Judecata mea

Când am urlat din nou că sunt catolică, am auzit o Voce dulce, extrem de dulce, care a umplut totul de pace şi iubire şi a făcut să tresalte sufletul meu. Acele fiinţe oribile care stăteau lipite de mine, s-au prosternat imediat în adoraţie şi au cerut permisiunea să se retragă, căci nu rezistau la dulceaţa acelei Voci; atunci s-a deschis ceva, ca un fel de gură jos, şi ele au fugit îngrozite. Imaginaţi-vă ce am simţit când am văzut acele fiinţe oribile, acei demoni prosternaţi acolo... Numai la auzul Vocii Domnului, cu tot orgoliul satanei s-au aruncat în genunchi.
Apoi am văzut-O pe Sfânta Fecioară prosternată la Elevaţie, când preotul Îl ridică pe Domnul nostru în Ostie, în timpul Liturghiei care se celebra pentru sufletul vărului meu. Sfânta Fecioară se ruga şi pentru mine! Îngenunchiată la picioarele Domnului nostru, aduna toate rugăciunile care se făceau pentru mine şi I le încredinţa.
Ştiţi, în momentul Elevaţiei, când preotul înalţă Ostia, Prezenţa Lui Iisus se simte, toţi îngenunchiază, până şi diavolii!... Iar eu, care mergeam la Liturghie fără un minimum de respect, fără atenţie, cu gumă de mestecat în gură, uneori trimiţând mesaje pe telefon, preocupată de tot felul de gânduri banale!... Şi apoi mai aveam curajul să mă plâng, plină de mândrie că Dumnezeu nu m-a ascultat când Îi ceream ceva!!
Am văzut-O pe Sfânta Fecioară, înclinată în mod graţios la picioarele Domnului nostru, rugându-se pentru mine, în adoraţie în faţa Lui... Iar eu, păcătoasa, în josnicia mea, o tratam fără pic de respect şi mai ziceam că eram bună... Mizerabila de mine! Bună, renegând şi vorbind de rău pe Domnul!

***

Acea voce atât de minunată îmi spuse: „Foarte bine, dacă tu eşti catolică, spune-mi care sunt Poruncile din Legea Lui Dumnezeu.”
...Gândiţi-vă cât m-am speriat, la acea întrebare chiar nu mă aşteptam! Ştiam doar că erau 10 şi...nimic mai mult!
„Acum, cum să mai scap?” mă gândeam nenorocită. Mi-am amintit că mama mea spunea că prima poruncă era Iubirea, ne vorbea mereu de ea...Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În sfârşit, discursurile mamei mele îmi serveau la ceva, mi-am spus. M-am hotărât să dau acest răspuns sperând să ajungă. Speram să scap aşa cum făcusem de atâtea ori în viaţă: întotdeauna reuşisem să am un răspuns pregătit, să mă justific şi să mă apăr total, încât nimeni nu descoperea ceea ce nu ştiam. Acum speram să scap în acelaşi mod şi am început să spun: „Prima poruncă este să-L iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice...şi pe aproapele ca pe mine însumi.”
„Foarte bine; îmi spuse – şi tu ai făcut-o? Ai iubit?”
Cu totul încurcată am răspuns: „Eu...da! Da, eu...da!”
Dar acea voce minunată spuse: „NU!!!”
Vă asigur că atunci când mi-a spus: „NU!”, am simţit lovitura trăznetului. De fapt, atunci nu simţisem din ce parte m-a lovit...Dar când am auzit acel „NU!”, am simţit toată durerea produsă de fulger...M-am simţit dezgolită, au căzut toate măştile mele şi am rămas descoperită.
Acea Voce suavă continua să-mi vorbească: „NU!!! Tu nu L-ai iubit pe Domnul tău mai presus de orice, şi cu atât mai puţin l-ai iubit pe aproapele ca pe tine însăţi! Tu ţi-ai făcut un Dumnezeu pe care L-ai modelat după tine, după viaţa ta. Numai în momentele de extremă necesitate sau de suferinţă îţi aminteai de Domnul tău. Atunci îngenuncheai, plângeai, cereai, ofereai novene, îţi propuneai să mergi la Liturghii, la grupe de rugăciune, cerând un anumit Har sau un anumit miracol...Când erai săracă, când familia ta era umilă, când ai dorit să devii profesionistă, atunci da, te rugai în genunchi implorând mila Domnului tău. M-ai rugat să te scot din sărăcie, să-ţi permit să devii medic şi să ajungi cineva! Când aveai probleme şi aveai nevoie de bani, atunci da promiteai: „O să mă rog Rozariul, dar Tu Doamne dă-mi ceva bani!”
