Teste aupra giulgiului lui Isus - Martorul tăcut al învierii

Nimeni dintre oameni nu a fost martorul ocular în momentul învierii corpului lui Isus, care înainte de a fi depus în mormânt, a fost învelit într-o pânză de in, cu o lungime de 4,36 m şi o lăţime de 1,10 m. Acest giulgiu îndeplinea funcţia de cearceaf, de acoperământ şi de batistă (sodarium), ce înfăşură capul şi tot corpul, o jumătate pe dedesubt, iar a doua pe deasupra.

De aproape 100 de ani teste minuţioase şi multilaterale efectuate asupra Giulgiului din Torino, de către oamenii de ştiinţă din cele mai diferite domenii, indică autenticitatea acestuia.

Datorită acestor analize Giulgiului din Torino a devenit cea mai celebră relicvă creştină, uimind lumea ştiinţei prin „clişeul fotografic” al supliciului, morţii şi învierii lui Cristos.

Cercetările ştiinţifice afirmă că acest contur de pe Giulgiu a apărut ca urmare a prezenţei unui Corp într-adevăr crucificat, care a imprimat pe el imaginea în negativ, în schimb petele de sânge sunt în pozitiv. Această replică preţioasă s-a păstrat până în timpurile noastre şi este păstrată la Torino.

Fizicienii americani de la U.S. Air Force J. Jackson şi E. Jumper au descoperit că imaginea de pe Giulgiu este tridimensională. Analize detaliate repetate afirmă că această imagine nu poate fi descifrată de ştiinţa actuală, cu atât mai mult nu a putut să o facă vreun falsificator. Portretul nu a fost pictat cu pensula sau în vreo altă tehnică şi nu este operă umană.

Nu există pe el urme de direcţionare, cum se întâmplă în cazul fiecărui tablou sau desen.

Reflexia are culoarea galben transparentă şi este o mare enigmă, întrucât acolo nu s-au găsit nici un fel de pigmenţi, vopsea sau coloranţi. În schimb pânza s-a îngălbenit mai mult pe partea externă. Întâmplarea face că printre aproximativ o sută de fibre ce se găsesc în aţă, numai două sau trei fibre exterioare şi-au schimbat culoarea. Astfel imaginea a apărut numai la suprafaţa fibrelor, nu se află nici în afara ţesăturii, nici înăuntrul firelor de aţă.

Încercarea de a scoate culoarea fibrelor de pe unele fire de aţă. cu ajutorul a 25 de dizolvanţi diferiţi de laborator, s-a dovedit fără efect. În acest fel expertizele au demonstrat că imaginea de pe Giulgiu nu este lavabilă, nu se poate decolora cu nimic.

Datorită prelucrării tridimensionale a portretului, oamenii de ştiinţă au identificat două monede pe ochiul drept şi stâng al Omului de pe Giulgiu. Pe ochiul drept se află efigia monedei lepton lituus bătută între anul 29 şi 32 după Cristos, iar existenţa monedelor pe ochi oglindeşte obiceiul antic evreiesc utilizat în timpul înmormântării Conturul de pe Giulgiu are multe caracteristici, care provoacă uimirea oamenilor de ştiinţă Cu toate că a fost învelit în el Corpul, imaginea lui este complet plană. Nu a suferit nici o deformare şi conform legilor opticii este o proiecţie paralelă. Experţii sunt de părere că impregnarea nelavabilă a negativului Corpului crucificat pe Giulgiu, a apărut ca urmare a unei explozii necunoscute din interiorul acestuia. Atunci a avut loc fixarea imaginii ca urmare „a arderii” suprafeţei fibrelor prin iradiere infraroşie sau bombardarea cu protoni a unei energii de 1 megaelectron-volt (cu o asemenea energie trece protonul prin suprafaţă cu o diferenţă de potenţial de 1 milion de volţi).

Ştiinţa nu este în măsură să explice pe deplin mecanismul transmiterii imaginii corpului pe ţesătură. De aceea savantul J Jackson a scris: pe baza proceselor fizico chimice cunoscute astăzi, putem afirma că imaginea giulgiului nu ar trebui să existe, dar aceasta este reală, chiar în cazul în care nu suntem capabili să clarificăm cum a luat fiinţă.

Cercetătorii au exclus posibilitatea efectuării unei imprimări falsificate pe Giulgiu. Singurul creator al acestui tulburător negativ este chiar trupul unui om mort. Evreu aparţinând primului secol, crucificat de soldaţii romani în aceeaşi modalitate pe care o descrie Evanghelia.

Toate datele ştiinţifice ne permit să afirmăm că ne aflăm în faţa giulgiului mortuar al lui Isus Cristos.

Specialiştii K.E. Stevenson şi G.R. Habermkas consideră că procentul de probabilitate ca imaginea de pe Giulgiu să nu fie cea a corpului lui Isus este de la 1 la 82 944 000. Pentru a realiza mai bine acesta, au prezentat următoarea comparaţie: „Să ne imaginăm 82 944 000 de bancnote de 1 dolar, suprapuse. Aceasta ar fi distanţa de trei ori mai mare decât distanţa ce separă New Yorkul de San Francisco. Una dintre aceste bancnote este însemnată, iar un om cu ochii legaţi poate numai o singură dată să o extragă pentru a o găsi. Probabilitatea găsirii bancnotei însemnate este de 1 la 82 944 000. Concluzia finală este următoarea: Giulgiul este o pânză mortuară, în care a fost învelit corpul lui Isus Cristos. Această concluzie se bazează pe dovezi puternic documentate de autorităţi în materie (Verdetto sulla Sindone. Brescia, 1982 r. S. 146)

Y. Delage cu dreptate a observat, că astfel de argumente atât de puternice şi de netăgăduit nu conving numai pe acei oameni care din motiv ideologice „şi-au pus mintea în cui”.

Experţii în medicină legală, bazându-se pe procedeul de coagulare a sângelui, afirmă că trupul lui Isus a fost înfăşurat în giulgiu la aproximativ două ore şi jumătate după survenirea morţii şi a rămas în el până la 36 de ore, deoarece nu se află pe acesta nici o urmă de descompunere sau intrare în putrefacţie. Ce se poate spune cu toată convingerea este că trupul nu a fost scos din giulgiu, deoarece nu se întâlnesc nici un fel de urme de ruptură, se văd clar coagulări de sânge neatinse.

Acest indiciu nu poate fi explicat ştiinţific şi nici realizat în laborator.

În ce fel corpul s-a impregnat în pânza de in fără a-i schimba structura? Ce a făcut să apară conturul misterios al întregului corp pe giulgiu? Răspunsul îl poate da numai credinţa, care spune că totul a fost posibil în momentul învierii lui Isus Cristos.

De aceea în timpul predicii expuse la Torino pe 13.04.1980 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus că acceptând argumentele numeroşilor savanţi. Sfântul Giulgiu din Torino este martorul deosebit al Trecerii: Pătimirii, Morţii şi Învierii. Martor tăcut, dar în acelaşi timp extraordinar de vorbitor!

Ştiinţa descoperă cine este Omul de pe Giulgiu, iar credinţa conduce la recunoaşterea lui.

Această relicvă preţioasă în mod deosebit de sugestiv aminteşte că Cristos cu adevărat a suferit, a murit pe cruce şi a înviat pentru mine şi pentru salvarea mea.

Faţă de atâta dragoste nemărginită pot rămâne indiferent?

„Pentru omul credincios - spune Ioan Paul al II-lea - important este în primul rând că Giulgiul este reflectarea Evangheliei (...) Fiecare om sensibil contemplându-l se simte în interior mişcat şi zguduit ... Giulgiul este un semn cu adevărat extraordinar, cu trimitere la Isus, la Cuvintele adevărate ale Tatălui, şi chemând omul, să urmeze în viaţă exemplul Aceluia, care s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi...” (Torino 24.05.1998).

Părintele M. Piotrowski

Congregaţia lui Cristos



Orgoliul înşeală

De ce este orgoliul atât de periculos? Pentru că refuză să privească realitatea în faţă.

A. J. Cronin povesteşte anumite întâmplări din viaţa sa de tânăr medic în Scoţia:

„La începutul lunii mai a izbucnit o epidemie de scarlatină deosebit de puternică. Cei mai loviţi erau copiii. Timpul trecea, iar epidemia nu voia nicidecum să înceteze.

în ciuda eforturilor noastre, numărul cazurilor de îmbolnăvire creştea mereu. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea şi m-am hotărât să caut rădăcina acestei boli. Trebuia să existe o cauză specială care îi provoca răspândirea, iar eu mi-am jurat că o voi găsi.

Toate cazurile pe care le examinam aveau un element comun. Toţi bolnavii consumau lapte de la fermierul Shawhead. Bineînţeles, nu aveam nici o dovadă, ci numai o simplă bănuială, suficientă însă să mă facă să acţionez. A doua zi dimineaţa, trecând prin faţa casei lui Shawhead, m-am oprit pentru o scurtă vizită. Ferma era deosebit de frumoasă. Trandafirii agăţători împodobeau pereţii albi ai clădirilor. Totul era nou şi strălucea de curăţenie. In curte era o ordine excepţională, iar terenurile din jur erau bine lucrate. Nu era de mirare că Shawead era mândru de gospodăria lui. El era un bărbat robust şi cam grosolan, în jurul vârstei de 50 de ani. Ţinea ca la ochii din cap atât la ferma pe care a moştenit-o de la părinţi, cât şi la tânăra soţie, Jean, cu care se căsătorise nu de mult şi pe care o adora, nu alta.

Când am bătut la poartă, mi-a deschis Jean. Spunându-i că vreau să vorbesc cu soţul, mi-a răspuns zâmbind: «Soţul nu-i acasă. S-a dus la târg să vândă nişte viţei. Se întoarce azi după-amiază».

Jean era într-adevăr o tânără femeie foarte simpatică. Nu avea mai mult de 23 de ani şi prin felul său de a se comporta dădea dovadă de inocenţă şi fineţe. «Aşadar Shawhead nu-i acasă», am zis eu ca să mai câştig timp. «Nu-i acasă», a răspuns. «Se întoarce cam pe la 4.00 după-amiază. Vreţi să intraţi sau îi lăsaţi un mesaj?» Nu ştiam ce să fac. «Ştiţi, doamnă Shawhead, am venit pentru o chestiune cam neplăcută. Epidemia de scarlatină se răspândeşte şi am constatat că toţi pacienţii mei au cumpărat lapte de la ferma Shawhead. Vreau să fiu sincer cu dumneavoastră. Aş vrea să-mi permiteţi să fac un control, să văd dacă nu cumva cauza ar fi de aici».

Cu toate că m-am exprimat cât de poate de delicat, chipul doamnei Jean s-a schimbat complet. Indignată, femeia a zis: «Scarlatină? Ce are de a face această boală cu bunul nostru lapte? Mă mir, domnule doctor, că aţi venit pentru acest motiv. Ar trebui să vorbiţi cu soţul meu». Fără a mă lăsa să mai scot o vorbă, mi-a trântit uşa în nas.

În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit la ferma lui Shawhead. Am bătut la poartă, dar nu a venit nimeni să-mi deschidă. Totuşi, am intrat în curte şi m-am dus direct la grajduri, ca să-1 întâlnesc pe Shawhead.

Ajuns aici, l-am găsit pe tânărul argat care aducea vacile de la păscut ca să le mulgă. M-am sprijinit de tocul uşii şi mă uitam cum acele frumoase şi curate animale se duceau în linişte la locul lor în grajd. Apoi l-am văzut pe argatul David luând scăunelul, aşezându-se în dreptul primei vaci, sprijinindu-se de şoldul ei şi începând să mulgă. Continuam să mă uit la David, care părea bolnav şi purta o bucată de flanelă roşie în jurul gâtului. M-am apropiat încet de el şi l-am salutat. «A, dumneavoastră, domnule doctor! Nu v-am observat. Doriţi un pahar cu lapte?» «Nu, mulţumesc, azi nu!» Apoi, arătând cu degetul spre gâtul lui, i-am zis: «Ce s-a întâmplat? Ce ai la gât?» David a încetat să mulgă şi a răspuns cam stingherit: «Nimic, domnule doctor, nimic deosebit. Săptămâna trecută m-a durut puţin gâtul şi de atunci mă simt cam slăbit. Nu-i nimic serios!» M-am uitat mai atent la el. «Durerea de gât!», am repetat eu.

Apoi m-am uitat la mâinile lui şi m-am cutremurat. Nu mai era nevoie să caut în altă parte cauza epidemiei. Mâinile lui David atât de experte la mulsul vacilor explicau totul: ambele erau cojite de piele. Eram sigur că el a infectat laptele.

Deodată, o voce groasă a întrerupt tăcerea din grajd. «Aşadar aţi revenit? De ce îmi spionaţi gospodăria? De ce vă amestecaţi în afacerile mele?»

În pragul uşii era Shawhead în persoană, cu faţa roşie de mânie. In spatele lui stătea soţia, care mă privea cu duşmănie. Mă aflam într-o situaţie neplăcută, dar trebuia să clarific lucrurile. «Scuzaţi, domnule Shawhead, nu am venit să mă amestec în afacerile dumneavoastră, ci pentru un motiv extrem de important». M-am uitat spre argat. «David a avut scarlatină, probabil într-o formă mai uşoară, dar suficientă pentru a cauza nenorociri destul de mari». Am încercat să-mi măsor cât mai bine cuvintele. «Din păcate, va trebui să închideţi lăptăria pentru două săptămâni». «Ce spuneţi?», strigă Shawhead, mirat şi enervat totodată. «Să închid lăptăria? Probabil o rotiţă din capul dumneavoastră nu funcţionează cum trebuie». «Fiţi înţelegător», l-am rugat. «Dumneavoastră nu aveţi nici o vină. însă e clar că infecţia vine de aici». «Infecţia? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Noi toţi suntem foarte curaţi!» «Da, dar David...» «Şi David e curat ca toţi ceilalţi!», răcni Shawhead. «A avut o mică durere de gât. Atâta tot. Acum se simte mai bine. Mai bine, aţi înţeles? E o curată tâmpenie închiderea lăptăriei din acest motiv». «Vă repet», am insistat eu, înarmându-mă cu toată răbdarea de care mai eram capabil: «David a avut scarlatină. Pielea de pe mâinile lui se cojeşte. De aceea, laptele e contaminat!»

Venele de pe tâmpla lui Shawhead păreau gata să explodeze. «De ajuns, domnule, nu vreau să mai aud nimic! Laptele meu e contaminat? Laptele meu e curat, bun, genuin aşa cum a fost întotdeauna. ÎI bem şi noi în familie».

Profund tulburat, a adus un polonic şi 1-a introdus în găleata cu lapte. Ca să-mi demonstreze că laptele e bun, a băut jumătate de polonic, iar restul 1-a dat soţiei. La urmă, a luat polonicul şi 1-a aruncat la picioarele mele, zicând: «Cred că acum v-aţi lămurit! Dacă mai scoateţi o vorbă, veţi regreta amarnic».

îl înţelegeam pe Shawhead şi orgoliul lui rănit, însă trebuia să-mi fac datoria. Am plecat în tăcere. M-am adresat oficiului sanitar ca să analizeze cazul. Medicii de acolo au mai aşteptat înainte de a lua măsurile necesare. Nu voiau să aibă necazuri cu bogatul Shawhead.

După câteva zile, a intrat în cabinetul meu doctorul Cameron. Eu eram deprimat, iar el avea faţa crispată. «Ai auzit?», mi-a zis el cu voce înceată. «Jean, soţia lui Shawhead, a fost atinsă de scarlatină acută».

Un moment de uimire, apoi deodată mi-am amintit de polonicul lui Shawhead. «Se spune că Shawhead şi-ar fi ieşit din minţi de atâta durere», a continuat Cameron. Starea soţiei sale era foarte gravă, temperatura crescuse vertiginos, iar bolnava începuse să delireze. Duminică seara, când Jean, menajera noastră, s-a întors acasă, ne-a zis: «Nu mai e nimic de făcut. Jean Shawhead a murit».

La şase săptămâni după aceea, l-am întâlnit pe Shawhead pe stradă, pentru prima dată după discuţiile noastre din grajd. Fermierul, îmbătrânit şi distrus din cauza pierderii soţiei, se întorcea de la cimitirul din spatele bisericii. Ne-am oprit amândoi în mijlocul străzii, ne-am uitat fix unul în ochii celuilalt şi am înţeles că lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, că Jean ar fi şi azi în viaţă, fericită alături de soţul ei.

Gemând de durere, Shawhead mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o îndelung".

DESPRE EXORCISME

Exorcismul este un act liturgic – ca atare public - în cadrul căruia Biserica, prin intermediul unui episcop sau a unui preot – care în Biserica Catolică trebuie să aibă permisiune specifică şi explicită din partea episcopului diecezan, nu numai se roagă lui Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea sau influenţa celui rău, ci şi porunceşte acestuia - în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos (cfr. Mc 1,25u; 3,15; 6,7) - să se îndepărteze de la persoana, de la locul sau de la obiectul în cauză . Această permisiune poate fi acordată preotului pentru un timp nedeterminat, pentru un timp determinat, pentru un caz determinat sau pentru fiecare exorcism care trebuie aplicat după ritualul stabilit de Biserica Catolică . Datorită caracteristicilor unice ale acestui sacramental, în Biserica Catolică această permisiune este acordată numai preoţilor care posedă următoarele calităţi: un deosebit spirit de credinţă şi de rugăciune, ştiinţă, prudenţă, integritate morală şi o pregătire specifică în acest domeniu .

În cadrul normelor introductive ale actualului ritual al exorcismelor, Biserica îndeamnă preotul exorcist să nu aplice persoanei exorcismul decât dacă a ajuns la certitudinea morală că această persoană este posedată de diavol. Pentru a-l ajuta pe preotul exorcist să recunoască astfel de cazuri, Biserica indică şi semnele prin care se exprimă posesia diabolică: capacitatea de a vorbi şi de a înţelege diferite limbi pe care persoana în cauză nu le-a studiat şi pe care în mod obişnuit nu le foloseşte niciodată , cunoaşterea unor lucruri ascunse sau de la distanţă, manifestarea unei forţe fizice care depăşeşte vârsta şi condiţia fizică naturală a persoanei în cauză , manifestări ostile vehemente împotriva lui Dumnezeu, împotriva numelui lui Isus, al Sfintei Fecioare Maria, al Sfinţilor, precum şi împotriva Bisericii, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, împotriva riturilor, a sacramentaliilor, a crucii, a icoanelor şi altor realităţi sacre.

În acest context trebuie precizat că pentru recunoaşterea fenomenului de posesie diabolică nu este absolut necesar ca persoana suspectată de această posesie să manifeste toate aceste semne. Prezenţa unuia sau numai a unora dintre aceste semne care se manifestă întotdeauna sau deosebit de frecvent în aceleaşi condiţii sau în condiţii asemănătoare, este suficientă pentru a recunoaşte că în acest caz persoana în cauză este victima unei posesii diabolice.

În exercitarea acestui minister sacru, preotul trebuie să acţioneze întotdeauna cu multă prudenţă şi discreţie, evitând categoric spectacolaritatea; interzicând accesul mijloacelor de comunicare în masă înainte, în timpul şi după efectuarea exorcismului; evitând răspândirea oricărei informaţii despre exorcismul pe care va trebui să-l efectueze, pe care îl efectuează sau pe care l-a efectuat. Obligaţia de a păstra această discreţie revine şi celorlalte persoane care vor asista, care asistă sau care au asistat la acest exorcism.

În ceea ce priveşte cazurile de gravitate minoră, în care nu există fenomenul de posesie diabolică, ci influenţe diabolice de entitate minoră asupra unei persoane, Biserica, în cadrul actualului ritual al exorcismelor recomandă preotului exorcist să nu recurgă la exorcism, ci la alte rugăciuni adecvate care pot ajuta persoana în cauză – numite „rugăciuni de eliberare” –, care pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti şi de către diaconi.

Persoanelor care sunt afectate de acestea sau de alte influenţe diabolice, actualul ritual al exorcismelor propune o serie de rugăciuni de eliberare, care în astfel de cazuri, de-a lungul istoriei Bisericii, au demonstrat o deosebită eficacitate.

Aici este necesar să subliniem diferenţa fundamentală care există între un exorcism şi o rugăciune de eliberare: exorcismul constă atât în a-L invoca pe Dumnezeu cerându-i să elibereze o persoană, un loc, un obiect de sub stăpânirea diavolului cât şi în a porunci acestuia din urmă în numele şi cu autoritatea lui Isus Cristos să părăsească persoana, locul sau obiectul în cauză; rugăciunea de eliberare constă numai în a-L invoca pe Dumnezeu în mod direct sau prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, a Sfântului Arhanghel Mihail sau a altor Sfinţi ca El să elibereze de orice influenţă diabolică persoana care se roagă, persoana pentru care alţii se roagă, un determinat loc sau obiect; exorcismul poate fi efectuat numai de preotul exorcist, în timp ce rugăciunile de eliberare pot fi recitate şi de către preoţii care nu sunt exorcişti, de către diaconi şi de către laici.

Amintind cuvintele lui Isus „astfel de diavoli nu pot fi scoşi decât cu post şi cu rugăciune” (Mt 17,21), Biserica îndeamnă preotul exorcist ca prin post şi rugăciune să implore permanent ajutorul lui Dumnezeu pentru sine şi pentru alţii, în timp ce creştinului vexat de diavol îi recomandă să se roage lui Dumnezeu, să practice mortificarea, să reînnoiască frecvent renunţările şi promisiunile baptismale, să recurgă frecvent la sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii precum şi la sacramentul Euharistiei, în mod deosebit înainte de a i se aplica exorcismul .

Creştinul care se află în aceste condiţii poate primi un ajutor important, iar uneori determinant, din partea familiarilor săi, din partea rudelor, a prietenilor şi a preotului care este directorul spiritual sau duhovnicul său, în mod deosebit prin grija lor permanentă faţă de el, prin post, rugăciune şi sprijinul moral pe care i-l pot acorda, îndeosebi în momentele şi în situaţiile dificile.