Bernadeta Soubirous (1844-1879)

În perioada vieţii Sfintei Bernadetta Soubirous, în Franţa şi în celelalte ţării învecinate erau mari confruntări în inteiorul lor, dar şi o mare dorinţă de afiurmare a acestor state prin anumite activităţi. În anul 1814, sub conducerea burbonilor politica internă a Franţei a căzut în diferite confruntări interne dar şi externe, care păreau să o arunce din nou în revoluţie şi în război. Cu acordul din 1822, Concordatul din 1801 a fost reînnoit, însă după aceea, sub conducerea lui Carol al X-lea (1824-1830) a adus în cameră o majoritate liberală, care pe lângă altele, i-a alungat din nou pe iezuiţi. După Revoluţia din iulie 1830, religia catolică nu a mai fost recunoscută ca religie de Stat, ci numai ca religie a majorităţii francezilor. Cu toate acestea, mişcarea catolică, care se întărise destul de mult ţară, a ştiut să se implice şi în politică. După o luptă dârză pentru libertatea învăţământului, catolicii au repurtat un succes deosebit sub conducerea lui Montalembert. Deplina libertate a învăţământului a fost câştigată în anul 1850. Imperiul lui Napoleon al IlI-lea (1852-1870) a avut aspectul unei perioade de strălucire pentru Biserica din Franţa. Împărăteasa Eugenia, ce nu-şi ascundea deloc fidelitatea faţă de Biserică, a exercitat o puternică influenţă. Personal, împăratul nu era religios. El a avut o atitudine foarte stranie în problema romană care în acel timp îi impresiona pe toţi catolicii; pe de o parte, îl proteja pe papa, însă, pe de altă parte, ajuta cu toate mijloacele mişcarea naţionalistă italiană, care era împotriva acestuia. Sub conducerea lui Napoleon, anticlericalismul francez a luat proporţii, preluând puterea politică după căderea celui de-al Doilea Imperiu în 1870. (L. Hertling 487-488).

Căderea Imperiului, în septembrie 1870, a fost însoţită de violenţe anti-clericale la Paris şi Lyon, îndreptate în special împotriva congregaţiilor într-o ţară traumatizată de război şi de înfrângere, alegerile din februarie 1871 instalează o adunare cu majoritate rurală şi conservatoare care speră într-o restaurare a monarhiei. Populaţia pariziană se revoltă împotriva Adunării şi a guvernului condus de Thiers şi proclamă comuna (martie 1871). Comuna ia măsuri împotriva Bisericii: confiscări, arestarea arhiepiscopului Darboy şi a unor preoţi etc. Oraşul Paris este recucerit de trupele guvernamentale la capătul unor lupte sângeroase care fac mai multe zeci de mii de morţi. Comuna îi execută pe ostatici, printre care monseniorul Darboy şi 24 de preoţi. Ţara este cuprinsă de spaima socialismului şi a Revoluţiei. Adunarea este hotărâtă să favorizeze tot ceea ce poate frâna escala¬darea subversiunii. (Jean Comby 118).

Gambetta, socotit erou naţional, a pronunţat în 1870 celebra frază : „Duşmanul este clericali¬smul", în 1880 toate institutele educative ale iezuiţilor au fost închise, în 1881 s-a dispus laicizarea şcolilor, în 1882 s-a aprobat legal divorţul, în 1886 a fost abolit învăţământul religios. După 1900 legile anticlericale s-au intensificat, iar în 1904 au fost suprimate toate ordinele religioase care se ocupau cu învăţământul, atât de bărbaţi cât şi de femei; aceasta a dus la închiderea a mai mult de 14.000 de şcoli catolice. In acelaşi an s-au rupt relaţiile şi cu Sfântul Scaun.(L:Hertling,488).

În jurul anului 1830, în timpul unirii Europei, adunarea clerului şi a credincioşilor continua să menţină singura salvare pentru Biserică şi pentru restabilirea instituţiilor politice din vechiul regim şi a situaţiei privilegiate a Bisericii în societate. Tinerii şi artiştii romantici, care făceau manifestări împotriva sistemului Sfintei Alianţe au început să se întrebe dacă nu e posibil să se împace în vreun fel catolicismul cu liberalismul şi să accepte, fără a trăda propria credinţă, o organizaţie a societăţii bazată pe principiile Revoluţiei din 1789.(Storia della Chiesa, 14).

Aşa-zisa separare dintre Stat şi Biserică a fost realizată în 1905 ,astfel, statul reţinea pentru sine bunurile luate Bisericii, şi în acelaşi timp abolea toate plăţile pentru susţinerea clerului şi a instituţiilor religioase. Cu toate aceste măsuri, nu prea a avut de ce să se bucure în urma acestei naţionalizări a bunurilor Bisericii. Mult aşteptatele miliarde s-au dovedit a fi inexistente, mănăstirile nefiind atât de bogate pe cât se credea, iar majoritatea banilor au ajuns în buzunarul funcţionarilor însărcinaţi cu lichidarea. La drept vorbind, catolicii nu au fost în măsură să împiedice ca Parlamentul să emită aceste legi ostile religiei, mai ales pentru faptul că erau divizaţi politic. Totuşi, influenţa lor asupra opiniei publice era prea mare pentru ca un guvern să poată continua o politică atât de extremistă. Cu toate acestea, poziţia instabilă a Bisericii în faţa legii a continuat să existe. (L. Hertling 488).

Seria papilor din secolul al XlX-lea începe cu Pius al VH-lea (1800-1823), nobilul suferind, căruia îi este dat să fie la cârma Bisericii în timpul vijeliei napoleonene; în curând, însă, timpurile au devenit mai liniştite. Ceilalţi doi papi care i-au urmat, Leon al XH-lea (1823-1829) şi Pius al VUI-lea (1829-1830), i-au continuat opera, însă pontificatele lor au fost prea scurte pentru a putea lăsa urme profunde. Grigore al XVI-lea (1831-1846) a fost considerat de mulţi contemporani ca străin faţă de lume şi reacţionar, deoarece s-a opus cu toate forţele fluxului crescând al liberalismului şi pentru faptul de a se fi sprijinit în politică pe sistemul Sfintei Alianţe. Astăzi însă, susţinerea unei astfel de opinii pare a fi foarte dificilă. Lui trebuie atribuit meritul de a fi opus o serie de condamnări magistrale ideilor liberale, care se infiltrau chiar şi în teologie. Ca suveran al micului Stat Pontifical, el se simţea neputincios în faţa crescândelor tulburări politice; în conducerea Bisericii, însă, a avut idei clarvăzătoare. De numele său este legată, printre altele, providenţiala revenire pe care Biserica a cunos¬cut-o în America şi reînnoitul elan misionar al timpurilor moderne. (L. Hertling 508).

Între anii 1870-1872 s-au desfăşurat lucrările Conciliului I din Vatican. Planul originar al conciliului a fost, mai degrabă, acela de condamna printr-o afirmaţie solemnă, într-o formă, ca să spunem aşa, de paradă militară, curentele ostile credinţei şi Bisericii. însă imediat după anunţarea conciliului, în 1868, din mai multe părţi a fost exprimată dorinţa definirii dogmatice a infailibilităţii papei în problemele referitoare la credinţă şi morală. Ca doctrină teologică, această învăţătură era predicată încă de secole în cele mai multe şcoli catolice. Aşadar, acum nu era vorba de a stabili în mod expres dacă această învăţătură este adevărată sau falsă, ci dacă trebuie ridicată la rangul de adevăr revelat. în termeni teologici, nu era vorba de veritas, ci de definibilitas. Imediat ce s-a aflat de dorinţa unei definiţii, valurile de frămîntări au întrecut orice măsură, antrenînd pînă şi guvernele europene. Primul ministru bavarez, principele Hohenlohe, care era un liberal, şi care a devenit apoi Cancelar al Reich-ului, a trimis o circulară celorlalte puteri, prin care invita la o acţiune comună în dauna conciliului, în cazul că acesta ar fi procedat la definirea acestei dogme. Puterile europene nu au dat curs acestei invitaţii; totuşi, au urmărit atît pregătirile, cît şi conciliul cu o atenţie suspicioasă. Conciliul a fost deschis la 8 decembrie 1869. Abia în luna martie 1870 preşedinţia a decis să fie pusă în discuţie problema infailibilităţii papale, care încă de la început se afla în centrul interesului general. Episcopii era „infailibiliştilor" erau Dechamp din Malines, Manning din Westminster, Pius din Poitiers, Martin dinPaderborn, Senestrey din Regensburg, Gasser din Bressanone. Printre „antiinfailibilişti” se distingeau Darboy din Paris, Ketteler din Mainz, Hefele din Rottenburg. Era vorba de oameni foarte fideli Bisericii, mulţi dintre ei fiind renumiţi prin activitatea lor pastorală. În sesiunea decisivă din 13 iulie 1870 a avut loc votarea acestei dogme de către părinţii conciliari, rezultatele fiind următoarele: 451 voturi favorabile, 62 abţineri (placet juxta modum), şi 88 voturi împotrivă. Ketteler l-a rugat pe papă în genunchi ca să renunţe la proclamarea dogmei. Dar, deoarece starea lucrurilor era atît de avansată, papei nu-i mai era posibil să o facă. Prin urmare, 55 episcopi au cerut permisiunea de a nu participa la sesiunea solemnă şi au plecat din Roma. Astfel dogma infailibilităţii a fost proclamată la 18 iulie cu 533 voturi pentru şi 2 contra. Conciliul a fost apoi amînat pentru un timp nedeterminat, deoarece în ziua următoare, la 19 iulie, a izbucnit războiul franco-prusac, iar prelaţii au început să plece în număr tot mai mare. La 20 septembrie, Roma a fost ocupată de trupele piemonteze. Din cele 51 teze puse în discuţie la începutul conciliului, numai două au fost rezolvate. Deşi Conciliul a rămas neterminat, totuşi importanţa sa a fost destul de mare. Reputaţia Bisericii şi a papalităţii a crescut enorm, însă Biserica şi-a atras şi mai mulţi duşmani.(Cf. L. Hertling 512)

Franţa, în secolul al XlX-lea, mai ales în prima jumătate, a avut un număr neobişnuit de mare de călugăriţe sfinte. Unele dintre ele au ajuns deja la cinstea altarelor în afară de sfintele fondatoare. O amintim pe sora Sfintei Inimi, Philippine Duchesne (+1852 la New Orleans), pe sora carităţii, Catherine Laboure (+1876), pe vizionara de la Lourdes, Bernadette Soubirous (moartă în mînăstire în 1878), şi celebra carmelită, Tereza a Pruncului Isus, moartă la 24 de ani în 1897. Dintre sfinţi, cel mai cunoscut este parohul de Ars, lîngă Lyon, Sfîntul Jean Mrie Vianney (+1859).

Bernadeta

Festivitatea Sfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, festivitate prevăzută cu o slujbă deosebită, ne aminteşte arătarea Maicii Domnului la o tânără de paisprezece ani, care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care în fiecare zi recita Sfântul Rozariu; această tânără este Bernadeta Soubirous, născută în orăşelul Lourdes dintr-o familie foarte săracă, în anul 1844. În Franţa maridională, pe colinele verzi are se întind la poalele munţilor Pirinei, se afla un orăşel cu numele Lourdes. Era pământul ţăranilor, al păstorilor şi al morarilor. Deasupra caselor din Lourdes domina umbra unui vechi castel medieval care se înălţa maiestuos pe un creştet şi cu spatele în munţii Pic u Yer.(R. M. Camilleri, 7). Lourdes este un orăşel în Pirinei, situat la poalele lanţului Beout, în regiunea Bigorre, la frontiera cu Spania. Face parte din Departamentul Pirineilor înalţi şi este traversat de râul Gave ce curge vesel şi liniştit de-a lungul unui peisaj minunat. Adunat de jur împrejurul muntelui Rocca, pe vârful căruia se înalţă maiestuoasă „Castelul-Fortăreaţă", orăşelul numără astăzi vreo 20.000 de locuitori. Pe vremea Bemadettei şi a apariţiilor Fecioarei la Grota din Massabielle, orăşelul nu¬măra ceva mai mult de patru mii. Lourdes se împarte în două zone: sus se află oraşul vechi cu Castelul şi casele localnicilor; jos, este zona Sanctuarelor şi a hotelurilor. Numeroase sunt hotelurile şi tot atât de numeroase magazinele care vând suveniruri.

Cine era familia Soubirous?

Marcelle Auclair, în cartea sa Bernadette, a scris că „în familia Soubirous era un mister.Acel mister se chema iubire. Pentru cei amărâţi, totul era suferinţă, dar în acelaşi timp, totul era şi iubire. Căsătoria lui Francois Soubirous şi a Louisei Casterot, părinţii Bemadettei, a fost săvârşită din dragoste profundă. Fapt destul de rar în acele vremuri, când părinţii erau cei care hotărau căsătoria copiilor lor şi când doar raţiunea şi interesele economice primau, aproape întotdea¬una, în defavoarea sentimentelor. Dar fapt şi mai rar întâlnit a fost că cei doi soţi s-au iubit toată viaţa, purtându-se unul faţă de altul cu acea îngăduinţă şi acele atenţii ce caracterizează adevărata dragoste.(Cf. Elena Bergadano, 6-8).

Prin Bernadeta, Preacurata a făcut să izvorască apa miraculoasă, spre care pelerini din întreaga lume vin să îşi reîmprospăteze credinţa şi speranţa. Mulţi se întorc de la Lourdes vindecaţi şi de bolile trupului. Neprihănita Fecioară Maria, în timpul celei de a doua arătări, îi spusese Bernadetei: «Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea aceasta, ci în lumea de dincolo»(Vieţile Sfinţilor I, 174). Bernadette era un copil bolnăvicios şi sub¬dezvoltat, care suferea de astmă. Avea o dotare intelectuală simplă, unii martori considerând-o proastă. Veridicitatea, curajul şi dezinteresul ei absolut sunt însă în afară de orice îndoială. A fost supusă unei serii de interogatorii lămuritoare, atât de oamenii Bisericii, cât şi de funcţionarii de stat, dar nimeni nu a reuşit să-i zdruncine relatările. A suferit însă foarte mult din cauza publicităţii şi curiozităţii. În cele din urmă, în 1866, a intrat în Ordinul surorilor Sfintei Fecioare din Nevers, unde şi-a petrecut tot restul vieţii. A fost complet despărţită de fenomenul Lourdes, neparticipând la momentul culminant al acestuia, închinarea bazilicii, în 1876. Singurele luni „extraordinare" din viaţa sa au fost cele în care a avut viziuni. Şi înainte, şi după, viaţa sa a fost extrem de banală. În urma arătărilor minunate cu care a fost favorizată, Bernadeta nu a căutat şi nici nu a acceptat să fie apreciată şi lăudată de către oameni. Când Episcopul de Lourdes, în prezenţa a peste cinci mii de pelerini, aşeza statuia Maicii Domnului în grota arătărilor, Bernadeta stătea liniştită, cuprinsă de un atac de astm, într-o chilie mică oferită de călugăriţele care o primiseră în mijlocul lor. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: “Nu, nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare”(Vieţile Sfinţilor I,174). Ea şi-a petrecut scurta existenţă pământească în acceptarea cu linişte şi umilinţă a suferinţelor fizice, ca răspuns plin de generozitate la chemarea Neprihănitei de a face pocăinţă pentru răscumpărarea atâtor suflete aflate în robia păcatului.(Cf. Vieţile Sfinţilor, 174)

Viaţa spirituală. Tăcută, însă mai mult simplă şi docilă, Maria Bernadeta, descumpănită de maestra sa de noviciat, (maica Vauzou, obişnuită să privească mai puţin sufletul ţi mai mult respectarea strictă a regulilor mănstirii), a fost este şi va rămâne printre sfinţi o personalitate cu o spiritualitate extraordinar de profundă, depăşind toate învăţăturile tradiţionale primite din partea confesorilor săi ba chiar a cărţilor teologice pe care nici nu le-a studiat. Ascultarea strictă a regulei, devoţiunea către “Doamna de le grotă îmbrăcată în alb”, şi unirea supremă cu Crucifixul au reprezentat întreaga viaţă a Bernadetei. În ciuda tuturor suferinţelor îndurate din cauza bolilor ţi a batjocurilor care veneaudin partea semenilor ei, Bernadeta a fost fericită toată viaţa ei şi era un exemplu pentru toţi.(Biblioteca Sanctuorum, 1040).

În timp ce la grota binecuvântată se lucra la înălţarea unui sanctuar măreţ, care să primească sub bolţile sale mulţimile de pelerini şi bolnavi ce veneau să afle acolo ajutor, Bernadeta părea că dispare în umbră. După ce timp de şase ani a stat în Institutul Surorilor de Caritate din Lourdes, este admisă la noviciatul din Nevers al aceloraşi călugăriţe. În intervalul de treisprezece ani petrecut aici, nu a cunoscut decât suferinţe, însăşi superioarele mănăstirii se purtau faţă de ea cu multă răceală; se verifică şi în acest caz planul providenţial prin care sufletele alese nu găsesc înţelegere, şi nici chiar bunăvoinţă, din partea sufletelor mediocre. La începutul vieţii sale de mănăstire, a îndeplinit oficiul de infirmieră, apoi a fost sacristană; în cele din urmă, după ce boala s-a agravat, a fost constrânsă să stea mai mult la pat; timp de nouă ani de zile a rămas parcă atârnată între viaţă şi moarte.

Persoanelor care veneau să o consoleze, le răspundea cu surâsul luminos întipărit pe faţa ei de strălucirea Doamnei Preacurate de la Lourdes: «Maria este atât de frumoasă încât toţi cei care au văzut-o o dată ar vrea să moară pentru a o revedea». Bernadeta, păstoriţa amintită, care cu ochii proprii a privit încă pe acest pământ faţa Fecioarei Zămislite fără prihana strămoşească, a murit în ziua de 16 aprilie 1879. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică la cinstea altarelor, propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Bernadeta Soubirous a fost canonizată sub numele de Maria Bernard; astfel se exprima legătura între numele Bernadeta şi numele Bernard. Acesta este un nume germanic, compus din: bero=urs şi hard= tare; la origine înseamnă urs puternic, şi face parte din familia numelor de animale atribuite şi oamenilor: Lupu, Ursu, Păun... etc. Bernarda, Bernardina, Bernadeta sunt forme feminine ale numelui Bernard, care aminteşte de marele Sfânt Bernard, cinstitor înflăcărat al Preacuratei şi un apostol neobosit al evlaviei către Maica Domnului. Ţinând seamă şi de întâmplările minunate din viaţa Bernadetei Soubirous, persoanele credincioase care poartă un prenume din familia numelui Bernard se vor simţi îndemnate la o evlavie deosebită către Fecioara Zămislită fără de prihană strămoşească, izvor de puritate şi tărie. (Cf. Vieţile Sfinţilor, 173)

Funerariile Mariei Bernadeta au fost un triumf. “Sfânta a murit!”, se auzea pe uliţele Lourdes-ului după ce murise. A fost înmormântată în apropierea casei părinteşti, în capeluţa Sfântului Iosif. A fost canonizată în 1933, nu pentru că a avut viziuni şi transe mistice, ci datorită angajării ei totale în simplitate, puritate şi credinţă. Deşi a avut o personalitate ştearsă, aceste calităţi au contribuit la recunoaşterea ei printre puţinii vizionari ai Preasfintei Fecioare Maria din timpul creştinismului.(Cf. Biblioteca Sanctuorum, 1040)

Devoţiunea către sfânta Fecioară Maria se dezvoltă datorită promulgării dogmei Neprihănitei Zămisliri (1854), a apariţiilor de la Lourdes (1858), ca şi a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toţi catolicii să se roage Rozariul, făcând din el o practică comună a familiilor. Alături de aceste devoţiuni principale sunt multe altele, în cinstea diferiţilor sfinţi, toate împreună formând acel cadru al pietăţii populare, caldă şi emotivă, uneori puţin exterioară, dar care hrăneşte din plin sufletele creştine şi le da elanul şi forţa necesară pentru a se opune laicismului ce începea să erodeze solul creştin.(Emil Dumea,575).

Am ales această sfântă deoarece mi-a plăcut foarte mult atitudinea ei faţă de Maica Preacurată. Deşi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu acele viziuni a rămas, atât în interiorul cât şi în exteriorul ei, cu aceeaşi atitudine pe care o avea pe când era o păstoriţă pe colinele Lourdes-ului, cu suflet de copil dar matură în trăirea profundă a vocaţiei primite din partea Domnului. Luând exemplul ei îmi doresc şi eu să am aceeaşi atitudine faţă de Sfânta Fecioară şi în pofida tuturor cârcotelilor celor din jur să îmi formez viaţa la lumina voinţei celui de sus.

BIBLIOGRAFIE

AA.VV., BIBLIOTECA SANCTUORUM, Citta Nuova, Roma 1988.

ELENA BERGADANO, Bernadette Soubirous, San Paolo, Milano 1998.

HUBERT JEDIN, Storia della Chiesa, Cooperativa Jaca Book, Milano 1972.

RUGGENINA MIAZZON CAMILLERI, Bernadeta Soubirous, la Pastorela dei Pirinei, Messagero, Padova 1978.

EMIL DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

JEAN COMBY, Să citim Istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2001.

LUDWIG HERTLING, Istoria Bisericii, Ars Longa, 1998.

AA.VV.,Vieţile Sfinţilor,I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1982.

Charles de Foucalud (1858-1916)

Ne aflăm într-o Europă în plină ascensiune liberalistă după Revoluţia Franceză din 1789 ale cărei ecouri încă mai răsună şi ale cărei roade abia de acum încep să se cristalizeze. Toate acestea vor conduce însă la deflagraţia mondială care va avea efecte dezastruoase pentru întreaga omenire. Din punctul de vedere al Bisericii ne aflăm într-o luptă continuă pentru afirmarea adevăratei libertăţi a omului prin respingerea opiniilor greşite care vor conduce spre dezastrul omenirii. Tot în această perioadă vorbim despre Conciliul Vatican I şi mai ales, ceea ce ne interesează pe noi, un mare avânt al bisericii misionare.

Aceasta este epoca în care s-a născut Charles Eugene de Foucault de Ponbriand la Strasbourg, la data de 15 septembrie 1858 dintr-o familie nobilă şi a murit la 1 decembrie 1916 fiind asasinat la intrarea în schitul său din Sahara.

Familia de Foucauld este una străveche şi mulţi dintre reprezentanţii săi vor participa la cruciade, ceea ce aducea un mare prestigiu în rândul aristocraţiei franceze. Tânărul viconte a visat cu siguranţă la figurile strămoşilor săi care au străbătut istoria Franţei şi a căror deviză impetuoasă „Niciodată înapoi!” traducea idealul de curaj şi de generozitate.

Vicontesa de Foucault, mama lui Charles, a murit la 13 martie 1864. Ea a fost urmată în acelaşi an, pe data de 9 august, de către soţul ei care deţinea şi funcţia de inspector forestier. Charles, în vârstă de şase ani, şi sora sa Maria au fost încredinţaţi bunicilor din partea mamei, colonelul Beaudet de Morlet şi soţia sa. Izbucnind războiul dintre Franţa şi Prusia, familia s-a refugiat la Berne şi apoi la Nancy unde Charles, începând cu vârsta de 15/16 ani începe să se îndepărteze de religie. În acelaşi an face pregătirea necesară pentru obţinerea Bacalaureatului, lucru pe care reuşeşte să-l ducă la capăt. Apoi este trimis la Paris, la şcoala iezuită „Sf. Genoveva”, ca să se pregătească pentru concursul premergător admiterii în şcoala militară specială de la Saint-Cyr. În 1876 intră la Saint-Cyr unde duce o viaţă uşuratică în compania colegilor săi din „Promoţia Plevna” din care a făcut parte şi un anume Phillipe Petain. După doi ani de formare, Charles alege şcoala de cavalerie de la Sumur. În martie 1878 bunicul său moare iar Charles moşteneşte averea acestuia folosind-o nechibzuit în scopul organizării unor petreceri dezmăţate alături de colegul său de cameră, marchizul de More, un petrecăreţ notoriu. După absolvirea şcolii de la Saumur, vicontele locotenent de Foucault de Ponbriand este afectat Companiei a IV-a Husari (mai târziu a IV-a a Vânătorilor Africii) la Pont-a-Mousson în 1880. trimis la Setif, în Algeria, împreună cu regimentul său, dă dovadă de o conduită scandaloasă. Iese în public cu o amantă pe care o prezintă ca fiindu-i soţie, ceea ce va duce la un conflict cu superiorii săi în urma căruia va fi exclus din rândul cadrelor pe motiv de indisciplină în luna februarie a anului 1881. Avea doar 23 de ani.

Se retrage la Evian unde trăieşte „cu neliniştea vagă a unei conştiinţe rele care, cu toate că este adormită, nu este cu totul moartă”. Aflând că regimentul său se luptă în Tunisia este reintegrat câteva luni mai târziu la cererea sa în Compania a IV-a a Vânătorilor Africii. Astfel se alătură camarazilor săi care se luptă cu tribul krumizilor în Oranais, după insurecţia condusă de marabutul Bu-Amama. La sfârşitul războiului, în 1881, pleacă cu garnizoana în Algeria, la Mascara. Acolo şi-a dezvoltat un proiect de călătorie în Orient, motivul găsindu-l în memoriile sale: „Mai bine să profit de tinereţea mea călătorind; astfel, cel puţin mă voi instrui şi nu voi pierde timpul”. Pentru a face aceasta cere un concediu, dar fiind refuzat demisionează.

Întâlnirea cu Oscar McCarthy – geograf şi director al bibliotecii din Alger – va fi benefică proiectului său. Acesta este momentul în care se decide unde vrea să ajungă: Marocul, o ţară foarte puţin cunoscută pe vremea aceea. Pentru a pregăti mai bine această călătorie studiază timp de un an limba arabă, religia islamică şi de asemenea limba ebraică. Urmând sfaturile prietenului său se deghizează în israelit pentru a trece neobservat prin majoritatea ţărilor pline de triburi necontrolate direct de sultan, dar totuşi interzise creştinilor. Această călătorie în inima Marocului va avea loc din iunie 1883 până în mai 1884. Acest periplu al lui Charles alături de ghidul său, rabinul Mardoheu, va fi povestit într-o lucrare publicată în anul 1888 cu denumirea „Reconaissance au Maroc”. Numărul considerabil de date, în special geografice şi etnologice, îi vor aduce medalia de aur conferită de „Societatea de Geografie” din Paris. Această călătorie este importantă pentru Charles datorită faptului că în perioada pe care a petrecut-o în Maroc a avut o revelaţie: „Islamul a dat naştere în mine unei bulversări profunde. Vederea acestei credinţe, a acestor suflete care trăiesc continuu prezenţa lui Dumnezeu m-a făcut să întrevăd ceva mai mare şi mai adevărat decât preocupările mondene”.

La întoarcerea în Franţa îi regăseşte pe ai săi, în special pe mătuşa dinspre tatăl său, Ines Moitier, dar viaţa din Paris îl plictiseşte, aşa că pleacă din nou în Algeria, unde McCarthy îi prezintă un specialist în geografie, comandantul Titre. Charles o întâlneşte astfel pe fiica acestuia, Marie-Marguerite, cu care ar vrea să întemeieze o căsnicie, dar după mai multe luni de reflecţie şi după un nou periplu prin deşert, decide să trăiască în mod definitiv celibatul.

Convertirea. Din februarie până în octombrie 1886, locuieşte la Paris, foarte aproape de verişoara sa, Marie de Bondy (fiica mătuşii sale de Moitessier). Afecţiunea acesteia şi frecventarea salonului mătuşii sale îi permit să-l cunoască pe părintele Huvelin, vicar al parohiei „Sfântul Augustin”. Are loc o a doua revelaţie: „De îndată ce am crezut că există un Dumnezeu am înţeles că nu puteam să fac altceva decât să trăiesc pentru el: vocaţia mea religioasă a apărut în aceeaşi clipă în care s-a născut credinţa mea. Dumnezeu este atât de mare. La începuturile credinţei am avut foarte multe obstacole de trecut; dar eu, care m-am îndoit atât, n-am putut să cred totul într-o singură zi”. După mai multe convorbiri, abatele îl convinge să intre în religia creştină.

Anul 1887 este consacrat în mod total corectării operei „Reconaissance au Maroc”, care apare în anul următor. La sfârşitul anului 1888 pleacă într-un pelerinaj în Ţara Sfântă pentru o perioadă de patru luni, până la începutul anului următor când va începe pregătirea sa religioasă. După o scurtă trecere pe la Solesmes şi mai apoi la mănăstirea trapistă de la Soligny, Charles intră la trapiştii de la Notre-Dame-des-Neiges, unde îmbracă haina de novice şi-şi ia numele de fratele Marie Alberic. După ce a demisionat din „Societatea de Geografie” renunţă de asemenea şi la gradul de ofiţer în rezervă. „Acest demers mi-a făcut plăcere; pe 15 februarie am părăsit tot ceea ce mi-a fost un bine, dar mai rămâneau aceste ifose mizerabile: gradul, micul succes, şi mi-a făcut plăcere să le arunc pe fereastră”.

După aceea pleacă din nou spre Orient şi Siria. Charles se alătură trapiştilor de la Cheikhli la jumătatea lui iunie 1890, unde va rămâne timp de şase ani. Această nouă existenţă cenobitică este caracterizată în special de meditaţie, dar călugării se ocupă în acelaşi timp de lucrările agricole şi de construirea drumurilor. În ciuda rezervelor pe care şi le exprimă maestrului de novici, Dom Louis de Gonzague, cu privire la confortul relativ al mănăstirii, la data de 2 februarie 1892 profesează voturile călugăreşti şi primeşte tonsura. Începe după aceasta să se întrebe dacă poate să-şi ducă la îndeplinire idealul său de sărăcie, abnegaţie şi penitenţă în mijlocul comunităţii trapiste: „Dacă mi s-ar vorbi despre studii, aş spune că am o plăcere foarte vie de a locui în lanuri de grâu şi în păduri şi o repugnanţă deosebită faţă de tot ceea ce ar încerca să mă îndepărteze de acest ultim loc pe care am venit să îl cercetez în această mizerie în care doresc să mă adâncesc în fiecare zi tot mai mult în urmarea Domnului Nostru Isus Cristos, şi apoi. În cele din urmă, mă voi supune…”

Foarte devreme, tânărul călugăr este doritor să se smulgă din existenţa colectivă pentru o experienţă eremitică. Este refuzat şi trimis la mănăstirea trapistă Staoueli în Algeria. După care, la sfârşitul lunii octombrie a anului 1896 pleacă la Roma pentru a urma cursurile de teologie. Acolo, părintele superior al trapiştilor este convins curând de vocaţia personală a lui Charles de Foucauld şi la data de 23 ianuarie 1897 îl dispensează de voturi. Charles se reîntoarce în Palestina unde timp de trei ani va duce o viaţă de eremit. Instalat într-o cabană modestă a clariselor din Nazareth, se angajează incognito (cel puţin aşa crede el) ca servitor. Îmbrăcat asemenea săracilor, Charles trăieşte înconjurat de cărţile sale, întreţine o corespondenţă strânsă cu restul familiei din Franţa şi face două pelerinaje pe jos până la Ierusalim. Meditaţiile sale de atunci îl conduc spre o nouă orientare: apostolatul. În anul 1900 încearcă să cumpere Muntele Fericirilor pentru a se instala ca eremit; nereuşindu-i planul se reîntoarce în Franţa unde începe pregătirea pentru primirea sacerdoţiului.

La sfârşitul lunii august a aceluiaşi an Charles se îmbarcă pentru Marsilia şi de acolo intră în mănăstirea Notre-Dame-des-Neiges. După ce a primit diaconatul la data de 7 octombrie 1900, în nul următor, pe 9 iunie este hirotonit ca preot. În acelaşi an se instalează la Beni-Abbes, o oază situată pe malul stâng al râului Saura în sudul Oraniei din Sahara Occidentală.

Pe data de 9 ianuarie 1902 răscumpără un sclav pe care îl numeşte Iosif al Inimii Preasfinte. O parte a aceluiaşi an este consacrată unui schimb de corespondenţă cu monseniorul Guerin, având ca subiect sclavia. Anul următor visează să facă nişte călătorii în Maroc unde să înfiinţeze o fraternitate. Dorea să i se alăture fraţi cărora le cerea trei lucruri: să fie pregătiţi să moară decapitaţi, să fie pregătiţi să moară de foame şi să asculte de el în ciuda lipsei sale de demnitate. În luna iunie, pus în faţa imposibilităţii de a merge în Maroc, încredinţează părintelui Huvelin, monseniorului Guerin şi comandantului Laperrine proiectul său de a evangheliza ţara tuaregă. La sfârşitul verii îi va ajuta pe soldaţii răniţi în luptele de la Taghit şi El-Mangar. Scrie o mică introducere la catehism şi o numeşte „Evanghelia prezentată sărmanilor negri din Sahara”.

Între 1904 şi 1905 încep aşa numitele călătorii de „civilizare”. Însoţind coloanele militare care mergeau asemenea nomazilor prin deşert intră în contact cu populaţiile din sudul Saharei Centrale. Periplul său îl conduce de la Beni-Abbes la Adrar, In Salah, Aoulef, El Golea şi Gardaia, timp în care învaţă limba tuaregă şi începe să traducă şi Evanghelia în acelaşi idiom. În timpul anului 1905 obţine redactarea „Meditaţiilor asupra Evangheliei” şi este autorizat de către Huvelin şi Guerin ă se îndrepte spre Hoggar. La In Ouzzel face cunoştinţă cu Moussa Ag Amastane , conducător al tribului Ahagar. Misiunea ajunge în Tamanrasset în august 1905. Părintele Foucauld începe prin a locui într-o „zeriba”, după care îşi construieşte o casă din piatră. Decide să se instaleze aici pentru câteva luni şi să-şi petreacă fiecare an în modul următor: trei luni la Beni-Abbes, şase luni la Tamanrasset şi alte trei luni în călătorii. Tuaregii la-u venerat di primele momente pe fratele Charles du Jesus, o femeie mărturisind că ea împreună cu alte câteva se rugau tot timpul pentru întoarcerea sa l islamism, dezolate că un asemenea om sfânt a fost destinat osândei veşnice.

După întoarcerea sa le Beni-Abbes în septembrie 1906, generalul Lyautey îi face câteva vizite. În toată această perioadă primeşte des ofiţeri francezi cu care are convorbiri fructuoase. În decembrie 1906, la casa „Părinţilor albi”, monseniorul Guerin îi dă ca însoţitor pe fratele Michel. De asemenea primeşte permisiunea să expună Preasfântul Sacrament cu condiţia să fie cel puţin două persoane prezente în adoraţie timp de trei ore. Un an mai târziu cei doi religioşi pleacă la Hoggar. Fr. Michel, a cărui sănătate nu rezistă la oboseala drumului, îl părăseşte pe Charles la In Salah. Di iulie 1907, până la Crăciunul anului 1908, fratele Charles îşi reia viaţa monastică la Tamanrasset. În luna ianuarie obţine permisiunea de la Sfântul Scaun să celebreze sfânta liturghie fără ministrant. Munceşte până la unsprezece ore pe zi la operele lingvistice care îi vor absorbi energiile până aproape de momentul morţii: redactarea unui lexic care va deveni puţin câte puţin un dicţionar monumental tuareg – francez; transcrierea, traducerea şi comentarea poeziilor tuarege (în total 6000 de versuri), lucrare pe care o va termina abia pe 28 noiembrie 1916, cu trei zile înainte de a fi asasinat.

La începutul anului 1909 şi la cererea familiei se reîntoarce în Franţa pentru trei săptămâni. Monseniorul Bonnet, episcop de Viviers, şi monseniorul Livinhac, superiorul general al „Părinţilor Albi”, aprobă statutele „Uniunii Fraţilor şi Surorilor Preasfintei Inimi a lui Isus”, uniune pioasă pentru evanghelizarea coloniilor.

În 1910, când află de moartea monseniorului Guerin, face următoarea afirmaţie: „Este într-adevăr o mare pierdere pentru mine, dar nu trebuie să iu egoist: este drept ca sfinţii să-şi primească răsplata”.

În decembrie 1911, pentru a-i urma pe tuaregii care au început să se pună în mişcare datorită secetei foarte persistente, se stabileşte în platoul Assekrem, în inima Hogarrului. Acolo îşi scrie testamentul: „vreau să fiu înmormântat în pământul în care voi muri şi să mă odihnesc acolo până în ziua Învierii. Interzic ca trupul meu să fie mutat din locul în care bunul Dumnezeu mă va face să închei pelerinajul pământesc”.

La sfârşitul anului 1913, Charles face o ultimă călătorie în Franţa timp de şapte luni, perioadă în care îşi va vizita rudele şi prietenii. În septembrie 1914, după declaraţia de război din Europa, îi scrie verişoarei sale Maria cu multe mustrări de conştiinţă: „Simţiţi şi voi cât de mult mă doare să fiu atât de departe de soldaţii noştri şi de graniţele noastre, dar datoria mea este cu siguranţă să rămân aici şi să ajut populaţia să rămână calmă”.

Cel care dorea să moară ca martir a fost ucis de rebelii tuaregi cu un foc de armă pe data de 1 decembrie 1916 la intrarea în schitul său.

În ultima scrisoare adresată verişoarei sale, Maria de Boleyn, scrie următoarele cuvinte: „Mi-am dat seama că niciodată nu voi reuşi să iubesc îndeajuns, dar bunul Dumnezeu, care cunoaşte huma din care ne-a plăsmuit şi care ne iubeşte mai mut decât o mamă şi-ar putea iubi fiul, ne-a pus, El care nu minte niciodată, că nu-l va respinge pe cel care vine la El”.

Lumina spirituală a părintelui Foucauld este astăzi răspândită de peste douăzeci de congregaţii şi asociaţii religioase care îşi propun să ajute oamenii de astăzi ă redescopere Misterul Întrupării. Dintre ele amintim „Micile surori ale Inimii Preasfinte” fondate de către sora Magdeleine de Jesus şi „Micii fraţi ai Inimii Preasfinte” ce îl au ca fondator pe Rene Voilloume.

Despre spiritualitatea sa putem afirma că are două caracteristici: urmarea lui Cristos şi un apostolat inovator. Prima constă nu atât în urmarea lui Isus cel care evanghelizează prin cuvânt, profetul itinerant, dar mai mult în urmarea lui Isus care a trăit la Nazaret şi a muncit cu mâinile sale pentru a-şi câştiga pâinea, fiind Evanghelia întruchipată. Cea de-a doua caracteristică reiese chiar din prima: apostolatul său să fie o mărturie a vieţii sale şi nu modul clasic în care se făcea evanghelizarea de obicei prin predici pe care să nu le înţeleagă nimeni. El a vrut să înveţe limba tuaregilor, să trăiască în mijlocul ca şi unul dintre ei şi prin faptele sale să-i facă curioşi ca ei să vină şi să întrebe cine este Învăţătorul său. Mai mult, a practicat apostolatul cu ajutorul unor mijloace prin alte mijloace, adică apostolatul preoţiei prin fraternitate. Atât de mult i-a iubit pe tuaregi încât făcea tot posibilul să-i ajute fără a le cere nimic în schimb.

Primul pas spre canonizare a fost făcut de către Papa Ioan Paul al II-lea care l-a declarat venerabil în anul 2001, la întâi aprilie, pentru ca mai apoi, după ce a fost declarată o minune făcută prin mijlocirea sa (vindecarea unei femei de cancer), să fie beatificat de către Papa Benedict al XVI-lea la 13 noiembrie 2005, amintind că viaţa sa este o continuă invitaţie de a aspira la fraternitatea universală.

Ce-mi rămâne mi-e de la acest sfânt?

Curajul de a merge şi a înfrunta necunoscutul cu încredere în Dumnezeu care îl iubeşte atât de mult încât nu l-ar refuza niciodată atunci când l-ar chema în ajutor.

Închei această lucrare cu cuvintele lui Teodor Baconski, din publicaţia „Dilema veche”: „Dacă ar fi rămas în armată, omul nostru ar fi fost de mult uitat. Ca atlet al lui Cristos, el continuă să trăiască în mintea numeroşilor contemporani obsedaţi de eclipsa sensului şi dornici, prin urmare, să-l regăsească pe Dumnezeu. Sfânt modern, Charles de Foucauld ne descoperă tuaregul pe care-l purtăm în suflet, departe de răspunsurile salvatoare”.

Bibliografie:

- ca material bibliografic am folosit două surse web în limba franceză şi engleză, care oferă următoarele trimiteri:

- Jijé, Charles de Foucauld : conquérant pacifique du Sahara (bande dessinée). – Paris : Éditions du Triomphe, 2005. – 47 p., 30 cm. – ISBN 2-84378-262-7. – Nouvelle mise en couleurs de l'ouvrage précédemment paru chez Dupuis en 1990.

- Antoine Chatelard, 2002, Charles de Foucauld. Le chemin vers Tamanrasset. Paris : Karthala.

- Antoine Chatelard, 2000, La mort de Charles de Foucauld. Paris : Karthala.

- Paul Pandolfi, 1998, Sauront-ils séparer entre les soldats et les prêtres ?, sur l’installation du Père de Foucauld dans l’Ahaggar, Journal des Africanistes 67 (2) : 49-71.

- Dominique Casajus, 1997, Chants touaregs. Recueillis et traduits par Charles de Foucauld. Paris, Albin Michel.

- Jean-François Six, 1962, Vie de Charles de Foucauld, Éditions du Seuil

- Michel Carrouges, 1961 : Charles de Foucauld, Éditions Casterman, illustré par René Follet

- Léonce de Grandmaison, 1921, Un homme d'aujourd'hui. Le Père Charles de Foucauld. Etudes, 20 novembre 1921, 408-432.

- TEODOR BACONSKI, Sfântul tuareg, articol publicat în ziarul Dilema veche, Anul V, nr.219 - 26 aprilie 2008.



Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787)

Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana Cavalieri, din oraşul Napoli, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, a adăugat la numele de botez şi pe acela de Maria, şi acum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. Religiozitatea profundă a părinţilor lui Alfons Maria reiese şi din faptul că, din cei opt fii (patru băieţii şi patru fete), cinci s-au consacrat într-un mod total în slujirea Domnului. Primul născut era Alfons Maria, al doilea era Antonio, care a intrat în ordinul benedictin; al cincilea, Gaetano, a rămas în clerul diecezan ca şi capelan la tezaurul din Domul din Napoli; Magdalena a murit în tinereţe; Barbara şi Ana devenit măicuţe; numai ultimii doi, Tereze şi Ercole s-au căsătorit.( Cf. Instituto Giovanni XXIII, Biblioteca Sanctorum, Societa Grafica Romana, Roma, 1961, 839,840).

De mic s-a dovedit un „copil-minune”, pentru uşurinţa uimitoare cu care învăţa diferite limbi, cunoştinţe ştiinţi-fice, deprinderi artistice; a dovedit înclinaţii deosebite şi pentru muzică. La vârsta de 16 ani, era doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp, a devenit cel mai căutat şi temut avocat din ţinutul Napoli. Se spune că a trecut la viaţa religioasă din cauza că a pierdut un proces, confundând dreptul lombard cu cel angevin.

Spre surprinderea tuturor, tânărul şi foarte eruditul preot, în loc să umble după vreun scaun prin cancelariile bi-sericeşti ori după vreo catedră la institutele religioase, timp de şase ani, prin arşiţa verii ori prin ploile pătrunzătoare de iarnă, aleargă după săracii şi pungaşii din periferiile supraîncărcate ale oraşului Napoli ori după „mojicii” de pe ogoarele de la marginea oraşului, pentru toţi găsind cuvântul potrivit, simplu şi cald, care le schimbă viaţa. Numai episcopul de Castella Mare, din apropierea , înţelege şi apreciază idealul curajosului preot, dar îi arată că de unul singur nu va putea fi în stare să facă decât foarte puţin pentru ridicarea morală a credincioşilor simpli de la ţară sau din oraş; îl sfătuieşte să închege un nucleu de misionari pentru poporul simplu. Atraşi de exemplul său înflăcărat, câţiva preoţi şi laici s-au oferit să împartă cu el munca şi sacrificiile şi, împreună, să se constituie în Congregaţia Preasfântului Răscumpărător; ei sunt cunoscuţi sub numele de „Redemptorişti”.

Sfântul Alfons, împreună cu tovarăşii săi, şi-a făcut un program de lucru şi, cu aprobarea episcopilor locali, a colindat tot regatul Napoli. Strălucitul avocat de altădată a făcut jurământul de a nu pierde fără folos o clipă; Epis-cop, fondator al Congregaţiei Sfântului Mântuitor. A studiat teologia în particular, a fost hirotonit preot în 1726 şi a devenit predicator faimos, în Napoli şi în împrejurimi.

În 1731 a pus bazele unei comunităţi de călugăriţe în urma unei revelaţii care a fost declarată autentică; în 1732 a fondat Congregaţia Sfântului Mântuitor, pentru preoţii care se mergeau să predice oamenilor de la ţară. Acesteia i-a fost puse piedici încă de la început, după apariţia unor disensiuni interne şi mai târziu, a rivalităţii dintre Biseri-că şi Stat. Însuşi Alfons a fost exclus din Congregaţie, deoarece, după cum se spune, ar fi semnat un document im-portant fără să-l citească. După moartea lui, Congregaţia a prosperat, mai ales în Europa centrală, iar mai târziu chiar în Anglia, Irlanda şi Statele Unite ale Americii.

În 1745 îşi publică primele lucrări teologice şi religioase. Cu toate că primele sunt uneori criticate deoarece au un accent legalist prea mare, iar cele din urmă sunt considerate prea exuberante, influenţa lor a fost considerabilă. Pe vremea Sfântului Alfons, duhovnicii, preoţii, îndrumătorii spirituali aveau două atitudini extreme: unii erau „la-xişti”, alţii „rigorişti”; „laxiştii” îl lăsau pe credincioşi în părerile proprii, susţinând că Dumnezeu va judeca pe fie-care după conştiinţa sa, şi că, de altfel, omul face tot ceea ce vrea el; „rigoriştii”, sub influenţa curentului jansenist, refuzau să acorde dezlegarea sacramentală chiar şi pentru greşeli mici, învăţând că Dumnezeu cere de la om o de-săvârşire absolută; această atitudine îi îndepărta, practic, pe foarte mulţi creştini de la sfintele Sacramente. Alfons de Liguori, cu ştiinţa şi experienţa lui, redactează marea sa operă, „Theologia Moralis”, în care oferă duhovnicilor cumpătarea dreaptă pentru a nu-i înspăimânta pe credincioşi printr-o rigoare excesivă, dar şi pentru a-i ajuta să se ridice spre o viaţă creştină autentică, în respectul faţă de legea divină. Principiile şi sfaturile propuse în „Theologia Moralis” au dat loc unor discuţii agitate, care au continuat chiar după moartea sfântului. Biserica, însă, a confirmat justeţea lor, declarându-l pe Sfântul Alfons Maria „Doctor Ecclesiae”, „Învăţător al Bisericii” – în anul 11871. Atât în îndrumările spirituale, cât şi în predicile sale îndemna la simplitate, bunătate şi raţiune. S-a folosit în mare măsu-ră de retorică în încercarea de a se face înţeles, mai ales în prea adesea criticata „Slavă Mariei (1750). Tehnici ase-mănătoare au folosit şi învăţăceii săi, care invocau frecvent în predicile lor frica de Dumnezeu şi despre Ziua Jude-căţii. Alfons a fost desemnat episcop de Sfânta Agata de Goti (Beneventum) în 1762, însă a părăsit scaunul episco-pal din cauza sănătăţii precare, în 1775. A trăit încă 12 ani, din care ultimii i-au fost umbriţi de sciziuni-le(neînţelegerile) ivite în interiorul Ordinului său şi de diferite suferinţe fizice. A fost canonizat în 1839 şi declarat Doctor al Bisericii în 1871. Sărbătorire: 1 august. (F. Haugh David, Dicţionar al sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, 42,43).

Activitatea pe care o desfăşura sfântul Alfons

Părintele Alfons, ca şi sfântul Paul s-a făcut totul pentru toţi, s-a dedicat cu entuziasm pe străzile apostolatului, în special al poporului incult şi clasei muncitoare. Simţea până în vene că Duhul Sfânt îl trimitea să-i evanghelizeze pe săraci. Mulţimea penitenţilor creştea din ce în ce în ce mai mult şi scaunul de spovadă era foarte aglomerat. Apostolul înflăcărat a rămas tulburat profund în faţa ignoranţei poporului şi a jurat că îi va îmbogăţii pe cei umili. Bisericile funcţionau ce depăşeau mereu programul iar pentru aceasta s-a gândit să adune mulţimea în piaţă, pe penitenţii săi şi pe prietenii săi, care erau ştrengarii şi cerşetorii. Şi-a dat seama că persoanele dispreţuite de nobili-me, de înaltul cler şi de burghezie care se dezvolta, erau foarte inflamabili de focul Duhului Sfânt. Multe pieţe se transformau în biserici unde, se rugau, se predica şi se împărtăşeau lecţii de viaţă umană şi creştină( A. L’Arco, S. Alfonso amico del popolo, Edizioni Dehoniane, Napoli, 1982, 33).

Contextul politico-cultural: iluminismul

S-ar putea pune întrebarea cum a apărut iluminismul aşa de târziu şi nu s-a născut după umanism. Acest lucru se explică în parte prin luptele religioase din secolul al XVI-lea care au distras interesul de la marile probleme filo-sofice. În lumea cultă în care intrau şi mulţi catolici, iluminismul, dintr-un sistem filosofic, a fost transformat în slogan, a devenit o modă. Toţi exaltau raţiunea, iubirea universală a omului şi toleranţa religioasă. Lipsa de credinţă era numită raţiune, iar imoralitatea natură; cât priveşte iubirea universală a omului, în practică s-au văzut puţine semne, iar toleranţa religioasă s-a exprimat într-o adevărată ură împotriva Bisericii şi a instituţiilor sale, în special mănăstirile.

În secolul al XVII-lea faptul de a avea ca director spiritual vreun călugăr sever şi de a întreţine în saloane în dispute cu privire la eficacitatea harului, era considerat ca o fineţe a educaţiei. În secolul al XVIII-lea, în schimb, a fost considerată o eleganţă faptul de a fi volterian şi de a-ţi bate joc de preoţi şi de călugări. Rămăseseră neschimba-te doar aerele de persoană cultă pe care fiecare şi le dădea (L. Hertling, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 2001, 466-467).

Revoluţia franceză

Situaţia financiară a Franţei, care se înrăutăţise deja sub pre lunga guvernare a lui Ludovic al XV-lea (1715-1774), devenise din ce în ce mai insuportabilă. Pentru a iniţia o refacere, în 1789 Ludovic al XVI-lea s-a decis să convoace Stările Generale ale regatului, care nu mai fusese reunite din 1614. Cu puţini ani înainte, în 1783, la Versailles avusese loc încheierea păcii între Anglia şi noua Naţiune americană, prin care puterile europene recu-noşteau caracterul integral democratic al constituţiei americane. Urmând acest exemplu, Stările Generale franceze s-au auto-declarat Adunarea naţională Constituantă. În august 1789 au fost proclamate drepturile universale ale omului şi un val de exaltare democratică a cuprins întreaga naţiune. Conform propunerii episcopului de Autun, Talleyrand, toate bunurile ecleziastice au fost declarate proprietate a naţiunii. Aproape toate izbucnirile sociale urmează legea rezistenţei minime, atacând deci în primul rând Biserica (ibid., 472-473).

Secularizarea în Germania

În pacea de la Luneville din anul 1801, toată partea stângă a Rinului trecea de partea Franţei. Pentru terito-riile pe care le-au cedat, principilor l-i s-a promis o despăgubire sub formă de bunuri ale Bisericii şi de oraşe impe-riale. Tratativele cu privire la aceasta au dus în februarie 1803 la clauza legaţiei imperiale de la Rgensburg, prin care s-a mers mai departe de ceea ce stabilise la Luneville. Toate senioriile şi principatele bisericeşti , printre care 200 de mănăstiri, au fost împărţite între principii laici şi astfel statele au primit mai mult decât pierduseră pe malul stâng al Rinului (ibid., 476).

Lucrează pentru reforma Bisericii

Nimeni nu a înţeles mai bine ca sfântul Alfons cât a fost de nefastă gândirea filosofică contemporană pe care nimeni nu o combătea cu o forţă majoră. Raţionalismul, naturalismul şi iluminismul, în numele raţiunii care erau înălţate la demnitate de divinitate, doreau să se debaraseze de orice autoritate transcendentă. Sfântul Alfons a înţe-les bine că toate aceste „isme” se reduceau la imanentism după care, nimic nu este deasupra raţiunii umane şi nu-mai aceasta este creatoare de valori.

După moartea Papei Clement al XIV-lea, cardinalul Castelli l-a rugat pe sfântul Alfons să facă un raport asupra situaţiei Bisericii. Scrie: între episcopi, puţini sunt cei care au un zel adevărat faţă de suflete; ordinele sunt aproape toate decăzute. În clerul diecezan este şi mai rău. Este indispensabilă o reformă generală, pentru tot clerul, pentru a remedia marea corupţie a laicilor (ibid., 92,93).

Societatea în care a trăit sfântul Alfons

Societatea secolului al XVIII-lea în mare parte era coruptă. Genovesi observa că nobilimea era ataşată de lux, şi faptul că clerul era alipit de bogăţii ori era abandonat rămânând ignoraţi. În mod evident erau numeroase şi demne excepţiile; se admirau preoţii sfinţi şi înţelepţi; dar în mare parte populaţia răspundea la diagnosticul lui Genovesi.

Un locuitor din Napoli, vorbind cu un învăţat străin, asemăna populaţia oraşului Napoli cu o viperă, din care capul (aristocraţia) era veninos, coada (plebea)care nu reprezintă nimic, şi partea din mijloc (burghezia) e utilă şi bună şi se găseşte în farmacii ca un remediu pentru însănătoşire. Episodul este prezentat de Benedict Cruce, care îl redimensionează aşa: nu trebuie neglijat marea contribuţie pe care nobilimea a adus-o acestei clase sociale. Şi înal-tul cler avea destul de mulţi reprezentanţi în acea clasă intelectuală. Chiar dacă nu întreaga burghezie era sănătoasă, şi veninul secolului al XVIII-lea otrăvea o bună parte (ibid., 79,80).

Biserica geme sub greutatea bogăţiilor

O parte a clerului era destinat operelor sociale şi caritabile: spitale, orfelinate, şcoli, opere de binefacere; însă fără îndoială o parte din ei îmbogăţeau clerul, în special cel numit „înalt” . A devenit preot în mare parte a cazuri-lor, însemna să-şi asigure o viaţă liniştită. Fiecare familie avea un aspirant la preoţie, şi era un preot la fiecare 50 de locuitori. Clerul aşadar poseda o mare parte a bogăţiilor din acel regat. Glumind, se spunea că Napoli era tot regatul o mănăstire. Desigur că nu pentru viaţa de pietate! Rosmini, preot sfânt, judeca pe mulţi dintre episcopi a secolului al XVIII-lea cu această frază riguroasă: sunteţi slujitori ai omului îmbrăcaţi în slăbiciune în loc să-i fiţi apostolii unui Cristos gol! (ibid., 81,82) .

Rezumat

Fiul soţilor Iosif de Liguori şi Ana Cavalieri, din oraşul Napoli, născut la 27 septembrie 1696, a primit la botez numele de Alfons; mai târziu, pentru a-şi aminti fără încetare de Preacurata Fecioară Maria, aşa cum este cunoscut sub numele de Alfons Maria de Liguori. La vârsta de 16 ani, era doctor în dreptul civil şi bisericesc; în scurt timp, a devenit cel mai căutat şi temut avocat din ţinutul Napoli. Datorită calităţilor sale excepţionale şi a situaţiei tatălui său, căpitan pe galerele regale, Alfons visa la un viitor extraordinar. Intervine însă neprevăzutul. În anul 1723, pri-meşte să-l apere într-un proces pe ducele de Gravina împotriva principelui de Toscana. După o pledoarie zdrobitoa-re, se descoperă alte documente care dovedesc că adevărul era altul. Alfons se prăbuşeşte; era hotărât ca niciodată să nu-şi păteze sufletul cu minciuna şi nedreptatea. Acum se consideră vinovat, deşi el fusese de bună-credinţă, şi hotărăşte să renunţe la această activitate.

La 21 decembrie 1726, a fost sfinţit preot. Spre surprinderea tuturor, tânărul şi foarte eruditul preot, în loc să umble după vreun scaun prin cancelariile bisericeşti ori după vreo catedră la institutele religioase, timp de şase ani, prin arşiţa verii ori prin ploile pătrunzătoare de iarnă, aleargă după săracii şi pungaşii din periferiile supraîncărcate ale ţinutului Napoli, ori după oamenii de pe ogoarele de la marginea oraşului, pentru toţi găsind cuvântul potrivit, simplu şi cald, care le schimbă viaţa. Atraşi de exemplul său înflăcărat, câţiva preoţi şi laici s-au oferit să împartă cu el munca şi sacrificiile şi, împreună, să se constituie în Congregaţia Preasfântului Răscumpărător; ei sunt cunos-cuţi sub numele de „Redemptorişti”. Sfântul Alfons, împreună cu tovarăşii săi, şi-a făcut un program de lucru şi, cu aprobarea episcopilor locali, a colindat tot regatul Napoli.

Unul dintre principiile de bază ale activităţii Sfântului Alfons a fost că, pentru dezvoltarea vieţii creştine a cre-dincioşilor, confesionalul şi spovada au o însemnătate tot atât de mare cât şi amvonul şi predica; sub un anumit aspect, pot fi considerate, spovada şi confesionalul, chiar mai importante. Experienţa arătă că cuvântul auzit la pre-dică, oricât de strălucit, se uită; numai o spovadă bună şi harul dezlegării aduc o schimbare autentică a vieţii.

Alfons de Liguori, cu ştiinţa şi experienţa lui, redactează marea sa operă, Theologia Moralis, în care oferă du-hovnicilor cumpătarea dreaptă pentru a nu-i înspăimânta pe credincioşi printr-o rigoare excesivă, dar şi pentru a-i ajuta să se ridice spre o viaţă creştină autentică, în respectul faţă de legea divină. Deşi de mai multe ori a fost rugat să accepte demnitatea de episcop, el a refuzat, până când a fost obligat de papa şi, la vârsta de 60 de ani, devine păstorul Diecezei „Sfânta Agata dei Goti”, pe care o conduce cu zel şi iubire timp de 19 ani. Ajungând aproape orb şi surd, cere să fie eliberat din greaua misiune şi se retrage la una dintre mănăstirile ordinului întemeiat de el, la Nocera dei Pagani, în Campania. În ultimii doisprezece ani de viaţă, urmând cu fidelitate programul din tinereţe, a continuat să scrie, adăugând alte opere ascetice şi teologice la opera sa vastă. Din toate străbate o caldă chemare la rugăciune, la cinstirea Preasfintei Euharistii, la generozitate, la iubire faţă de Fecioara Glorioasă.

Înainte de a închide ochii, a avut marea durere de a constata unele dezbinări şi nereguli între fiii săi spirituali; nu mai avea putere decât să se roage şi să uite, ceea ce a făcut din toată inima până în ziua de 1 august 1787, când a încetat să mai bată inima lui iubitoare de Dumnezeu, de Maria şi de oameni.

Bibliografie

1. A. L’Arco, S. Alfonso amico del popolo, Edizioni Dehoniane, Napoli, 1982.

2. F. Haugh David, Dicţionar al sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

3. Instituto Giovanni XXIII, Biblioteca Sanctorum, Societa Grafica Romana, Roma1961.

4. L. Hertling, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 2001.

Sfântul Leonardo de Porto Maurizio (1667-1751)

Leonardo de Porto Maurizio s-a născut în Italia în care spiritul religios al secolelor XVII şi al XVIII se reflectă prin arta religioasă barocă. Italia a fost un pământ al sfinţilor, un model propriu, mai ales în sud, este cel al misionarilor şi predicatorilor populari, care parcurgeau neobosiţi oraşele şi satele. Printre care amintim pe Sfântul Ioan Iosif al Crucii, Sfântul Alfons Maria de Liguori (cf. HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001, p. 424).

În acest cadru istoric a apărut iluminismul reprezentat de o mişcare ideologică şi culturală care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor. Iluminiştii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau, Thomas Hobbes şi John Locke (cf. HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001, p. 467).

Leonardo se naşte la Porto Maurizio, la 20 decembrie 1676, din părinţii Domenic Casanova e Anna Maria Benza şi a fost botezat cu numele de Paolo Girolamo. Până la sfârşitul primilor ani dă dovadă de virtuţi ieşite din comun. La doisprezece ani este invitat la Roma de către unchiul său care l-a făcut să frecventeze Colegiul Roman pentru studiul Filosofiei. La un timp a simţit atracţie pentru viaţa religioasă şi a îmbrăţişat viaţa franciscană în anul 1697, îndrumat de fericitul Bonaventura de Barcellona. La profesiunea solemnă primeşte numele de fra Leonardo Emessi. Cere de mai multe ori să plece în misiune între păgâni, dar Cardinalul Leandro Colloredo îi răspunde: “Nu e voinţa lui Dumnezeu să meargă între păgâni” ci, “locul misiunilor voastre va fi Italia”.

Este sfinţit preot în anul 1702 şi îi este încredinţat să predea filosofia tinerilor studenţi, dar nu după mult timp este constrâns să lase această preocupare din cauză că a fost lovit de tuberculoză. Este trimis în centre de vindecare a Napoli şi la Vallecorsa, dar remediile făcute de ştiinţă nu au dat nici un rezultat. Cu mult curaj se încredinţează Sfintei Fecioare şi îi promite că va angaja toate energiile sale pentru a predica indigenilor. A fost vindecat de boala sa şi se ţine de cuvânt mergând să predice.

Din 1708 predică aproape neîntrerupt în mare parte din Italia. În activitatea sa monastică şi apostolică atât de intensă se pot distinge două perioade: între anii 1709-1730 la Toscana şi cea de-a doua între anii 1730-1751 la Roma. Fondează conventul Santa Maria dell`Incontro 1715 pe vârful Valdarno, într-o regiune florentină (cf. VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976, p. 646).

În 1730 a fost numit superior la mănăstirea „Sfântul Bonaventura” din Roma: timp de şase ani a predicat soldaţilor, corăbierilor, condamnaţilor şi hamalilor, pe lângă îndeplinirea îndatoririlor parohiale. Din 1736 a predicat în Umbria, Genova şi în Marches din Ancona, adesea în aer liber, bisericile fiind prea mici. În mod frecvent el predica despre Drumul Crucii şi a pus bazele a 500 de Locuri ale crucii în Italia. Încă şi azi devoţiunea lui e cunoscută.

În 1744 a fost trimis în Corsica cu speranţa că predicile lui energice ar putea reduce pacea şi ordinea aici. Problemele cu care s-a confruntat erau anarhia, ignoranţa şi neglijarea religiei. Era privit ca un emisar al Genovei, a cărei conducere a trimis o corabie să-l salveze după şase luni. Chiar şi papa a recunoscut că nu era recomandabil să se mai întoarcă acolo (cf. Dicţionar al sfinţilor, univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, 329).

Pentru fraţii de la Toscana a fost superior un interval de nouă ani, iar pentru cei de la Roma doar unul singur, pentru că fraţii au vrut să îl aleagă superior provincial, dar a fost dispensat de această misiune pentru a se dedica cu totul apostolatului (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966. p. 1208-1209).

A predicat în toată Italia, dar regiunea cea mai străbătută a fost Toscana din cauza jansenismului pe care voia să-l combată cu orice preţ. Papa Clement al XI-lea a fost şi el adversar decis împotriva doctrinei janseniste condamnând toate afirmaţiile pe care le susţineau cu Bula Pastoralis oficii în 1718, dar Bula Unigenitus din 1713 a fost etapa fundamentală în lupta janseniştilor, în care s-a găsit ajutat de Ludovic al XIV-lea care considera periculoase pentru stat ideile democratice şi rigoristice (cf. PRECLIN E., Storia della Chiesa, Vol. XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974, p. 43).

Părintele Ilario de Laigueglia, însoţitorul său de apostolat, spunea că în unele locuri în care mergeau erau atât de „înrădăcinaţi în rău, că păreau imposibil de aduşi la pocăinţă”. Cronicarii vorbesc despre diferite oraşe care păreau „o Ninive convertită”. De aceea şi sfântul Alfonso de Liguori l-a numit „marele ministru al Evangheliei”, a fost stimat de Papa Clement al XII-lea, iar Papa Benedict al XIV-lea l-a aclamat ca „marele vânător de paradis”, şi a amintit faptul că „despre acest om se pot scrie multe volume”. (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966, p. 1213).

Eficacitatea predicărilor sale constă şi în faptul că era dotat cu darul oratoriei, perfecţionat în studii şi experienţe. Totul pentru el era organizat cu înţelepciune pentru scopul final al convertirii şi sfinţirii sufletelor şi se lupta pentru el cu orice preţ. Pentru aceasta a scris spre sfârşitul anului 1712 un Regulament pe care îl citea împreună cu însoţitorii săi în fiecare an. În predica sa ţinea linia de mijloc, între metoda iezuiţilor şi cea a părinţilor sfântului Vincenţiu.

Înainte de toate dorea unirea cu Dumnezeu şi adevărata viaţă interioară a misionarului care nu putea să aprindă focul divin în alţii dacă el însuşi nu ar fi aprins de el.

În predicile sale aducea argumente concrete şi practice: despre rău, despre gravitatea păcatului, despre spovadă, respectul faţă de biserici, iertarea duşmanilor, despre profanarea zilelor sacre. Făcea procesiuni prin oraş pentru penitenţă sau în cinstea Sfintei Fecioare. Vizita deseori bolnavii şi mai ales pe cei închişi.

Ţinea foarte mult la rugăciuni şi devoţiuni mai ales în cinstea Fecioarei Maria, a Sfântului Nume al lui Isus şi a Pătimirilor sale, în al piosului exerciţiu Calea Crucii pe care o considera Calea Paradisului, sau o Misiune veşnică. Introduse şi obiceiul de a ne aminti în fiecare vineri de moartea Domnului alături de trasul clopotelor, devoţiunea faţă de Sfânta Euharistie împreună cu frecventele vizite la Sfântul Sacrament, participarea frecventă la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Împărtăşanie. El urma şi un alt moto care îl ajuta: „A suferi şi a iubi! A suferi pentru iubirea lui Dumnezeu e mult mai preţios decât a lucra pentru Dumnezeu”.

La baza spiritualităţii sale introduce exerciţiul celor trei virtuţi teologale care reînnoiesc cele trei puteri ale sufletului (intelectul, memoria şi voinţa). Sinteza doctrinei şi a spiritualităţii sale e inclusă în trei îndemnuri: 1) Niciodată împotriva lui Dumnezeu; 2) Niciodată nimic fără Dumnezeu; 3) Niciodată nimic, decât pentru Dumnezeu. Iaculatoria preferată de el era: „Isuse al meu, ai milă!”

El a ştiut să unească intensa viaţă contemplativă cu viaţa activă. Spunea unui frate: „Vocaţia mea este misiunea şi singurătatea: în misiune, fiind mereu ocupat pentru Dumnezeu; iar în singurătate, stând întotdeauna ocupat în Dumnezeu”. (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966. p. 1208-1220).

Singurătatea i se pare mai mult decât necesară. Întâlnirea cu Dumnezeu este un loc care e caracterizat de teamă şi reculegere. Teamă în faţa culpabilităţii personale, reculegere în faţa iubirii lui Dumnezeu. Teama şi iubirea sunt cei doi poli ai mesajului său.

S-a străduit să asocieze apostolatul prin Calea Crucii, ca o aprofundare a Patimii Mântuitorului. Aproape 90 de scurte îndemnuri, care comentează staţiunile, au ajuns până la noi, acestea erau o noutate pentru vremea lui. Ele ne prezintă un predicator pătruns de viaţă mistică, familiarizat cu scriptura, părinte şi apropele poporului.

Scopul principal al eforturilor sale era să placă lui Dumnezeu cât mai mult. Meditaţia o consideră foarte importantă şi de aceea îşi alege singur subiectul genul şi metoda. Prin predicile sale Leonard transmitea bunătatea cu căldură, iar această experienţă devenea de neuitat. Cu această bunătate îi câştiga pe păcătoşi.

Despre milostivirea pe care o folosea în confesional spunea: „Isus mi-a adus-o!” Principalul său câmp de activitate au fost misiunile populare. Om al timpului său, a celui baroc, iubea patetismul, pasiunea şi gestul teatral. Acestea se traduceau în acţiunile sale prin vocabular, gesturi şi emoţii. Mai mult decât maeştrii săi iezuiţi a vrut să lase loc tăcerii şi reflexiei interioare. Ceea ce a dăruit strălucire în acţiunile şi în cuvintele lui Leonard era profunda sa conformitate cu Cristos (cf. VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976).

În 1750, an jubiliar, a înfiinţat Locuri ale Crucii în Colosaeum. În istoria Bisericii romano-catolice, Sfântul Leonard de Porto Maurizio a rămas ca apostol al devoţiunii „Calea Crucii”, în timpul vieţii a binecuvântat Via Crucis în peste cinci sute de biserici, predicator înflăcărat al Patimilor Domnului, cinstitor zelos al Neprihănitei Zămisliri, înainte de proclamarea oficială a dogmei, salvatorul de la ruină a Coloseului. La 27 decembrie 1750, an proclamat de către papa Benedict al XIV-lea „An jubiliar”, Sfântul Leonard a predicat Calea Sfintei Cruci în Colosaeum. Sfântul Leonard a propus papei să predice „Calea Crucii” pe locul unde primii creştini au cinstit Crucea Sfântă a Mântuitorului prin moartea lor. Era pentru prima dată când se oficia o slujbă religioasă. De atunci în fiecare an de Vinerea Mare, însuşi papa străbate „Drumul Crucii” trasat de înflăcăratul apostol. Sfântul Leonard a fost şi un aprins susţinător al învăţăturii despre Neprihănita Zămislire; el a convins pe papa Benedict al XIV-lea să facă un referendum în scris cu toţi episcopii catolici şi să procedeze la proclamarea ca dogmă a acestei învăţături.

În următorul an, după ce a predicat extensiv la Lucca, l-au lăsat puterile şi a murit la Roma. Scriitor, cât şi predicator, Leonard a compus numeroase tratate şi scrisori devoţionale: cea mai renumită lucrare a sa este intitulată: Hotărări. Cardinalul Henric de York l-a ajutat să promoveze cauza sa: Leonard fusese duhovnicul mamei lui Henric. Leonard a fost beatificat în 1796 şi canonizat în 1867. El este sfânt-ocrotitor al misionarilor care se bucură de popularitate. Se sărbătoreşte pe 26 noiembrie. (cf. Dicţionar al sfinţilor, univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, 329).

A călătorit foarte mult cu acest scop, dar la ultima sa misiune din dieceza de Bologna s-a îmbolnăvit grav şi la cererea papei s-a întors la Roma şi moare pe data de 25 nov. 1751. La moartea lui Papa Benedict al XIV-lea a spus: „Am pierdut mult, dar am câştigat un nou mijlocitor în cer”. A fost canonizat de Pio IX în 1867(cf. Vieţile Sfinţilor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992, p. 268-269).

Acest sfânt, Leonardo de Porto Maurizio mi-a inspirat mai mult curaj şi mult mai multe motive în a mă angaja în urmarea lui Cristos. Mi-a dovedit prin curajul său că din iubire faţă de Dumnezeu putem face lucruri măreţe pentru convertirea sufletelor, dar numai dacă pornim de la noi înşine. În viaţa spirituală pune accentul foarte mult pe partea practică lucru esenţial în drumul de viaţă consacrată.

BIBLIOGRAFIE

CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII,

ed. Città Nuova, Roma, 1966.

FARMER DAVID HUGH, Leonard din Porto Maurizio, în Dicţionar al sfinţilor, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001.

PRECLIN E., Storia della Chiesa, Vol. XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974.

Vieţile Sfinţilor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976.



Sfânta Veronica Giuliani (1660-1727)

Introducere

„În timpul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea istoria ocupă primul loc în activitatea ştiinţifică ecleziastică. Istoria Bisericii, patristica, arheologia, liturgia se constituie ca materii de sine stătătoare. Şi în acest sector rolul principal îl are Franţa. Congregaţia benedictină a sfântului Maur a dat naştere acelor ediţii exemplare a Sfinţilor Părinţi care şi astăzi constituie baza oricărei biblioteci a ştiinţelor teologice” (L. Hertling, Istoria Bisericii, 425).

„Sfânta Veronica Giuliani este una dintre marile mistice ale secolului al XVIII-lea.

În epoca modernă se constată tendinţa de a se da înţelesuri profane unor termeni privind realităţi şi trăiri sufleteşti ale vieţii creştine. Astfel cuvântul «dumnezeiesc» este folosit cu înţelesul de: splendid, minunat: cuvântul «martir», la început rezervat pentru a preamări pe creştinii care şi-au dat viaţa mărturisind credinţa lor pentru Cristos, astăzi este atribuit tuturor celor care şi-au pus viaţa în primejdie, ori chiar şi-au pierdut viaţa în apărarea unei cauze sau idei. La fel s-a dat alt înţeles cuvintelor «mistic», «mistică», vorbindu-se de o «mistică a rasei», sau «mistică a supraomului». Înţelesul cuvântului «mistic», folosit şi popularizat în lucrările de spiritualitate creştină, se referă la apropierea dintre sufletul omenesc şi Dumnezeu, şi se atribuie persoanelor privilegiate care prin har divin şi corespundere totală din partea lor, au ajuns să cunoască şi să simtă realitatea profundă a iubirii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

Experienţa mistică şi trăirea obişnuită a vieţii spirituale pot fi comparate cu modul în care cunoaştem organismul omenesc privindu-l cu ochiul liber, sau cu ajutorul razelor X. Pentru profanul neavizat, aparatura şi mişcările radiologului apar ceva fără înţeles, uneori bizare. Tot aşa, din experienţa misticilor, creştinul cu viaţă spirituală obişnuită nu sesizează decât latura exterioară, uneori spectaculoasă, aşa numitul miracol mistic, cum ar fi: minunile, profeţiile, stăpânirea asupra forţelor naturii, chiar manifestările diabolice, viziunile, extazele, incendiile interioare, stigmatele” (Vieţile sfinţilor, 24).

Viaţa

Veronica s-a născut la Mercatelle, lângă Urbino Italia, pe 27 decembrie 1660, şi a fost botezată a doua zi cu numele de Ursula. Tatăl ei, Francesco şi mama sa Benedetta Mancini dăduseră naştere la şapte copii, toate fetiţe, dintre care două au murit la o vârstă fragedă. Ursula care era ultima dintre ele, şi ca şi celelalte, a crescut într-un ambient de mare pietate, creat mai ales de mama sa, femeie de o adâncă religiozitate şi cu profunde sentimente creştine dar care le părăseşte pe 28 aprilie când avea aproape patruzeci de ani (cf. Sulle orme dei santi, 148).

Înainte de a muri chemă la sine pe fiicele sale le arătă crucifixul şi încredinţă fiecăreia câte una din rănile mântuitorului. Ursula primi rana din coastă. Acest fapt spune multe despre religiozitatea familiei Giuliani, unde rugăciunea în comun, armonia, înfăptuirea actelor de milostenie dădeau mărturie despre viaţa lor de fiecare zi. În timpul proceselor pentru canonizare a Veronicăi cineva spuse: „în casa familiei Giuliani în fiecare seară se citea viaţa unui sfânt” (cf. ibidem, 148).

Din această fericită perioadă a vieţii sale Veronica îşi va aminti bunătatea persoanelor care o înconjurau, primele devoţiuni la Fecioara Maria şi la Pruncul Isus, primele înclinaţii spre viaţa religioasă dar şi lunga şi continua rezistenţă pe care tatăl ei a manifestat-o faţă de această arzătoare dorinţă a ei.

Intrarea în mănăstire

Francesco Giuliani ar fi lăsat ca toate celelalte fiice ale sale să intre în mănăstire, dar nu era dispus să cedeze în faţa cererii pe care i-a făcut-o Ursula, cea mai dragă, cea mai inteligentă, cea mai alintată. Vroia să rămână cu el; dar deja de la vârsta de nouă ani Ursula făcuse alegerea. Şi astfel pe data de 28 octombrie 1677 când nu avea încă zece ani Ursula a îmbrăcat haina religioasă intrând în comunitatea capucinelor din Città di Castello luându-şi numele de Veronica (cf. Ibidem, 148). „Deşi Ursula Guliani şi-a ales, la intrarea în mănăstire, numele de Veronica, nu s-a gândit la sensul etimologic al cuvântului, e bine de amintit că acest nume traduce numele grecesc Bereniche, cu sensul de: purtătoare, aducătoare, de victorie (pherein = a aduce, a purta; nike = victorie). De asemenea numele Veronica a fost pus în legătură şi cu expresia formată din cuvintele: vera = adevărată şi eikon = asemănare, imagine, icoană, atribuindu-se unei pânze pe care se află imaginea feţei lui Isus Cristos, pânză considerată a fi marama cu care o femeie din Ierusalim a şters faţa lui Isus din Nazaret, pe când îşi ducea crucea spre locul execuţiei. Alăturând amândouă interpretările numelui Veronica, el ne reaminteşte gândul adânc al sfântului Pavel: «Acei pe care Dumnezeu i-a ştiut mai dinainte i-a ales să poarte Chipul fiului său… şi i-a condus la mărirea sa» (Rom. 8,30)” (Vieţile sfinţilor, 25-26).

Drumul spiritual

Dar cui îi va fi ea „imagine adevărată”, copie fidelă? Entuziasmul Veronicăi, susţinut de vârsta tânără (în mănăstire a fost numită mult timp „copila”), nu admitea întârzieri: cu toată fiinţa sa aspira să devină o adevărată imagine a lui Cristos răstignit.

Intrând la capucine, ea luă cu sine nepreţuitele bogăţii spirituale: nevinovăţia, obişnuinţa cu rugăciunea, entuziasmul fără margini, voinţa fermă şi o mare inocenţă care nu o lăsau să se gândească la obstacole care ar fi putut diminua setea sa arzătoare de perfecţiune religioasă. Veronica era pregătită şi decisă să urce pe scara sfinţeniei în mod eroic, aşa cum făcuseră modelele sale, sfinţii despre care, încă din copilărie citise. Mănăstirea era locul care făcuse posibilă perfecţionarea generozităţii lor. După părerea sa drumul pe care trebuia să alerge era constituit din rugăciune şi din pocăinţă, din contemplaţie şi din suferinţă (cf. Sulle orme dei santi, 149).

Pe acest drum Veronica a alergat circa douăzeci de ani, printre obstacole şi neînţelegeri, decisă să o facă cu orice preţ. În jurul său, în mănăstire, totul se desfăşoară în cea mai sumbră cotidianitate, iar itinerariul său spre Dumnezeu înregistrează numeroase date memorabile: 1 noiembrie 1681, profesiunea religioasă; 4 aprilie 1681, Isus îi pune pe cap coroana de spini; 17 septembrie 1688, este aleasă ca maestră de novice, activitate pe care o va desfăşura până pe 18 septembrie 1691; pe 12 decembrie 1693 începe să scrie jurnalul; de pe 3 noiembrie 1694 până pe 21 martie 1698 este din nou maestră de novice; pe 5 aprilie 1697, vinerea sfântă, primeşte stigmatele; în cursul aceluiaş an este denunţată la sfântul Oficiu şi în 1699 este privată de vocea activă si de cea pasivă (cf. ibidem, 149).

Sunt date şi fapte care dau de înţeles că în Veronica avea loc ceva misterios, ceva faţă de care lumea urma să aibă până la urmă o reacţie de încredere, de admiraţie dar şi de război declarat. Săraca omenitate a Veronicăi era cea care trebuia să plătească, supusă fiind la pedepse, privări, umiliri de tot felul. Relatarea suferinţelor îndurate de ea, sau chiar impuse de ea însăşi, conţine ceva zdruncinător. Nici hagiograful, nici cititorul modern nu reuşesc să justifice sau măcar să înţeleagă un astfel de comportament. Dar aceeaşi Veronica, depăşită fiind această etapă de asceză extremă, a mai renunţat la acele „nebunii care mă făceau să iubesc” (cf. ibidem, 150).

Suferinţele şi pocăinţa

„În anul 1697 – citim în jurnalul ei – «în ziua de Vinerea Sfântă, dimineaţa înainte de a se lumina…Dumnezeu a revărsat asupra mea un har deosebit dăruindu-mi semnele şi durerile pe care Cuvântul Divin făcut om le-a purtat pentru mântuirea mea. Simţeam în adâncul inimii mele o durere de moarte». Astfel descrie ea primirea stigmatelor semnele rănilor Domnului: „am văzut din preasfintele sale răni cinci raze strălucitoare, şi toate se îndreptau spre faţa mea… În patru raze erau cuiele, şi în una se afla lancea, ca de aur, toată numai foc; ea mi-a străpuns inima” (Vieţile sfinţilor, 25). Episcopul, informat fiind de minune, a venit să o viziteze pe soră şi se asigură că miracolul era adevărat, sângele curgea din rănile de la picioare de la mâini şi din coastă. Veronica căutând să ascundă ceea ce făcuse Domnul cu ea se arăta îngrijorată de faptul că ceea ce se întâmplase putea fi lucrarea Diavolului. Chiar şi superiorii au vrut să se asigure de originea rănilor, şi pentru aceasta i-au pus la încercare virtutea răbdării, umilinţa şi ascultarea slujitoarei lui Dumnezeu. A fost închisă într-o cameră la infirmerie, considerată vrăjitoare, luată în derâdere, privată de Sfânta Împărtăşanie; într-un cuvânt a fost excomunicată, dar pacea inimii nu a părăsit-o nici un moment (cf. I santi III, 435-436).

Din momentul în care a primit stigmatele (1697), acele „nebunii” despre care vorbea ea au început să fie mai puţin frecvente, pentru a dispărea complet in anul 1699. De atunci Veronica avea să sufere dureri şi tulburări care se vedeau şi se ştiau ca venite direct din mâna lui Dumnezeu pentru a o purifica tot mai mult. O regulă de aur era aceea să îndemne tinerele surori să-şi modereze dorinţa de pocăinţă.

Ca şi orientare naturală Veronica era înclinată să facă partea Mariei şi nu pe cea a Martei. În primii ani petrecuţi în mănăstire ea credea că poate să-şi stingă setea de perfecţiune căutând tot mai mult să rămână în meditaţie contemplativă. Spre această direcţie o împingea şi faptul că nu iubea în mod deosebit treburile casnice şi nici serviciile caritative dar mai apoi pentru a depăşi senzaţia de gol şi de nemulţumire provocată de această atitudine a început să slujească. Începu să considere munca manuală ca pe un exerciţiu de asceză, ca şi o pocăinţă, şi aceasta a stins în ea acea repulsie faţă de treburile casnice pentru că până în acel moment nu se gândise că făcând acele treburi era mult mai folositoare şi mult mai altruistă decât faptul de a se retrage în camera sa pentru rugăciune contemplativă şi pocăinţă. Oricum ea se regăsea mereu întrebându-se dacă pura contemplaţie poate rezolva problema morală a vieţii; şi aceasta o făcea să aibă o discuţie cu sine în care se întreba care dintre stilurile de viaţă, contemplativă sau activă, are o mai mare valoare spirituală. Iată unul din gândurile sale: „puteai sta în lume să faci bine şi ai fi fost mai folositoare altora”. Dar intervine imediat spunând că unora le este mai de folos să trăiască în mănăstire. Tot astfel vorbind despre a trăi ascunsă în Dumnezeu ea spune: „aceasta am eu de făcut în rugăciune, în muncă şi în orice activitate; nu prin viaţă contemplativă în cameră dar în mijlocul comunităţii eu practic singurătatea cu Isus… îmi pare că mai curând prin opere se va vedea ceea ce Dumnezeu cere de la mine” (cf. Sulle orme dei santi, 150-151).

Veronica a dobândit o certitudine practică, şi anume aceea că modul cel mai perfect pentru a-l găsi şi a-l adora pe Dumnezeu constă în a-l căuta cu sinceritate în mijlocul a zeci de treburi diferite pe care le avem zilnic. O normă practică pe care a urmărit-o până la sfârşitul zilelor sale şi pe care prin modurile cele mai convingătoare o recomanda şi surorilor sale. Pe 17 martie 1716, sfântul Oficiu, îşi revocă hotărârea dată asupra Veronicăi iar aceasta este lăsată să participe cu drepturi depline la alegerile pentru ministerele mănăstirii, şi astfel este aleasă ca superioară, minister pe are îl va desfăşura pană la moarte. Au fost doisprezece ani neîntrerupţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Sunt ani învăluiţi în lumină şi în minune. Martiriul iubirii a ţinut-o în viaţă pentru a suferi. Iubirea a ţinut omenitatea sa într-un simplu „a suferi” (cf. ibidem, 151).

Moartea

Pe 6 iunie 1727 durerile sale trupeşti au devenit mai puternice şi timp de treizeci şi trei de zile a suferit un triplu purgatoriu, în trup, în suflet şi în spirit. Sfânta a chemat la sine – aşa cum se citeşte într-una dintre mărturiile de la procese – mult-credincioasele sale, tinerele novice şi le-a spus: „veniţi aici, Iubirea s-a lăsat găsită: aceasta este cauza suferinţei mele; spuneţi-o tuturor, spuneţi-o tuturor!” Apoi a cerut să se cânte un cântec de laudă despre Întruparea Cuvântului; în timp ce se cânta a început să plângă spunând: „cine vreţi ca să nu plângă la atâta iubire?” Şi cu ascultarea confesorului care o asista se însenină toată şi îşi dădu duhul. Era în dimineaţa zilei de 9 iulie 1727. Înştiinţat de faima sfinţeniei sale, episcopul diecezan Alessandro Francesco Codebò, pe 6 decembrie în acelaşi an a deschis procesul ordinar informativ. Veronica a fost beatificată pe 17 iunie 1804 şi canonizată pe 26 mai 1839 (cf. Ibidem, 151-152). „După moarte trupul său, care purta încă semnele rănilor Domnului, a fost supus unei autopsii şi medicii au constatat că într-adevăr inima îi era străpunsă dintr-o parte în alta. «când am văzut stigmatele – mărturiseşte Veronica în jurnalul său – am plâns mult şi din toată inima l-am rugat pe Domnul să binevoiască a face ca ele să fie ascunse de privirile altora». Dorinţa i-a fost ascultată, deoarece din ordinul superiorilor săi a trăit toată viaţa într-o încăpere mică, separată de contactul cu alte persoane. Dar filele numeroase ale jurnalelor sale, scrise într-o perioadă de mai bine de 30 de ani şi care publicate cuprind un număr de 44 de volume, sunt un adevărat tezaur ascuns, care a îmbogăţit literatura mistică creştină cu nenumăratele pagini luminoase, izvoare de lumină şi curaj pentru sufletele iubitoare de vie trăire a vieţii în Dumnezeu” (Vieţile sfinţilor, 25).

BIBLIOGRAFIE

I santi per ogni giorno dell’anno, Edizioni della Pia Società S. Paolo, Roma 1947³.

HERTLING L., Ges chichte der Katolischen Kirche, Editura Morus, Berlin 1967; trad. română, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, 1998.

Sulle orme dei santi, Istituto storico dei Capucini, Postulazione Generale, sub îngrijirea lui Constanzo Cargnoni, Roma 2000.

Vieţile sfinţilor, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1983.

Sfânta Roza Venerini (1656-1728)

Contextul Istoric

Cât de mare este numărul sfinţilor pe care Biserica îi celebrează în decursul anului cu atât mai mare este numărul celor care nu li se cunoaşte meritele şi virtuţile. Câţi slujitori fideli lui Dumnezeu ascunşi în umbra unei vieţi umile şi necunoscute au trăit pe acest pământ lăsând-ne exemplul lor de urmat (cf. I santi per ogni giorno dell’anno, 691). Printre aceşti slujitori se numără şi această fiică a Bisericii, sfânta Roza Venerini, născută pe data de 9 februarie 1656, originară din Viterbo, oraş la 83 de kilometri distanţă de Roma. Viaţa acestei sfinte apare într-un context zbuciumat al istoriei. Entuziasmul diverselor iniţieri monastice din secolul trecut(1550-1650)nu s-a prelungit în perioada anilor 1648-1789. Cauza esenţială pare a fi urmată de un declin al credinţei: filosofia engleză a lui Bacone, a lui Loke, dezvoltarea cartezianismului au fost cu siguranţă responsabilii în anii 1600 şi cu atât mai mult în 1700. Aceste doctrine au creat o climă spirituală în defavoarea vocaţiilor sacerdotale şi călugăreşti, în timp ce probabilismul surpa bazele moralităţii într-o epocă în care unii jansenişti numai dădeau nici o şansă practici religioase. Atmosfera acestui secol caracterizat prin controversele între religioşi, ruinarea vieţii de clauzură, abandonarea spiritului de sărăcie se adaugă şi progresele filosofilor, polemica janseniştilor şi slăbiciunea oamenilor au dus compromiterea reuşitei forme de viaţă spirituală doar celor puţini privilegiaţi.

Prin convertirea lui Henric al IV-lea, Franţa îşi ia din nou rolul de ghid al Bisericii Catolice, aşa cum se întâmplase în Evul Mediu. Unul dintre marii monarhi ai istoriei universale este regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715). El trăia departe de idealul unui suveran creştin, şi aceasta nu numai din cauza alianţei încheiate cu turcii împotriva împăratului Leopold I, şi a comportamentului său respingător faţă de papi, în special faţă de papa Inocenţiu al XI- lea, cât şi mai mult din cauza imoralităţii vieţii sale private. La fel şi miniştri, care în perioada absolutismului au avut deseori o importanţă mai mare decât cea a regelui, nu au fost întotdeauna dispuşi să ajute Biserica.

În Italia spiritul religios se reflectă în arta religioasă barocă. Barocul italian s-a distins mai mult în decorarea interioarelor bisericilor şi capelelor. Pe lângă aceasta Italia ne-a lăsat pe pereţii caselor icoane ale Sfintei Fecioare pline de fantezie, care şi astăzi, şi nu numai la Roma şi Napoli ci chiar şi în cele mai neînsemnate localităţi. Aceasta ne arată cât de profund a fost spiritul de credinţă ale acestor timpuri (cf.L. HERTLING, Istoria Bisericii, 424).

Viaţa religioasă feminină era împiedicată din două motive: impunerea clauzurii şi lipsa deplinei libertăţi în alegerea stării religioase. O reflecţie asupra rolului femeii în apostolat a fost împiedicată de tendinţele tridentine, codificate de papa Pius al V-lea, de a interzice comunităţilor religioase feminine fără clauzură. Nu se poate vorbi doar de o viziune limitată, pe cât mai mare este presiunea opiniei publice tot astfel şi aceeaşi a lui Ludovic al XIV-lea, ce a impus clauzura şi altor comunităţi. O situaţie asemănătoare vor găsi alte comunităţi de maestre, fondate pentru a extinde vocaţia feminină populară (cf. E. PRECLIN, E. JARRY, Storia della Chiesa, XIX/1, 90). Viaţa monastică în epoca absolutismului prezintă aşadar două aspecte: primul, arătarea unei sigure încetiniri şi un lent declin şi al doilea, al unei manifestări de forţe vii ale Bisericii cu întemeierea de institute noi adaptate la nevoile timpului. O altă particularitate a timpului o reprezintă îndrumarea individuală a sufletelor care devine acum o adevărată artă; atât prin scrisori cât şi prin sfaturi spirituale, această îndrumare nu avea sfârşit şi deseori dădea rezultate foarte bune (L. HERTLING, Istoria Bisericii, 418).

Viaţa şi spiritualitatea

Roza Venerini este una dintre puţinele persoane care au observat lipsa educaţiei în societate, ignoranţa faţă de adevărurile simple, şi mai ales pentru adevărurile religioase, care vrând-nevrând, sunt cheia de boltă ai unei vieţi care vrea să fie cu adevărat viaţă. Ea se naşte exact la o sută de ani de când sfântul Iosif Calasanţiu întemeiase cele dintâi şcoli populare din Europa. Tot în acea vreme un alt institut similar va apărea în Franţa prin grija lui Ioan de la Salle ce a înfiinţat în 1682 Institutul Fraţilor Şcolilor Creştine, pentru educaţie creştinească şi mântuirea sufletelor.

Roza este al treilea din cei patru copii, care au înveselit casa celor doi soţi, doctorul Gollfredo Venerini şi Maria Zampighetti, ambii trăgându-se dintr-o distinsă familie din Viterbo. La botez i s-a dat numele de Roza, în amintirea unei alte Roza, o mare sfântă care la vârsta de 15 ani, înarmată cu o cruce, a ridicat tot oraşul într-o adevărată cruciadă, împotriva lui Frederic al II-lea invadatorul, prin care a câştigat titlul de patroană a oraşului Viterbo. Pe genunchii mamei a învăţat să rostească numele sfânt a lui Isus şi al Mariei, întrebând deseori atât pe tata cât şi pe mama unde locuieşte Isus şi Maria pentru a merge să-i afle şi să-i viziteze în casa lor. La vârsta de 7 ani această micuţă Roza a simţit chemarea să se consfinţească lui Dumnezeu. De fapt Roza a simţit mai întâi o oarecare reţinere, ruşine, de a-şi destăinui vocaţia religioasă tatălui ei, apoi a prins zel, încurajată fiind de mama sa. La 17 ani rămâne orfană de ambii părinţi,iar ea îşi află o altă Mamă, mai frumoasă, mai puternică şi mai bună decât mama ei pământească: aceasta era Sfânta Fecioară Maria. Un lucru este sigur: acum era mai iniţiată, acum se cunoştea mai bine cu toate că nu era complet antrenată în acea luptă spirituală, la care Domnul vrea să-şi pregătească sufletele, prin încercări de lungă durată, pentru a putea scoate din ele un apostol, un sfânt. Vrea numai ceea ce Dumnezeu vrea, vrea să ajungă cât mai aproape de El.

Totuşi, în ciuda acestor pioase dorinţe, ea îşi dădu seama şi observa că viaţa de mănăstire nu este pentru dânsa; nu este calea pe care trebuie să meargă ea. Părintele iezuit, Balestra, spiritualul tinerei Roza, a îndrumat-o să se ocupe cu ajutorarea celor săraci. Chemând la locuinţa ei femei tinere, copile, pentru a recita împreună cu dânsa Sfântul Rozariu, şi-a dat seama de sărăcia lor culturală şi spirituală. A înţeles că femeia timpului ei, sclavă a ignoranţei şi a condiţionărilor sociale, avea nevoie să fie iubită şi educată pentru a realiza planul minunat pe care Dumnezeu îl are cu fiecare creatură. Ea îşi va afla adevărata ei cale, îşi va desăvârşi vocaţia plecând de la trandafirul tainicului Rozariu, pentru că însăşi Sfânta Fecioară Maria i-a indicat aceasta cu toată gingăşia; Sfântul Rozariu va fi secretul întregii Opere Venerini. Un alt părinte spiritual, iezuit, Martinelli, de loc din Perugia, a fost adevăratul om a lui Dumnezeu, dotat cu inimă generoasă; era un lucrător neobosit în via Domnului pentru mântuirea sufletelor. Pentru Roza a fost un îndrumător sigur, care o va întovărăşi de acum, într-un fel, toată viaţa, şi care va apărea în umbră, dar cu trăsături distincte pe fondul luminos al lungilor şi trudnicilor zile ale Fericitei Mame Fondatoare a Maestrelor Pie. În cele din urmă vine şi acel 30 august 1685, când primele trei femei au intrat bucuroase în noua lor locuinţă, prima şcoală publică feminină în Italia, în care s-au dedicat trup şi suflet educaţiei tineretului feminin. Roza, în marele ei duh de credinţă, în faţa acestui fapt împlinit şi-a aplecat cu umilinţă capul. Opera nu era a ei, nici a părintelui Martinelli, ci era a lui Dumnezeu. Gurile rele născoceau tot felul de minciuni la adresa fetelor, rudelor şi binefăcătorilor casei lor, în vreme ce Roza făcea numai fapte bune, adevărate minuni. Scopul acestei şcoli este de a educa şi de a întipării bine în mintea şi în sufletele elevelor, prin mijlocul Învăţăturii creştineşti, importanţa de a dori cu orice preţ mântuirea cea veşnică (cf. G.V. GREMIGNI, Fericita Roza Venerini, 20-52).

Se poate spune că în apostolatul ei sfânta Roza era cu totul cufundată în supranatural. Privirea ei îi era îndreptată tot înainte, gata în orice clipă de a porni în căutarea unui număr tot mai mare de sărmane fiice, mai ales dintre cele mai înstrăinate de credinţă. Şi ca atare expuse tuturor primejdiilor unei lumi păgânizate. Ea trăia din muncă şi rugăciune. În aşa fel încât nu puteai distinge când se ruga şi când muncea. Cu duhul era o benedictină perfectă, poate fără să-şi dea seama; lucra şi se ruga, se ruga şi muncea, şi atât în muncă cât şi în rugăciune era sigură că îl iubeşte şi îl slujeşte pe Dumnezeu.

Faima refacerii morale şi a beneficiilor pe care şcolile le aduceau oraşului, s-a răspândit repede, astfel încât Cardinalul Marco Aurelio Barbarigo, în 1692, a chemat-o pe Roza Venerini să deschidă şcoli şi la Montefiascone, unde îşi avea sediul episcopal. Mai apoi în 1713, şcolile se extind în Roma şi în alte oraşe din Statul Pontifical. În ele se învaţă a scrie şi a citi, se învăţau mai ales doctrina creştină şi principiile morale sănătoase; se învăţau meserii şi arte ce puteau face ca femeia să devină autonomă în casă şi în societate. În legătură cu numele şcolilor fondate „Pie” apare în Germania o mişcare religioasă numită „Pietismul”, al cărui fondator este Philippe Spener (1635- 1705) ce reuneşte grupuri mici pentru a citi Biblia şi pentru a se ruga (grupuri cucernice sau adunări cu scop moralizator). Pietismul pune în valoare o evlavie afectivă şi sentimentală şi redă faptelor locul cuvenit. A dus la apariţia a numeroase instituţii caritative (cf. J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, II, 79).

În oricare loc ar fi ajuns Maestrele, comportarea fetelor uşuratice se schimba în mai bine şi mai ales întâlnirile, balurile şi obiceiurile rele erau cu scrupulozitate îndepărtate spre mângâierea păstorilor de suflete. Ea ştia foarte bine că unirea strânsă cu Domnul era temelia oricărei fecundităţi şi de aceea îşi dădea toată silinţa pentru a nu se îndepărta niciodată de Domnul. Sfânta Roza cunoştea Voinţa lui Dumnezeu cu privire la dânsa şi un singur lucru dorea cel mai mult: ca să o facă roditoare prin fapte, în ea însăşi şi în alte suflete, acea voinţă de trei ori sfânt. Însă acestei şcoli îi trebuia o temelie, fără de care devine o adunătură de needucate; această temelie nu este decât evlavia. Adică acel sentiment care, punându-l pe Dumnezeu la locul ce i se cuvine, face în aşa fel ca toată viaţa să graviteze în jurul lui şi ne face să fim drepţi şi sinceri în raporturile noastre cu el, şi din dragoste către Dânsul şi în raporturile noastre faţă de aproapele. Chiar la început Institutul s-a bazat pe prezenţa Întemeietoarei, pe viul ei grai şi mai ales pe admirabilul ei exemplu. Însă încet- încet, odată cu întinderea altor şcoli s-a simţit necesitatea de a avea în faţa ochilor un fel de Regulament şi în acelaşi timp de directive, asta fie pentru menţinerea zelului Maestrelor, fie pentru a le ajuta să-şi desfăşoare cu folos misiunea lor de educatoare. Numai în anul 1714, după întemeierea celei dintâi şcoli a Maestrelor Pie la Roma, a fost tipărită cea dintâi broşură cu titlul: „Explicarea exerciţiilor care se practică în Viterbo în şcolile destinate pentru instruirea fetelor în Doctrina creştină”.

Este cunoscut episodul vizitei la o şcoală a sa, a papei Clement al XI-lea, în 1716, care a felicitat-o pentru marea muncă apostolică şi a elogiat metoda educativă şi întreaga operă a Rozei Venerini. Ea a fost credincioasă acestei şcoli, chiar până la jertfă şi-a dat toată silinţa pentru promovarea umană, creştină şi socială a femeii. Numai ascultarea ignaţiană este secretul sfinţeniei şi al fecundităţii Rozei. Victorioasa concluzie a acestei vieţi, trăită atât de creştineşte, fără nici o abatere este cântarea ascultării. Virtuţile Rozei sunt virtuţile teologale, adică divine, care, pentru a fi exercitate aşa cum trebuie, după bunul plac al lui Dumnezeu, de la care vin şi de la care trebuie să se reîntoarcă, trebuie să găsească în mintea şi în inima creştinului un teren adaptat, bine pregătit. De fapt virtuţile acelea sunt ca tot atâtea seminţe divine, aruncate cu înţelepciune şi cu milă în sufletul nostru, care este ogorul lui Dumnezeu, lucrat de Duhul Sfânt. Credinţa este sâmburele, speranţa este floarea, dar numai dragostea este rodul vieţii creştine. Prudentă fiind şi-a îndreptat spre Cristos toate faptele ei făcându-şi din aceasta scopul şi măsura activităţii sale de fiecare zi. Fiecare Şcoală Pie a fost în acelaşi timp şi o mică Academie Mariană, mai ales în lunile dedicate Sfintei Fecioare Maria. Roza redevenea copilă şi se lua la întrecere cu micuţele eleve în adorarea icoanei expuse în fiecare sală, învăţându-le să cânte Laudele Mariei şi să repete cele mai gingaşe iaculatorii, să îngenuncheze în faţa icoanei,într-o ţinută sărbătorească şi gingaşă. Aceasta evidenţia, cum nici nu s-ar fi putut mai bine, dragostea ei faţă de Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor.

După o viaţă plină de slujire şi de evlavie, Roza şi-a aplecat încetişor capul şi a adormit în braţele Tatălui ceresc, în ziua Patimii Domnului, pe data de 7 mai 1728. În Templul cel mare al creştinătăţii, ea apare în strălucirea gloriei berniniene, într-un act de cea mai evlavioasă adoraţie a Domnului. A fost beatificată în ziua de 4 mai 1952 de papa Pius al XII-lea la Roma. Iar ziua solemnă a sosit în duminica de 15 octombrie 2oo6, în Piaţa Sfântul Petru, fiind proclamată sfântă de către papa Benedict al XVI-lea. (cf. G.V. GREMIGNI, Fericita Roza Venerini, 190).

Concluzie

Astăzi se vorbeşte mult de cultură, de formare integrală a persoanei, de promovare a femeii. Această sfântă îmi oferă un mesaj important de proclamat societăţii noastre care face uz şi abuz de aceste cuvinte: o cultură care înţelege să se lipsească de Dumnezeu nu este adevărată cultură. De la ea am învăţat că adevărata educaţie este aceea care eliberează inima de orice condiţionare pentru a face vizibil planul lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

COMBY J., Să citim Istoria Bisericii, II, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2000.

GREMIGNI G.V., La Beata Rosa Venerini, Roma 1952, trad. română de Ion Bălan, Fericita Roza Venerini, Ed. Colecţia „Biblioteca bunului creştin”, Bacău, 1994.

HERTLING L., Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998.

I santi per ogni giorno dell’anno, Edizioni della Pia Societa S. Paolo, Roma, 19473.

PRECLIN E., E. JARRY, Storia della Chiesa, XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974.