Chiar şi a calomnia înseamnă a fura. Închipuiţi-vă că eu spuneam că n-am furat niciodată. Mă consideram onestă, dar furasem de la Dumnezeu! Da, am furat de la Dumnezeu. Am fost creată şi m-am născut pentru a ajuta la constituirea unei lumi mai bune, pentru a contribui la extinderea Împărăţiei Lui Dumnezeu pe Pământ. Dar în afară că nu îndeplinisem această misiune, mai dădusem şi sfaturi rele făcând rău multor persoane. N-am ştiut că am furat. Câtor persoane nu le-am furat bunul nume calomniindu-le sau răspândind calomniile pe care le auzeam despre ele? Nu vă puteţi imagina cât sunt de groaznice păcatele limbii noastre! Şi cum se repară ele?
Cum să repari onoarea cuiva după ce ai făcut-o bucăţele? Sau cum să repari calomnia?? E foarte greu! Iată de ce, persoana care a făcut rău altora în acest fel are foarte mult de suferit în Purgator (dacă ajunge acolo, şi nu se duce direct în iad...)
Aproape toţi oamenii folosesc limba ca să critice, să distrugă, să ofenseze, să păteze renumele altuia. Aceste limbi, acolo jos, suferă mult: ard!! Cum ard, nu vă puteţi imagina! Domnul mi-a arătat cum ne înşelăm în judecăţile pe care le facem asupra altora. În timp ce noi, de exemplu, privim cu dispreţ o prostituată, Domnul o priveşte cu nesfârşită Iubire, cu nesfârşită Milostivire. Văzând în interiorul ei, El cunoaşte întreaga sa viaţă şi cauza care a împins-o la acest pas. Să ştiţi că multe dintre ele duc această viaţă din cauza păcatelor noastre. Chiar şi pentru dispreţul nostru, pentru lipsa noastră de iubire pentru aproapele...A întins mâna cineva să ajute vreo prostituată? Sau o persoană prinsă furând? Ne petrecem viaţa judecând şi văzând defectele altora, greşelile lor, şi condamnându-i. Dar când vedem că cineva greşeşte, mai bine să ne închidem gura, să ne plecăm genunchii şi să ne rugăm pentru acea persoană. De multe ori nu putem face nimic mai mult; dar Dumnezeu poate! Să n-o judecăm, să n-o criticăm, altfel păcătuim mai rău decât ea.
Nu putem în nici un caz să dăm mărturii false sau să contribuim la acestea, pentru că în acest fel furăm pacea aproapelui. Şi atenţie, pentru că minciuna e totdeauna minciună, nu există minciuni mari sau mici, verzi, sau roz...A minţi este totdeauna grav şi tatăl minciunii este satana.
Eu minţisem atât de mult şi la ce mi-a folosit? Toată viaţa mea ieşise la lumină, la Lumina Lui Dumnezeu. Acolo n-a venit nimeni să-mi ceară socoteala sau să mă reclame – diavolul doar mă aştepta, ca să mă ducă cu el în iad...Judecata se petrecea în conştiinţa mea, în faţa Lui Dumnezeu...
Părinţii meu erau acolo şi vedeau minciunile mele, dar mama nu mă acuza; mă privea doar cu mare tristeţe...
Apoi cea mai mare minciună a mea a fost când mă minţeam pe mine însămi: când ziceam că nu ucideam, că nu furam, că eram o persoană bravă...că nu făcusem rău nimănui, că Dumnezeu nu există şi că voi merge în Cer ca toată lumea...Ce ruşine îngrozitore încercam acum!
Domnul continua să-mi arate că, în timp ce în casa mea se arunca mîncare, în alte case din lume nu aveau ce să mănânce. Îmi spuse: „Observă, le e foame! Şi ce făceai tu cu ceea ce ţi-am dat? Le risipeai. Priveşte: le e frig. Şi ce făceai tu? Cumpărai lucruri de marcă, cheltuiai sume mai ca să fii la modă, şi le ţineai prin dulapuri; ai devenit sclavă a trupului tău..Ai făcut din el un idol...Priveşte câţi nu au cu ce să se îmbrace, sau să mănânce, sau să-şi plătească datoriile...”
