renaşterii, ed. Eminescu, Bucureşti, 1986.
RAVEICA TITUS, Istoria filosofiei moderne. I. Renaşterea, ed. Institutul European, Iaşi, 2002.
SICARI ANTONIO, Ritratti di santi, ed. Jaka Book, Milano, 1988.

Porumbel

Paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă

Privirea ridicată spre înălţimi, fără suflare, apoi, în cele din urmă aşteptarea revărsându-se într-o inimă nerăbdătoare care ţine mult la ai săi. Omenirea se împleteşte de la naşterea Fiului lui Dumnezeu, cu misterul adevărului uman şi divin. Urmează amintiri şi emoţii fără timp, mintea se cufundă într-o înţelepciune profundă care dezvăluie lent o nouă minune.

Este noapte, obscuritate pătrunde toată fiinţa noastră, totul e scufundat în linişte, aşteptarea ajunge la plinătate: şi iată Cuvântul etern coborând în profundul istoriei noastre. Acel dumnezeu pe care îl aşteptam se naşte în profunzimea unei nopţi, în timp ce totul este cufundat în tăcere.

Astăzi acest mister se repetă: Cuvântul lui Dumnezeu se coboară în om, când se face linişte totală în el, când fiinţa umană găseşte curajul să stingă toate întrerupătoarele din viaţa sa. Puţine lumini rămân încă aprinse în mintea noastră, puţine voci mai răsună în sfera noastră emotivă, puţini stimuli externi continuă să alimenteze pasiunile insaţiabile şi halucinaţiile. Este mai mult decât necesar să suspendăm funcţionarea centralelor noastre electrice şi să aşteptăm ca misterul lui Dumnezeu să pornească contoarele noii creaţii.

Dimensiunile sale nu sunt cele ale lumii: care doreşte separare, o alegere radicală pentru a ajunge pe culmile spiritului sau mai bine în profundul fiinţei noastre.

Noi nu suntem gândurile noastre: dacă ar fi fost aşa ne-am fi găsit într-o continuă schimbare, într-un amestec de imagini confuze. Daca dorim într-adevăr ca eu-l nostru să fie vigilent, trebuie să ne facem chiar şi gândurile să tacă. Dificil, dar nu imposibil.

Când totul va tăcea în noi, în mintea noastră va începe să se desfăşoare, ca pelicula unui film, Cuvântul său.

O mare provocare într-un timp în care sunt urmărite talk-show-urile, diferite pseudo-terapii pentru a ne vindeca de temerile ce ne înlănţuiesc. Aceste voci înşelătoare iau locul misterului care este în noi.

Când vom învăţa să rămânem în tăcere, vor ajunge la noi luminile, cunoştinţe ce nu sunt din raţionamentele noastre, dar care se manifestă în mintea noastră. Sunt lumini care luminează cărările minţii noastre, în faţa căreia aceeaşi raţiune umană se pune în genunchi.

Dacă decidem să coborâm mai mult în profunditate ne dăm seama că nu suntem nici măcar sentimentele noastre pozitive ori negative. Înăuntrul nostru se scurg continuu reacţii emotive provocate de fizicul (corpul nostru), de mintea noastră, din inima noastră. Dacă eram doar emoţii, am fi fost drumuri „cu curbe periculoase”.

Din această cauză, dorinţa Cuvântului de a-şi face locuinţă în noi, comportă echilibrul emoţiilor: liniştea ne face capabili de a arunca priviri sentimentelor noaste şi de a primi toată realitatea noastă ca şi dar.

Totul se recompune în mod unitar în simţurile noastre interioare, acre ne fac să percepem, de-a lungul auzului, văzul este gust, pasajul lui Dumnezeu.

Clima de agitaţie şi gălăgie (zgomot), creşterea gândurilor şi a cuvintelor, rătăceşte pentru a umple spaţiile goale, supraabundenţa de stări emotive cărora li se face reclamă pe youtube, ne fac să ne simţim vii, în realitate ne găsim doar într-o condiţie de pură aparenţă.

Adesea căutarea de excesive activităţi, chiar şi în numele lui Dumnezeu şi a credinţei noastre, reprezintă o dezordine interioară.

Uneori persoanele pe care le întâlnesc, mă întreabă ce fac în solitudine: nimic, dacă nu încerc să trăiesc timpi de linişte, de echilibru, de ascultare în care îngădui sufletului meu să gândească gândurile li Dumnezeu, sentimentele sale, prezenţa Sa în mine.

Ne putem întreba în acest punct, de ce noaptea Naşterii Mântuitorului să fie aşa îndepărtată de criteriile umane! De ce în această noapte Dumnezeu a ales să se nască în obscuritatea, în liniştea , în ignoranţa umanităţii?

Dacă am şti cu siguranţă că mâine se naşte Fiul lui Dumnezeu, deja zvonul s-ar da imediat pe internet şi televiziunile ar transmite ediţii speciale de ştiri.

În realitate nu avem răspunsuri sigure şi Dumnezeu nu are nevoie de toate acestea: ci doar de sobrietatea noastră, de o esenţialitate care poate transforma realităţile noastre umane.

Trebuie sa ne punem în acţiune pentru a dobândi un nou sens, o armonie, o valoare, un parfum, o corectitudine, un echilibru. Totul trebuie refăcut în liniştea unei nopţi, acea unică noapte.

Dumnezeu se naşte încă odată într-o grotă, fără să se interpună în contrastele din umanitatea noastră. Se naşte în plină libertate: căutarea noastră să debarce la o distanţă mare de interese şi diviziuni. Acum putem spune sensul sărăciei Cuvântului, liber pentru că nea eliberat de tot ceea ce ne bloca, diviza, reţine.

Dumnezeu se naşte încă odată copil, inocent şi fragil: contemplându-l, înţelegem că el este rampa tuturor ambiţiilor noastre umane, visele noastre de putere, de afirmare şi recunoştinţă. Înaintea aceste revelaţii din partea lui Dumnezeu, nu putem să ne mai ascundem mult.

Dumnezeu se naşte în afara oraşului: orice renaştere a Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie îndeplinită întotdeauna în afara acţiunilor structurate de noi oamenii. Doar în acest mod, sufletul care ăl caută pe Dumnezeu, vine eliberat de diversele forme de viaţă echivocă şi contaminate de distracţia şi superficialitatea noastră. Trebuie să ne eliberăm de toate ambiguităţile trecutului şi să ne naştem din nou în visul lui Dumnezeu.

Şi noaptea va fi din nou acea noapte: doar în inimă paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă.

fra Nicola Antonio Zanin

De ce Isuse?

Sfânta Angela Merici

Sfânta Angela Merici s-a născut la 21 martie 1470 în Desenzano, o mică localitate pe lacul Garda în Italia. Este renumită prin concepţia ei înaintată, azi am spune revoluţionară, despre viaţa călugărească; a întemeiat o congregaţie de călugăriţe care nu erau obligate să poarte îmbrăcăminte specială, nici să locuiască în mănăstire şi nici să depună jurăminte numite voturi.
 Activitatea ei s-a desfăşurat în epoca renaşterii, epocă de mult fast în viaţa de fiecare zi, de prosperitate economică şi efervescenţă literară care duseseră la o decădere a moravurilor. Glasul aspru şi ameninţător a lui Girolamo Savanarola, strangulat şi apoi ars în Piaţa Signoriei din Florenţa în anul 1499, arunca fulgere împotriva dezmăţului ce se întindea tot mai mult; douăzeci de ani mai târziu,un călugăr augustinian, Martin Luther a voit să aducă în biserică aceea „reformă” care s-a transformat într-o dureroasă sfâşiere a unităţii creştine.
 Din corul robust al acestor voci care reclamau reforma moravurilor, apare glasul firav al unei femei neştiutoare de carte; ea aduce o contribuţie practică şi luminată la realizarea vieţii cu adevărat creştine. Angela Merici îşi trăise tinereţea oferind un exemplu de împotrivire paşnică faţă de spiritul modern uşuratic; s-a înscris în Ordinul al III-lea franciscan pentru a se obliga la o viaţă spirituală mai intensă şi mai activă.
 Crescută într-o familie de ţărani, după pierderea părinţilor săi la vârsta de 15 ani, a voit să se aventureze în lungi pelerinaje. În cele din urmă a ajuns până în Ţara Sfântă. Cu această ocazie, printr-un tablou de o strălucitoare lumină, Dumnezeu a voit să-i descopere misiunea înaltă la care era chemată: a văzut o scară lungă ce se sprijinea pe pământ iar celălalt capăt dispărea în înaltul cerului, pe această scară urca un lung şir de fetiţe. A înţeles că misiunea sa era aceea de a contribui la asistenţa spirituală şi materială a fetelor. În acea vreme şcoala era încă un bun destinat familiilor înstărite şi rezervat doar bărbaţilor, care puteau îmbrăţişa cariera politică, religioasă, diplomatică sau militară.

Călătoria spre Ţara Sfântă datează din anul 1524, o călătorie pe care sfânta Angela Merici a trăi-o într-un context de bucurie foarte profundă chiar dacă, conform mărturiilor biografice, această femeie simţea că „drumurile”-toate drumurile-, pe care până în acel moment le parcursese şi mai ales, acel drum către Ţara Sfântă, o conduceau către un scop care se situa „dincolo”, raportat la scopurile călătoriilor de mai înainte. Aşadar bucuria este „firul roşu”ce însoţeşte acest drum al ei şi este acel dat obiectiv ce devine centru al Credinţei.
 Putem spune că odată cu această călătorie în Ţara Sfântă începe pentru această femeie partea”istorică” a vieţii sale. Totuşi în biografia sa rămâne semnul unei existenţe profunde însoţit şi de un semn fizic. Semnul: faimoasa pentru cine cunoaşte viaţa sfintei Angela Merici, neaşteptata orbire care o loveşte atunci când ajunge pe pământul Palestinei. Ipoteza explicabilă, dar destul de consistentă, spune astfel: orbirea acestei femei, mai mult decât o mutilare ştiinţifică explicabilă, ar fi putut fi interpretată drept o minune răvăşitoare. Dumnezeu, spun uni biografi, i-ar fi luat vederea pentru a o „constrânge” să privească şi să asculte cu simţuri sine, şi să înţeleagă Proiectul pe care El voia să-l îndeplinească prin intermediul ei.
 În diferite texte ce vorbesc despre sfântă în acest pelerinaj al ei, găsim o triplă conotaţie: o sfântă fără haină religioasă, fără stigmate şi fără aurerolă; dar o sfântă, o femeie investită cu inteligenţa harului şi datorită acestuia devine apoi: Mamă, Sfătuitoare, Pedagogă, Lucrătoare Socială şi, mai ales mireasa lui Cristos.
Pelerinajul său va fi marcat de semnul orbirii şi trăit sub semnele tăcerii, pocăinţei, carităţii. Printre roadele pelerinajului în Ţara Sfântă amintim ruptura faţă de obiceiurile timpului şi răbdarea în discernământ.
 Cum se pot explica acestea? Angela încă de tânără intuieşte că vrea să se diferenţieze de stările de viaţă esenţiale pentru lumea feministă a timpului ei acţionând, aşadar, conform demnităţii pe care Cristos o conferise fiecăreia dintre creaturile sale.
 După călătoria în Ţara Sfântă, unde încercase să redescopere, Iubirea, locul unde El a îmbrăcat natura umană în anul 1525 Angela Merici se angajează într-o nouă călătorie spre Roma aici este foarte mişcată, vizitând Coloseumul şi Catacombele, de tema martiriului, şi se întrebă dacă mai pot exista martiri într-o perioadă precum era cea în care trăia, perioadă dominată de indiferenţă religioasă. Angela Merici descoperă că biserica înainte de a fi o biserică de martiri este biserică martiră şi, descoperind, aceasta învaţă că cuvântul „martir” este viaţa sa ţi că viaţa martirului este cuvântul cel mai sublim.
 Am văzut-o în Ţara Sfântă şi la Roma, acum vom vorbi despre călătoria la sfântul Munte din Varallo. Pe acest munte, un frate franciscan construise cu un realism surprinzător locurile Patimilor lui Cristos. Contemplă astfel scene din viaţa lui Isus şi din durerile, Lui.
 Putem spune că pelerinul-şi aici facem referinţă la natura peregrină a Angelei Merici- devine un profet, vorbeşte inimi, ajunge la esenţial, deoarece a înţeles că viaţa sa este înainte de toate o căutare continuă, dinamică, uneori suferindă, a adevărului.

Angela avea deci o misiune nespus de vastă şi înnoitoare şi pentru a asigura realizarea şi continuarea operei sale a întemeiat în Brescia, în 1535, congregaţia Sfintei Ursula, (sfântă martirizată în secolul al IV-lea de către huni, prin înecare, împreună cu alte tinere fecioare, în apele Rinului), o congregaţie de călugăriţe care sunt cunoscute în lumea întreagă sub numele de Ursuline, şi se ocupă cu deschiderea şi întreţinerea de colegii şi şcoli pentru femei; ele urmează regulamentul întocmit de Angela Merici, tipărit după moartea ei. Angela Merici a murit în Brescia la 27 ianuarie 1540 şi a fost declarată sfântă în 1807. Comemorarea ei se făcea mai întâi la 31 mai; din 1955 a fost transferată la 1 iunie,deoarece la 31 mai se stabilise sărbătorirea Sfintei Maria Regină; acum e comemorată chiar în ziua trecerii ei la cele veşnice (cf. Vieţile Sfinţilor, pag. 45-46).
 Regula, Amintirile, operele pe care sfânta Angela Merici le-a dictat surorilor sale, îşi păstrează şi după mai mult de patru secole, bogăţia lor spirituală, actualitatea mesajului său şi expresivitatea imediată a discursului direct.
Din regulă: ”Dumnezeu a hotărât pentru voi surorilor de a vă dărui şi de a vă separa de întunericul din această lume mizeră şi de a vă uni împreună la serviciul maiestăţii divine.
 Trebuie să redaţi infinite mulţumiri pentru că aţi primit această favoare particulară un cadou unic,deoarece toate personalităţile importante ale lumii adică împărătese, regine, ducese s-au remarcat pentru marea lor bucurie şi glorie de a nu fi fost slugile voastre, întrucât stimează starea voastră de viaţă, deoarece e mai bună decât a lor (cf.cap.1-10, din regulă).
 În al doilea rând v-aş ruga de a face orice efort posibil pentru a rămâne în această stare la care Dumnezeu v-a chemat.  Într-adevăr, scriptura spune: ”Celor care au perseverat până la sfârşit aceia vor fi salvaţi” (cap.1,20-25).
 Despre acceptarea tinerelor în comunitate: ”În primul rând tinerele care vor să intre în comunitatea noastră trebuie să fie virgine. În al doilea rând având intenţia de al servi pe Dumnezeu în această stare de viaţă trebuie să intre vioaie şi cu voinţă proprie (cf. cap. 2,1-5). Despre modul de a se îmbrăca: ”Îmbrăcămintea trebuie să fie simplă,din lână sau bumbac nu foarte fină şi în nici un caz transparentă. Stofa trebuie să fie neagră sau roşu închis (cf. cap. 3,1-10).
 Postul: ”Fiecare trebuie să accepte postul trupesc ca un lucru necesar şi ca un mijloc către adevăratul post spiritual (cf. cap. 5,1-5).