Aceasta era relaţia pe care o aveai cu Domnul tău! Dar niciodată nu ţi-ai ţinut promisiunile făcute, nici măcar una! Şi în afară că nu-ţi ţineai promisiunile, nici nu-Mi mulţumeai!” Şi Domnul a insistat: Îţi dădeai cuvântul, făceai o promisiune Domnului tău, dar niciodată nu ţi-o ţineai!”
Şi Domnul mi-a arătat una din multele mele rugăciuni: când i-am cerut Harul să-mi dea prima maşină, mă rugam şi cu umilinţa ceream să-mi dea o maşină, fie ea chiar veche, nu conta... numai să funcţioneze. Dar abia am primit ceea ce doream, n-am spus nici un „mulţumesc” Domnului; iar opt zile mai târziu, deja îl renegam şi-L vorbeam de rău...El mi-a arătat că la toate Harurile pe care mi le acordase, nu numai că nu-mi ţinusem promisiunile făcute, dar nici măcar nu-I mulţumisem.
Vedeam acum cât de urât mă purtasem cu Domnul... relaţia mea cu Domnul fusese de tip BANCOMAT: spuneam un Rozar şi El trebuia să-mi dea bani... iar dacă nu-mi dădea, mă revoltam. Domnul mi-a arătat toate acestea. De îndată ce-mi permisese să am profesia mea, - şi în consecinţă să am un anumit prestigiu şi chiar şi bani - Numele Domnului a început să mă stânjenească. Am început să mă simt mare, fără să am pentru El nici cea mai mică expresie de iubire sau recunoştinţă.
Să fiu recunoscătoare? Niciodată! Nici un mulţumesc pentru noua zi pe care mi-o dădea, sau pentru sănătatea mea, sau pentru că aveam o casă în care să locuiesc... Nici măcar o rugăciune de compasiune pentru acei sărmani care nu au casă sau nu au ce să mănânce... Nimic! Ingrată la maximum! În plus, deveneam tot mai incredulă în învăţăturile Domnului, în timp ce mă lăsam atrasă de ghicitoare şi mercur pentru a avea noroc, mergeam orbeşte după astrologie spunând că aştrii ne conduc viaţa. Am început să cred în toate doctrinele pe care mi le oferea lumea. Credeam, de exemplu, în reîncarnare: m-au convins că pur şi simplu mureai şi reîncepeai de la capăt... uitând că am costat preţul Sângelui pe Domnul meu Iisus...
Domnul continuă: „Tot ce aveai nu ţi s-a dat pentru că ai cerut, ci erau o binecuvântare pe care o primeai din Cer: tu, în schimb, spuneai că ai obţinut totul singură, pentru că erai muncitoare, luptătoare, că fiecare lucru îl câştigaseşi cu mâinile tale, cu puterea ta de a studia. Nu! Priveşte, câţi profesionişti nu sunt, mai calificaţi decât tine, care lucrează la fel sau mai mult decât tine şi nu au ce aveai tu...”
Apoi Domnul mă examină conform celor 10 porunci, arătându-mi cum eram de fapt: că în cuvinte spuneam că-L ador şi că-L iubesc pe Dumnezeu, dar în realitate îl adoram pe satana. La cabinetul meu venea de obicei o femeie care ghicea în cărţi şi făcea vrăjitorii ca să te elibereze de influenţele negative, iar eu ziceam: „Nu cred în lucrurile astea...dar fă-mi totuşi, căci nu se ştie niciodată...” Şi ea îşi făcea lucrările ei diavoleşti. Într-un colţ, fără să o vadă cineva, a pus o potcoavă de cal şi o plantă de aloe, ca să îndepărteze nenorocul, şi alte lucruri de acest fel. Ştiţi ce am făcut permiţându-i acestea? Am deschis poarta diavolilor, care intrau în voie circulând veseli, în mod liber, în cabinetul şi în viaţa mea. Vedeţi cât de ruşinoase sunt toate acestea? Dumnezeu îmi analiza întreaga viaţă în lumina celor zece Porunci şi îmi arăta cum eram în raporturile mele cu aproapele şi cu El.