Iisus îmi arătă foamea fraţilor mei şi înţelegeam că şi eu eram responsabil pentru foamea şi condiţiile prin care trecea ţara mea şi lumea întreagă...Pentru că toţi suntem responsabili! Prin păcatele noastre...
Le furasem apoi copiilor mei Harul de a avea o mamă în casă, o mamă blândă, duioasă, care să-i iubească şi să aibă grijă de ei. Eu plecam şi lăsam copiii cu „mama” televizor şi cu tata „computer”, cu video-jocuri...Şi mă mai şi credeam o mamă bună...de multe ori plecam la 6 dimineaţa şi mă mai întorceam la 11 noaptea...Apoi, ca să-mi liniştesc conştiinţa, le cumpăram lucruri scumpe, tot ce voiau...
Rămăsesem îngrozită atunci când o auzisem pe mama mea întrebându-se cu ce anume greşise...ce trebuia să facă şi nu făcuse privind educaţia mea! Era o femeie sfântă, care semăna în noi principiile Lui Dumnezeu, de aceea m-am întrebat în sinea mea, ce va fi cu mine, care n-am făcut din toate acestea pentru copiii mei??
Ce durere imensă...Furasem pacea copiilor mei! În Cartea Vieţii vedem totul, toată viaţa, ca pe un film. Ce chin a fost să-i aud pe copilaşii mei zicând: „Sperăm că mama să vină târziu! Să fie multe maşini pe stradă şi să vină târziu...e aşa rău când vine, numai bombăne şi strigă la noi!” Ce tristeţe, fraţilor! Un copilaş de trei ani jumătate şi altul puţin mai măricel să spună aşa ceva!...Le furasem pacea pe care trebuia să o aduc în casă, nu-i făcusem să cunoască pe Dumnezeu prin mine...În rest, nu le puteam da ce nu aveam în mine: dragostea de aproapele! Şi când nu-l iubeşti pe aproapele, nu-L iubeşti nici pe Domnul, pentru că Dumnezeu este Iubire...
Şi a minţi înseamnă a fura. În asta eram expertă...căci satana devense tatăl meu. Îl poţi avea ca Tată pe Dumnezeu, sau pe satana. Dacă Dumnezeu este Iubire, iar eu uram, cine era tatăl meu? Dacă Dumnezeu mă învaţă să iert şi să iubesc pe cei ce-mi fac rău, iar eu eram răzbunătoare şi mincinoasă, iară satana este tatăl minciunii, atunci cine era tatăl meu?? Minciunile sunt minciuni, iar tatăl lor este diavolul. Păcatele făcute cu limba sunt îngrozitoare! Vedeam tot răul pe care l-am făcut când criticam, când luam în râs, când porecleam pe cineva...Cum se simţea persoana respectivă, cum îi cream complexe de inferioritate capabile să o distrugă...De exemplu o numeam „grasa” pe o persoană care era aşa, dar numind-o astfel, o făceam să sufere şi în cele din urmă s-a distrus. Să vă explic mai bine: v-am povestit că la 13 ani făceam parte din acel grup de fete „experte” şi că eram mândră de asta. Domnul mi-a arătat acum cum ne purtam noi cu o colegă din clasa noastră care era grasă. Făceam cerc în jurul eu şi o numeam focă, elefant...şi ne băteam joc de ea. Acum, în Cartea Vieţii, vedeam cum această sărmană fiinţă avea tot mai multe complexe din cauza obezităţii sale. Se privea în oglindă şi se vedea din ce în ce mai urâtă. A început să ne urască şi să se urască pe sine. Iar ura este moartea sufletului. Încerca tot felul de metode şi, în pragul disperării, într-o zi a băut o sticluţă de iod. S-a intoxicat foarte tare şi a rămas aproape oarbă, încât după aceea nu a mai venit la şcoală. Nouă nu ne păsa! Vedeam că nu mai e, dar nu ne interesa de ce nu mai vine...