Rugăciunea: ”Se recomandă fiecăreia de a face rugăciuni atât mentale cât şi verbale. Pentru cele care nu ştiu să citească să înveţe de la surorile care ştiu (cf. cap. 6,1-5.25).
 Sărăcia: ”Îndemnăm pe fiecare de a îmbrăţişa sărăcia nu numai acea cu privire la lucrurile temporare dar deasupra tuturor adevărata sărăcie spirituală, pentru care omul dezbracă inima de orice afecţiune şi speranţă către lucrurile create, trecătoare şi mai ales de sine însuşi pentru că în Dumnezeu are singurul bine iar afară de Dumnezeu este considerat un sărac, în sensul de a fi nimic (cap. 11,1-10).
După această prezentare succintă a reguli lăsate de sfânta Angela Merici, care propune un anume stil de viată, mod de a fi diferit de ceea ce se trăia în timpul respectiv, vom încerca să prezentăm modul de gândire a „omului renascentist” perioadă în care a trăit Angela, perioadă de vârf a renaşterii:
Populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nici-o schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.
     În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihilat. Renaşterea reprezintă epoca de înnoire socială şi culturală, care a avut loc în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga Europă apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat trecerea către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început să se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul greco-roman, aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele religioase.
Sfânta Angela Merici este contemporană cu persoane şi evenimente importante, dintre care amintim: Nicolae Copernic (1473-1543), Martin Luther (1483-1546), Thomas Morus (1477-1535), Michelangelo (1475-1564), Erasmus din Rotterdam (1466-1536), apoi câteva evenimente: Descoperirea Americii de către Cristofor Columb în anul 1492, prezentarea heliocentrică a sistemului solar de către Nicolae Copernic, în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul cu "Judecata de Apoi".
Ce a lăsat sfânta Angela Merici posterităţii?
Ea a vrut să încredinţeze în primul rând, un stil de viaţă feminin ce dispăruse. Angela redescoperă rolul semnificativ şi de neuitat pe care femeile l-au avut în adunarea primilor creştini. Voia să reînvie acel stil de viaţă feminină pierdut deoarece în acest stil întrevedea redobândirea propriei demnităţi în ambientul unui creştinism autentic.
 Angela voia să dea noi motive de sfinţire statutului dificil al discipolelor sale. Ea insista nu atât asupra exerciţiului binefacerii cât asupra evangelizării, şi acest lucru nu se putea îndeplini decât prin intermediul unor „sfinte vii”.

Iată de ce cine o urma, ca fiică şi ca discipolă, trebuia să se diferenţieze de lume prin exemplul vieţii şi al Cuvântului.
Angajarea într-un pelerinaj, alături de bucuria de a împlini şi de a trăi o experienţă de credinţă, duce în mod necesar la cotidianietate, unde, zi de zi, credinţa este chemată să devină mărturie forte ce nu cunoaşte apus.
 Poporul lui Dumnezeu ascultă indicaţii precise şi iluminante, dar cere şi anumite călăuze care să le preceadă pe aceste cărări încă neexplorate. Biserica resimte nevoia de sfinţi, care să deschidă drumurile. Fiecare mare epocă istorică în biserică a avut drept protagonişti pe sfinţi.
Viaţa sfintei Angela Merici, actuală astăzi ca şi ieri, este un umil, dar preţios răspuns la această exigenţă.


Bibliografie


Vieţile Sfinţilor, I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1992.
CAPPELLETTI GIOVANNI, Sant’Angela Merici, Edizione Paoline, Milano, 1986.
MARIANI LUCIANA, TAROLLI ELIZA, S. Angela Merici Regola Ricordi Legati, Editrice Queriniana, Brescia, 1975.
ZANI ANTONIO, Angela Merici a Gerusalemme e Roma, metafore suggestive del comune traguardo, în Giornata di studio del Centro Mericiano, Roma, 19 septembrie 1999, p. 2-8.