Îi criticam pe toţi şi toate...Domnul îmi arăta acum când spuneam că îl iubesc pe Dumnezeu şi aproapele că de fapt eram foarte invidioasă. Şi sublinia de fiecare dată: „Aceasta era Sfânta Gloria! (cum mă credeam eu!!)”
Acum vedeam că atunci când înşelam pe cineva sau minţeam, era ca şi cum aş fi jurat strâmb, pentru că în momentul în care spuneam „sunt catolică”, declaram că Iisus Hristos este Domnul meu şi în acelaşi timp dădeam dovadă de minciună şi înşelătorie...Cât rău făcusem oamenilor! Cum de altfel n-am fost recunoscătoare nici faţă de părinţii mei, pentru tot sacrificiul făcut ca să pot avea o profesie şi să triumf în viaţă; pentru toate sacrificiile şi truda făcută pentru mine...Dar eu nu le-am văzut, le-am ignorat şi abia ce mi-am început lucrul că ei au scăzut în ochii mei, până acolo încât mă ruşinam de mama mea, pentru sărăcia şi umilinţa ei.
Iisus continuă arătându-mi ce fel de soţie eram: îmi petreceam ziua bombănind, încă de când mă trezeam. Soţul meu îmi spunea: „Bună dimineaţa!”, iar eu răspundeam „O fi pentru tine...Ia te uită cum plouă!” Mereu bombăneam şi contraziceam totul.
...În ce priveşte sfinţirea zilelor de sărbătoare, ce spaimă! Ce durere am simţit! Iisus m-a făcut să văd cum dedicam patru şi chiar cinci ore pe zi îngrijirii trupului meu cu gimnastica, machiajul, depilarea, vopsirea unghiilor, etc, şi nici chiar zece minute pe zi pentru Domnul meu, nici o mulţumire, sau o rugăciune bună...nu, nimic! Câteodată recitam Rozariul începându-l în toată viteza în pauza de la telenovelă. Îl spuneam repede, fără să dau atenţie la ce spuneam, preocupată mai degrabă să văd dacă nu cumva reîncepuse telenovela...Cu alte cuvinte, fără să-mi înalţ inima la Dumnezeu.
Iisus continua să-mi arate că nu fusesem deloc recunoscătoare în relaţia cu El, precum şi lenea pe care o aveam când era vorba să merg la Liturghie. Când trăiam încă cu părinţii mei şi mama mea mă obliga să merg cu ea, eu spuneam: „Dar mamă, dacă Dumnezeu este peste tot de ce e nevoie să mergem în Biserică pentru Liturghie?!” Şi Iisus îmi arăta toate acestea...Îl aveam pe Domnul lângă mine 24 de ore din 24, toată viaţa Dumnezeu avusese grijă de mine iar eu eram aşa de trândavă şi nerecunoscătoare încât nu voiam să-i acord puţin timp măcar Duminica, pentru a-i arăta recunoştinţa mea, iubirea mea pentru El...Dar lucrul cel mai grav a fost să aflu că frecventând Biserica însemna să merg să-mi hrănesc sufletul în timp ce eu mă dedicasem în întregime îngrijirii trupului, devenisem sclava lui şi nu mă mai gândeam că am un suflet, că trebuie să am grijă şi de el...
Despre Cuvântul Lui Dumnezeu spuneam, de exemplu, că cine citeşte mult Biblia devine nebun. În inocenţa vieţii mele, am ajuns chiar să fiu blasfemiatoare spunând: „Dar care Preasfânt Trup şi Sânge? Dumnezeu chiar stă acolo în potir??”...Cât de îngrozitor se degradase relaţia mea cu Dumnezeu! Îmi lăsasem sufletul fără hrană, şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, nu făceam altceva decât să critic preoţii. Dacă aţi ştii, fraţilor, cât rău mi-am făcut prin asta! Domnul mi-a arătat cum se redusese sufletul meu din cauza acestor critici...Şi cât rău făcusem prin ele. Ar fi multe de povestit, dar vă spun numai atât, că o singură vorbă are puterea să ucidă şi să distrugă un suflet. Acum vedeam tot răul pe care îl făcusem. Ruşinea mea era atât de mare încât nu am cuvinte să o descriu. Pot numai să vă implor să nu faceţi la fel: nu criticaţi, rugaţi-vă! Am văzut că una dintre lipsurile grave cu care s-a pătat sufletul meu şi care a atras mari nenorociri în viaţa mea a fost tocmai vorbirea de rău despre preoţi.