De aceea vă spun fraţilor: păcatele colective sunt foarte grave. Pentru că sunt păcatele noastre. Păcatul acelei fete a fost păcatul nostru. Păcatul comunităţii e şi păcatul tău pentru că n-ai făcut nimic ca să-l eviţi! Şi aceasta este valabil nu numai pentru păcatul individual, dar şi pentru cele ale omenirii, pentru care n-ai făcut nimic ca să se poată evita. De exemplu, ne amuzăm în faţa vulgarităţilor şi a pornografiei prezente pe ecranele televizoarelor, şi dacă suntem prea scârbiţi, schimbăm canalul. Dar câţi dintre nou s-au gândit să protesteze împotriva acestei mizerii prezente zilnic în faţa copiilor noştri? N-avem timp, suntem prea ocupaţi şi lăsăm răul să pună stăpânire pe viaţa noastră...
Puterea Cuvântului!...Am distrus-o pe colega aceea poreclind-o şi bătându-ne joc de ea: diavolul a intrat şi a ruinat-o; acum ea distruge pe alţii cu ura ei şi aşa se formeaza curentul răului. Unde e ură, e şi cel rău ...Aşa am asasinat of colegă de şcoală: i-am ucis sufletul.
Douăzeci de ani mai târziu: aveam o nepoată foarte drăguţă. O învăţam, o sfătuiam cum să se îmbrace, cum să-şi pună în evidenţă trupul, cum să se machieze, etc. Într-o zi s-a ars grav, pe 70% din corp, putea să moară. Eu m-am înfuriat pe Dumnezeu şi m-am dus în capela spitalului spunând: „Doamne, dacă exişti, demonstrează-mi-o! Demonstrează-mi că exişti, salveaz-o!” De ce mândire diabolică dădeam dovadă: numai Dumnezeu ştia ce era mai bine pentru sufletul ei! Nepoata mea n-a murit, dar a rămas cu multe cicatrici urâte, iar mâinile îi erau deformate...O tristeţe s-o priveşti. La vremea aceea stăteam bine din punct de vedere material şi o luam cu mine, uneori o duceam la pisicină. Dar când o puneam în apă, ceilalţi ieşeau afară protestând: „Ce dezgustător! Dar de ce iese din casă cu o asemenea creatură?! Vine aici să ne strice vacanţa!” Aşa ziceau persoanele care o vedeau: oamenii sunt răi, egoişti, nu se gândesc la suferinţa altuia...În consecinţă nepoata mea n-a mai vrut să iasă din casă; a început prin a-i fi frică de oameni şi a sfârşit prin a-i urî...(Plânge)
Dumnezeu ne va arăta fiecăruia dintre noi când am ridiculizat un frate, fără nici o picătură de compasiune. Ce drept avem să facem pe cineva să sufere? Domnul ne va arăta câte persoane am asasinat numai cu un cuvânt. Vom vedea puterea îngrozitoare pe care o are cuvântul de a ucide sufletele.
Şi măcar dacă aş fi mers în faţa Domnului şi i-ar fi cerut Harul de a-mi repara păcatele! Atunci Dumnezeu ar fi însănătoşit sufletul nepoatei mele. Pentru că Dumnezeul nostru e un Dumnezeu plin de Iubire, pe măsură ce închidem poarta răului, ne deschide poarta binecuvântării.
Acum, când Domnul mă judeca conform celor 10 Porunci, vedeam clar că eu spuneam că-L iubesc pe Dumnezeu numai cu buzele, dar în realitate îl adoram pe satana. Mi-a arătat cum spuneam că-L iubesc pe Dumnezeu dar de fapt eram falsă şi invidioasă...N-am fost recunoscătoare nici măcar faţă de părinţii mei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta: