Sosirea îngerului eliberator în închisoarea Purgatorului

I. Vino, frate creştin, ca să contempli astăzi în focul Purgatorului o privelişte înduioşătoare! Iată că se deschid porţile acelei temniţe grele! Ce nori de fum, ce strigăte de durere! O, ce mulţime nesfârşită de suflete! Şi de unde s-au adunat - te vei întreba - atâtea suflete în Purgator? Dar uită-te şi observă bine ce se petrece acum acolo. Vezi în mijlocul acelei fâşii de lumină care pătrunde în Purgator fluturând în aer două aripi cereşti? E îngerul milei lui Dumnezeu care aduce o veste bună în Purgator.

II. Priveşte câte braţe se înalţă la ivirea lui. Priveşte, căci poate vei recunoaşte printre atâtea fiinţe îndurerate, sufletului unuia din răposaţii tăi. Dar nu vei putea recunoaşte pe nimeni, şi totuşi sunt acolo mulţi care strigă şi gem de atâţia ani! Îngerul coboară în adânc şi feţele sărmanilor închişi se luminează. Priveşte cum focul le-a ars şi le-a consumat! Nu te înfioară acei ochii intraţi în fundul capului şi înnegriţi de foc, acele buze arse şi lipite de dinţi, acele braţe care s-au înnegrit ca tăciunele şi sfârâie sub tăria flăcărilor? Iată de ce nu poţi recunoaşte pe nimeni din cei de acolo. Şi totuşi acea fiinţă cufundată cu totul în foc poate e mama ta! Cealaltă înfăţişare care nici nu mai poate plânge, dar se uită numai la tine şi suspină, poate e tatăl tău! Celălalt e fratele tău, ceilalţi sunt prietenii tăi dragi. Mulţimea de acolo e formată din oameni de aceeaşi naţiune cu tine. Dar îngerul îşi întinde mâna şi scoate numai unul din acele suflete nefericite!

III. Ascultă strigătele de durere ale celor rămaşi în clipa când acel prea fericit suflet se desparte de , ei. "Du-te, suflete curat, îi zic ele, în sânul lui Dumnezeu... Adu-ţi aminte de noi înaintea mirelui nostru! Roagă-te pentru noi! Adu-le aminte de noi îngerilor noştri păzitori! Du salutarea noastră Măriei, da Măriei... O, scumpă Mamă, când va sosi şi pentru noi..." Îngerul şi sufletul ales trec hotarele Purgatorului, porţile se închid şi sufletele rămase cad iarăşi pe vatra cu jăratec şi flăcări nestinse. Atunci mulţi din acei nemângâiaţi strigă: "O, fii nerecunoscători! O, părinţi neomenoşi, astfel răsplătiti dragostea pe care v-am purtat-o? Aşa vă ţineţi făgăduinţele ce ni le-aţi făcut în ceasul morţii? Milă, milă!" Tu, creştinule, nu plângi încă?

Pildă

Cuvioasa soră Paula a sfintei Tereza, o adevărată slujitoare a lui Cristos, obişnuia să facă în fiecare sâmbăta rugăciuni deosebite în cinstea Maicii Domnului, pentru a dobândi milă pentru sufletele din Purgator. într-una din zilele închinate Sfintei Fecioare, pe când se ruga cu mare evlavie, fu răpită în extaz ca să mediteze suferinţele Purgatorului. într-o clipă i se păru că acel loc de chinuri se preface într-un mic rai. Cauza acestei schimbări era că se coborâse acolo o mare mulţime de îngeri pentru a elibera din porunca Maicii Domnului, câteva suflete scumpe ei. Văzând Paula cum acele suflete ieşeau triumfătoare din foc şi se îndreptau pline de slavă către Patria fericită, simţi o nespusă mângâiere. Dar mare ia fost mâhnirea când mai văzu un mare număr de suflete care rămâneau încă în acele chinuri şi strigau cu jale nespusă: "O, îngerii Domnului, întoarceţi-vă degrabă cu vestea cea bună că ne duceţi şi pe noi în Paradis!"

Propunere

Renunţă la o distracţie şi încredinţează îngerului tău păzitor toate meritele pe care le vei câştiga astăzi, ca să aducă uşurare cu ele sufletelor din Purgator.

Rugăciune

Preaiubite Isuse, care ai murit pe cruce pentru răscumpărarea sufletelor, fii îndurător astăzi la plânsul meu şi fă să se coboare în închisoarea grea a Purgatorului îngerul eliberator, care să cheme toate acele sărmane suflete, pentru a se odihni în sânul tău părintesc. O, cum doresc ele acea clipă fericită! Priveşte-le, o Doamne, cum îţi întind braţele arse de foc! Dacă nu poţi asculta rugăciunile lor, ascultă-le pe ale noastre. Suntem păcătoşi, e adevărat, dar îţi făgăduim îndreptare; te supărăm de mii de ori, dar tot de atâtea ori îţi cerem iertare! Iartă-ne, Doamne, pe noi şi iartă sărmanele suflete din Purgator, dându-le pacea şi odihna de veci. Amin.

Iradiere contagioasă la mănăstire

Începuturi dificile

Faptul ca o tânără să poată influenţa benefic, din exterior, viaţa unei comunităţi, este, poate, de genul «jamais vu»! Mai mult, contestată în multe feluri, să poată intra chiar în acea comunitate cu acordul tuturor, iată ceva pentru care raţiunea nu este de ajuns pentru a explica!

Toate acestea, împreună cu harurile extraordinare cu care este înzestrată, nu-i uşurează faptul de a fi doar o simplă novice, astfel că începuturile Yvonnei-Aimée în viaţa religioasă nu sunt uşoare. Ea se sufocă în acest univers atât de strâmt în comparaţie cu distanţele pe care le parcurgea prin Paris sau în alte părţi. Ea se simte ca o pasăre în colivie şi trebuie să lupte contra unei tentaţii puternice de a lua trenul spre Paris.

Totuşi, chiar dacă parcurge perioade dificile, ea nu mai pune în discuţie vocaţia nici o clipă. “Totul îmi vorbeşte despre iubire. Eu ştiu că El rămâne în mine şi eu rămân în El”. Ea îmbracă haina monahală în septembrie 1927 şi primeşte numele de Sora Marie Yvonne-Aimée a lui Isus: “Cât de fericită eram”!

Necazurile cu sănătatea continuă şi cade grav bolnavă. Se crede chiar că moartea ei este iminentă, ceea ce implică decizia de a înştiinţa întreaga comunitate despre favorurile primite de la Domnul Nostru.

Totuşi, dincolo de orice speranţă omenească, Yvonne se reface, graţie intervenţiei Sfintei Fecioare. Exista teama ca în acel moment să apară o exaltare în cadrul comunităţii; aceasta însă nu se produce.

Patruzeci de surori respectând discreţia cerută în mod special asupra vieţii Yvonnei, atât în relaţie cu lumea din afară, cât şi între ele, iată o constatare inexplicabilă dacă ţinem seama de dimensiunea pur umană a lucrurilor!

Noua novice este foarte îndrăgită; una dintre augustiniene spune că ea încurajează “doar prin simpla prezenţă”. Este rândul surorilor să profite de râsetele ei, ca şi de această bunătate şi dulceaţă care frapaseră deja în afara mănăstirii.

În timpul noviciatului său[1], ea se străduieşte să facă totul cât mai bine, zi după zi. Totuşi să fii sub supravegherea surorii Ange Gardien, maestra de novice, care, deşi cu intenţii bune, era foarte atentă să urmeze litera legii, nu face ca lucrurile să fie mai uşoare. Sănătatea ei şubredă şi harurile nu mai sunt fără urmări. Câteva zile, nu ar mai trebui să umble, datorită procentului mare de albumină, respectiv până la trei grame cincizeci. Pe de alta parte, datoria o obliga uneori să facă rabat de la această regulă, şi anume atunci când era absentă, fiind plecată să caute ostiile profanate.

Ce e de făcut? Sora Madeleine, devenită superioară comunităţii, şi sora Ange Gardien, reprezentând autoritatea, doresc o viaţă obişnuită pentru tânăra lor colegă. Pe de altă parte, harurile speciale pe care ea le primeşte sunt benefice pentru toţi.

Pentru a răspunde dorinţelor superioarelor sale, Yvonne-Aimée îi cere Domnului să o elibereze de harurile excepţionale. Dorinţa i se  îndeplineşte în bună parte, pentru un timp.

---

[1] Cf.”Yvonne-Aimée din Malestroit. Maestră de viaţă spirituală” Abatele Laurentin, ed O.E.I.L. Paris.

Yvonne se supune examinării unui exorcist…

Cercetările continuă pentru a determina dacă fenomenele din viaţa sa sunt într-adevăr supranaturale sau sunt rodul înşelătoriilor sau isteriei. Yvonne se supune tuturor chestionarelor, examenelor psihiatrice cerute, ascultând totdeauna de judecata Bisericii; aceste obiecţiuni sunt rapid eliminate mai ales datorită marelui său echilibru evident. Singurul, dintre cei patru preoţi implicaţi în această anchetă, părintele Tonquédec nu vrea să concluzioneze că asistă el însuşi la fenomenele mistice asupra cărora îşi bazează esenţialul analizei sale. Ceilalţi trei, printre care Monseniorul Picaud, aduc o concluzie pozitivă privind autenticitatea vieţii Yvonnei. Acesta din urmă, printr-o anchetă detaliată, joacă un rol determinant, permiţând Monseniorului Gouraud să-şi facă o opinie mult mai clară asupra Yvonnei şi anturajului ei. El nu ezită să se deplaseze pentru a interoga, mai ales, persoanele din echipa conducătoare a Căminului din Auteuil la Paris, unde Yvonne a petrecut mult timp.

El vrea să se asigure că ele nu sunt nici iluminate, nici nevrozate sau doar naive. Calitatea sufletească şi echilibrul acestor martori fiind relevate fără ambiguitate, el se declară favorabil intrării Yvonnei la mănăstirea din Malestroit. Monseniorul Gouraud nu împărtăşeşte această opinie, el se teme că aceasta să nu aducă dezordine în mănăstire (viitorul va demonstra contrariul). Dar Domnul dirijează evenimentele şi, după cum ea presimţise, la douăzeci şi şase de ani, Yvonne are în sfârşit fericirea să poată intra la mănăstirea din Malestroit, în martie 1927.

Această schimbare nu o împiedică să rămână foarte realistă că vor fi şi zile grele şi întunecate şi, chiar să se gândească la soarta pisicii ei, Malikoko, găsită pe stradă, care intră şi ea la mănăstire!

 “Sfinţenia constă mai ales în a nu te plânge de propria slăbiciune, căci nu merită sfinţenia cei care nu cad, ci aceia care cad adesea şi care se ridică din nou.”

Sora Yvonne-Aimée

“Credinţa mută munţii”, ilustrare

 Părăsind Malestroit, Yvonne îşi reia viaţa itinerantă, asistând la consacrarea Monseniorului Picaud la Sfânta Ana d’Auray, la canonizarea Sfintei Tereza de Lisieux, la Roma. Acolo, Yvonne cere un har neaşteptat. Oare este harul de a putea intra în sfârşit în mănăstire, aşa cum şi sfânta Tereza, la rândul ei, a trecut printr-o aşteptare similară? Sau cel de a se termina cercetarile succesive pe care le suporta?... Nimic din acestea!

Yvonne, însoţită de mama şi sora ei, cere harul de a putea face ceva pentru Franţa. Ea doreşte de asemenea un semn care să arate că acest lucru va fi îndeplinit: ca Papa Pius XI, în trecerea sa prin faţa pelerinilor, să se oprească în dreptul celor trei şi să le binecuvânteze în mod special. Este exact ceea ce se întâmplă.

Mai mult, Yvonne, necunoscându-l pe atunci, este decorată de generalul de Gaulle, cavaler al Legiunii de Onoare după razboiul 1939 – 1945 cu aceste cuvinte: “Eu cunosc conduita dumneavoastră excepţională, vă mulţumesc în numele Franţei”.

Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă

 

 “Iubirea este adevărată stiinţă, adevărată inteligenţă.”

Sora Yvonne-Aimée

În schimb, Yvonne îşi dezvăluie inima şi se pune la dispoziţia Domnului iubit, fără rezerve: “Ţi-am oferit inteligenţa mea. Este atât de mărginită! In ciuda bunatăţii Tale infinite, atâtea temeri, îndoieli şi îngrijorări, greşeli lamentabile mi-au bulversat deja viaţa! Binecuvânteaz-o Tu! Ţi-am dăruit sărmana mea inima creată pentru a Te iubi şi neliniştită până ce nu-şi va găsi odihna în Tine. Tu singur eşti capabil să-mi astâmperi setea de a iubi. Tu eşti bucuria mea, forţa mea, tot ce am... După modelul Tău de a iubi, voi şti şi eu să iubesc ca Tine. Şi voinţa mea ţi-o ofer... Vreau să acţionez urmând voinţa Ta îndeplinită cu voie bună, fără urmă de egoism…”.

Yvonne învaţă de asemenea, de la Domnul, că va fi insultată, suspectată, neînţeleasă şi că unii prieteni o vor alunga, dar că va putea conta pe o prietenie care nu poate fi stricată: “Cu cât această afecţiune va fi mai supranaturală, cu atât va da roade minunate prin harul lui Dumnezeu”.

Este vorba de Paul Labutte. Născut în 1905, nepotul lui Jeanne Boiszenou şi proaspăt seminarist, face cunoştinţă cu Yvonne la o reuniune familială la Brardière. De trei ani, fără a-l cunoaşte, Yvonne se roagă pentru el, la cererea mătuşii ei. De la această întâlnire, care va marca în viaţa sa o cotitură importantă dar şi imprevizibilă, ea va fi pentru el un sprijin permanent şi îl va îndruma spre Cel pe care ea îl iubeşte mai presus de orice, conducându-l în diferite moduri totdeauna cu justeţea de spirit care o caracterizează.

Isus însuşi o învaţă

 În timpul acestei convalescenţe, Domnul Isus, însoţit uneori de Sfânta Fecioară, de care Yvonne se ataşază din ce în ce mai mult, continuă să o înveţe. El îi indică vointa sa într-o atmosferă de bunăvoinţă deosebită la Malestroit. Pentru vizitatori, care nu ştiu nimic din aceste fapte ieşite din comun, această bunăvoinţă de excepţie între surori sare în ochi şi calitatea acestui raport creşte. Roadele acceptării de către Yvonne a misiunii sale, oricât ar costa-o, sunt acelea că la Malestroit bunăvoinţa devine palpabilă.

Isus o face să înteleagă, mai ales, cum să nu-i judeci pe ceilalţi, “căci judecata noastră este înşelătoare, motivul care l-a determinat pe aproapele nostru să acţioneze ne este de obicei necunoscut, mai multă milostivire trece prin faptul de a nu pierde din vedere propriile noastre greşeli pentru a ne arăta generoşi ca şi Isus. Totdeauna această iubire fără limită făţă de Isus”!

Pentru Domnul, ea poate îndrăzni orice!

 

Sănătatea ei nu se îmbunătăteşte deloc (dubla pneumonie, nefrită, abces renal...) şi iat-o din nou internată la Malestroit, de mai multe ori. În timpul uneia din aceste internări, ea îi cere părintelui Picaud, conform cu dorinţa Domnului, să obţină de la episcopul de Vannes încuviinţarea ca în cadrul comunităţii de acolo să se construiască o mare clinică.

Fără frica de ridicol, cu multă convingere, ea are răspuns la toate obiecţiunile pe care acesta le formulează: Malestroit este un “colţ pierdut” în Bretania unde “medicii nu ar merge pentru a se îngropa acolo”, în plus nu există fonduri.

Ea promite cu certitudine: “Vor fi şi medici şi chirurgi, iar banii vor sosi”! O asemenea propunere are tot ce-i trebuie pentru a surprinde în împrejurarile date, aşa că Monseniorul Gouraud respinge total proiectul.

Extinderea clinicii se va realiza totuşi, câţiva ani mai târziu! Monseniorul Gouraud nu va pune la început, decât o condiţie pentru a-şi da acordul: ca surorile să dispună de fondurile necesare înainte de a începe vreo acţiune. Pe sora Madeleine, care se îngrijorează de această condiţie nerealizată încă, sora Yvonne-Aimée o asigură surăzătoare: “Opera Domnului se va îndeplini pentru că este voia Lui... El va îndepărta obstacolele la timpul potrivit”. Abandonarea sa este totdeauna absolută.

După o lună, donaţiile vor sosi, şase luni mai târziu va fi binecuvantată prima piatră.

Experienţa unică

 

În 1924, Yvonne trăieşte pentru prima dată ceva din Pătimirile lui Cristos; ea va primi darul stigmatelor care, în viaţa obişnuită, nu va fi vizibil pentru cei din jur. Acceptă cu bucurie să împartă suferinţa persoanelor despre care i se vorbeşte, pentru ca Duhul Sfânt să le poată transforma în iubire.

Ca şi în viaţa unor mari oameni de spirit, Yvonne este confruntată cu manifestări satanice directe: “Se spune că există oameni savanţi care neagă existenţa personală şi acţiunea diavolului! Aş vrea ca aceştia să-l găsească, seara, la piciorul patului lor, poate aşa ar crede în existenţa lui!”

În această perioadă, Monseniorul Gouraud revine, în ciuda voinţei sale, asupra interdicţiei pentru Yvonne de a se duce la Malestroit, dar păstrează o mare neîncredere şi numeşte un nou superior ecleziastic al mănăstirii, pe părintele Picaud, cu o dublă misiune: să restabilească unitatea comunităţii şi să studieze de aproape problema legată de Yvonne-Aimée. Sceptic şi el, acest breton, în acelaşi timp solid şi aspru precum granitul, o intimidează; el îl succede de fapt pe părintele Creté ca director spiritual al Yvonnei.

Căsătorie? Viaţa religioasă? În ceaţă totdeauna încrederea!

Ea are acum douăzeci şi patru de ani şi viaţa sa dezordonată, când într-o şcoală, când într-un cămin, câteodată la o mătuşă, mai des la mama ei, la Malestroit, o apasă. Cine şi-ar imagina zilele aceleia care părea atunci o fată fermecătoare şi fără griji, ocupată cu unele activităţi casnice şi ieşiri pentru distracţie? “Să accepţi să nu ai o viaţă ordonată şi mai ales, să nu arăţi ca această viaţă, în aparenţă agreabilă... te face să suferi atât de mult nu îi este un lucru uşor, deşi a se dedica Lui, este pentru ea mai degrabă o bucurie”.

Încă din copilărie, ea aspiră la o viaţă religioasă. Totuşi, cu patru ani mai devreme, când mama sa şi unchiul, părintele Trégard, îi repetau că este făcută pentru căsătorie, Yvonne, după ce a rezistat şi a respins o duzină de pretendenţi, acceptă să se logodească. Cu sufletul stins, ea acţionează astfel doar din ascultare. O atitudine care nu poate fi înţeleasă decât inclusă în context: Yvonne doreşte mai întâi să se abandoneze voinţei Domnului, iar doamna Beauvais şi părintele Tregard reprezintă, în ochii ei, autoritatea lui Dumnezeu.

În acest timp, neliniştită, ea îl consultă, după câtva timp, pe părintele Creté. Fără nici o ezitare, acesta îi răspunde “Domnul va vrea cu totul pentru El”. După această afirmaţie coincizând cu intuiţia ei profundă, Yvonne ajunge, în sfârşit, la certitudinea vocaţiei sale. Ce bucurie! Totuşi nimic nu este încă rezolvat. Ea nu ştie nici când va putea intra la mănăstire, nici unde. Mai mult, Yvonne se teme de limitările conventului; a cunoscut o atât de mare libertate până acum! Dar ştie că va depăşi piedicile pentru că această este voinţa Domnului Isus.

Din ceaţa în care era învăluit viitorul ei, apare marea sa alegere pentru anul 1925, care abia a început: “să mă abandonez cu hotărare în voia lui Dumnezeu... pentru a îndeplini tot ceea ce El va dori”.

Din nou în cartierul roşu

Domnişoara Boiszenou, membră a echipei conducătoare a “Căminului” din Auteuil unde Yvonne îşi reîntâlneşte mama şi sora, se temea de femeile exaltate. Ca atâţia alţii, ea constată la tânără “un echilibru perfect”, “Yvonne are într-atât aerul unei mistice, pe cât am eu aerul unui arhiepiscop!” precizează ea. Veselă ca un cintezoi, Yvonne dă impresia că orice îi este uşor.

Totuşi Domnul continuă să-i ceară să-şi îndeplinească misiunile specifice, care nu înseamnă în nici un caz odihnă. Astfel el o trimite în locurile pe care i le indică, să caute ostii consacrate, pe punctul de a fi profanate, la persoanele vizate. Se întâmplă că uneori, puţinii ei prieteni, să poată participa la aceste căutări. Yvonnei îi este teamă. Ea trebuie să înfrunte reacţii foarte dificile: insulte, lovituri, planşete... dar ea acţionează încrezătoare în forţa pe care Domnul i-o va da la fiecare pas.

În ciuda unei stări de sănătate alarmante: febra, leziuni pulmonare, hemoftizie... în timpul acestei perioade, săracii, aceşti prieteni ai lui Isus, rămân în centrul preocupărilor ei; fiecare din ei îl reprezintă pe Isus însuşi deoarece Isus Cristos a fost unul dintre ei. Oricare ar fi perioadele de desparţire, ea nu riscă să-i uite. Pentru orice absenţă sunt prevăzute soluţii de rezeră.

Apoi Isus le vorbi din nou zicând: “Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (In 8,12.)

Crucificată de toată această mizerie, ea are grija, cu mult înainte pentru timpul în care trăia, unui raport cu fiecare persoană.

De la cei mai lipsiţi, ea învaţă să fie mai generoasă, să câştige energie căci ei refuză rareori altora bucuria prezenţei lor, tandreţea inimii lor. Ei sunt cu atât mai mari, cu cât rămân mai umili.

La rândul său, ea dăruieşte nu numai reconfortare şi hrană, ci şi încrederea ei în capacităţile lor de a schimba ei însişi câte ceva.

Ea îi vizitează pe cei pe care îi indică Domnul pentru ca să-i consoleze, să-i reconforteze, să-i ajute material, după cum i se cere.

Ea spală vasele, cară gunoiul, pregăteşte masa şi o înlocuieşte pe mama bolnavă, pe lângă cei mici. Pentru a aduna fonduri, îşi înmulteşte iniţiativele: stă de veghe noaptea pentru a desena decoraţiuni colorate, cântă la vioară în cadrul unor concerte particulare şi cere câteodată puţini bani uneia din bunicile ei sau unei prietene foarte apropiate.

Dar numai cu forţele ei omeneşti, ar putea să pareze loviturile în ciuda sănătăţii ei şi în faţa pericolului? Într-adevăr, în aceste periferii, pericolele sunt chiar reale, mai ales pentru o tânără atât de seducătoare. Dacă Yvonne descoperă aici suflete frumoase, ea face faţă, pe de altă parte, la evenimente teribile. Aici salvează un copilaş abandonat, rănit la cap, dincolo se ocupă, singură, pentru a evita alte suferinţe, de o familie, a cărei fiică a fost găsită spânzurată, are grijă de o altă fată rănită cu un cuţit în claviculă. Nu sunt rare cazurile când se confruntă cu probleme cauzate de alcool; într-o zi desparte un tată de fiul său în timp ce se băteau cu cuţitele. Cunoscând dragostea lor pentru copilaş, ea nu ezită să se plaseze între ei şi copilul familiei, singura modalitate de a opri luptă.

Uneori ea îşi riscă viaţa în timpul unor situaţii extreme din care nu se retrage decât invocând intens îngerul său păzitor. Acesta îi este familiar, cunoscându-l pe nume. “Lumea este plină de supranatural, fără de care aş fi clacat de mult timp”, va spune ea. O credinţă şi un curaj neobişnuit, pentru o tânără crescută într-un mediu atât de protejat ca al său!

Abandonare în braţele lui Dumnezeu; Ascultare totală făţă de judecata Bisericii.

 “Isus permite ca nimeni să nu-şi dea seama, explică Yvonne, în afară de sora Marie-Madeleine, responsabilă de clinică”; o mare afecţiune şi încredere reciprocă le leagă.

Câţiva martori ocazionali vor face de asemenea excepţie, dintre care unii, neîncrezători la început, vor renunţa apoi la orice scepticism. Prudenţa, prima lor reacţie, îşi va da întreaga greutate încrederii pe care o vor manifesta mai târziu faţă de Yvonne-Aimée.

Părintele Creté, devenit confesorul său, remarcă mai ales marea simplitate a Yvonnei: Pentru ea, “umilinţa adevărată, este chiar simplitatea. Reportăm lui Dumnezeu meritul, ceea ce nu împiedică să gustăm în trecere plăcerea pe care Dumnezeu a dorit să o încercăm... Să-i spunem mulţumesc şi să trecem mai departe”.

Totuşi, părintele rămâne, prudent şi vigilent atestând autenticitatea faptelor pe care le constată; prin el şi episcopul lui, tânăra se supune total judecăţii Bisericii.

În acest timp Monseniorul Gouraud, pe atunci episcop de Vannes, interzice, pentru o durată nedeterminată, orice relaţie între mănăstire şi Yvonne, singura modalitate, după el, să verifice calitatea “supranaturală” a vieţii acesteia. Yvonne încearcă o durere, dar răspunde fără ezitare: “Decizia Monseniorului este cea a Stăpânului Suprem şi El va fi ascultat cu fidelitate, cu iubire şi bucurie”.

Regăsim, ca şi în celelalte încercări pe care ea le va traversa, această egalitate între umorul care o caracterizează şi simţul absolut al ascultării.

Din viaţa sorei Faustina Kowalska

La câteva săptămâni de la primirea ei în mănăstire, maica superioară a trimis-o pe postulantă, împreună cu alte două surori la Skolimow, un loc aflat în suburbiile Varşoviei, din motive de sănătate, care i se deteriorase ca urmare a posturilor severe ce se ţineau în casă şi în timpul îndeplinirii sarcinilor, dar şi drept urmare a experienţei spirituale în noua viaţă din mănăstire. La Skolimow 1-a întrebat pe Isus pentru cine să se roage.

Ca răspuns, a avut o nouă viziune a Purgatoriului, din care a învăţat că cel mai mare chin pentru sufletele aflate în „acest loc neguros, cuprins în întregime de flăcări” era un dor de Dumnezeu fără seamăn. Îlăuntrul inimii ei a auzit aceste cuvinte: „Milostivirea Mea nu vrea acest lucru, dar o cere dreptatea!." Începând de atunci, Helenka s-a rugat din ce în ce mai fierbinte pentru sufletele din Purgatoriu, cu gândul de a le ajuta, iar Dumnezeu i-a permis să stabilească o formă şi mai strânsă de legătură cu ele.20-21

Maica Janina Olga Bartkiewicz, o persoană foarte înţeleaptă şi foarte inimoasă, se ocupa pe atunci de postulante, având grijă de stadiul întâi al vieţii în comunitate. Era foarte exigentă atât cu sine, cât şi cu restul persoanelor, şi îşi ascundea bunătatea şi mărinimia în slujba lui Dumnezeu sub masca austerităţii şi a severităţii. Se purta foarte frumos cu tinerele postulante care se pregăteau de viaţa religioasă, dar, în acelaşi timp, avea pretenţii mari de la ele, îndrumându-le cu fermitate. Despre Helenka obişnuia să spună că avea o viaţă lăuntrică numai a ei şi că de aceea micul ei suflet trebuie să-i fie fost tare drag lui Isus. De obicei, în comunitate, Helenka intra în contact cu celelalte surori, iar viaţa îi oferea, desigur, şi scene neplăcute. „La un moment dat, pe când eram la bucătărie cu sora N.", îşi aducea ea aminte în jurnal, acolo unde pomenea de perioada postulatului, „aceasta s-a cam supărat pe mine şi, ca pocăinţă, m-a pus să mă aşez pe masă, în timp ce ea muncea din greu, curăţa, freca, iar eu rămâneam aşezată pe masă. Surorile veneau şi se mirau că mă vedeau aşezată pe masă, şi fiecare îmi spunea câte ceva. Una că sunt leneşă, alta că sunt extravagantă. Pe atunci eram postulantă. Altele spuneau: «Ce fel de soră vei fii» Totuşi, eu nu puteam să mă dau jos, pentru că sora îmi poruncise, în numele ascultării, să rămân aşezată până când ea îmi va spune ea să mă dau jos. Într-adevăr, singur Dumnezeu ştie câte acte de abnegaţie am făcut eu atunci. Mi se părea că ard de ruşine. Adeseori, Dumnezeu însuşi mă încerca în felul acesta pentru a mă modela interior!” 21