Ultima speranță de salvare a lumii

Sfânta călugăriță M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete estice ale Bisericii.

Sfânta călugărită M. Faustina Kowalska, canonizată de către Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în anul 2000, cunoscută astăzi în lumea întreagă ca apostolul Milostivirii Domnului, este una dintre cele mai mari ascete mistice ale Bisericii. S-a născut în 1905, al treilea din cei zece copii ai unei familii de ţărani polonezi săraci si evlaviosi din satul Głogowiec. La sfântul botez în biserica parohială din Swinice Warckie a primit numele de Elena. Din copilărie s-a distins prin pioşenie, dragoste pentru rugăciune, hărnicie, ascultare si o mare sensibilitate la sărăcia umană. A făcut doar trei ani de scoală, iar la vârsta de saisprezece ani a părăsit casa părintească pentru a intra slujnică în localitatea Aleksandrów si apoi la Łodzi, unde câstiga pentru a-şi întreţine familia şi pe sine. Chemarea înspre viaţa monahală a simţit-o în suflet încă de la vârsta de 7 ani, dar părinţii nu au fost de acord să intre la mănăstire. În această situaţie Elena a încercat să-si domolească chemarea către Dumnezeu dar intervenţia şi apariţia lui Isus Hristos suferind şi cuvintele Sale pline de reproş: “Până când am să te mai suport şi până când ai să mă mai amâni ?” (Jurnal 9) au făcuto să-şi caute locul la mănăstire. A bătut la uşa mai multor ordine religioase, dar a fost respinsă. Pe data de 1 august 1925 a devenit călugăriţă în cadrul Congregaţiei Surorilor Fecioarei Maria a Indurării din Varşovia, de pe strada Żytnia. În jurnalul ei a mărturisit: “Mi s-a părut că am intrat  în viaţa raiului” (Jurnal 17). În congregaţie a primit numele de Sora Maria Faustina. Noviciatul l-a făcut la Cracovia şi acolo în prezenţa episcopului Stanisław Rosponda a depus primul jurământ iar după cinci ani votul perpetuu în călugărie curăţie, sărăcie si ascultare. A servit în diferite case ale ordinului, cel mai mult la Cracovia, la Płock si Wilno îndeplinind obligaţiile de bucătăreasă, grădinăreasă si portar. In aparenţă nimic nu trăda viaţa sa mistică neobişnuit de bogată. Îşi îndeplinea obligaţiile cu deosebită silinţă, păstrând cu fidelitate toate regulile monahale, era concentrată si tăcută, avea un comportament natural, blând, plin de dragoste binevoitoare si dezinteresată faţă de ceilalţi. Toată viaţa sa s-a concentrat cu devoţiune si consecvenţă pentru a se contopi cu Domnul si a conlucra cu Isus Hristos în acţiunea de salvare a sufletelor. “Doamne Isuse al meu - mărturisea în jurnal - Tu ştii că din cei mai fragezi ani am tins să devin o adevărată sfântă, căci doream să te iubesc cu o asemenea dragoste cu care nu te-a iubit încă nici un suflet” (Jurnal 1372). Adâncul vieţii sale sufleteşti îl dezvăluie în “Jurnal”. Lectura atentă a acestor mărturisiri redă imaginea gradului înalt de unire a sufletului ei cu Domnul Isus, dăruirea sufletului său, eforturile si lupta pentru a se desăvârşi creştineşte. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari haruri: cel al contemplaţiei, al cunoaşterii profunde a tainei Îndurării Divine, al viziunii, al apariţiilor, al stigmatelor ascunse, al profeţiei precum si facilitatea de a citi în sufletele oamenilor dar mai ales harul rar întâlnit al cununiei mistice. Înzestrată atât de mult scria: “Nici harurile, nici apariţiile, nici extazele, nici alte haruri oferite sufletului meu nu duc la desăvârşire ci la unirea interioară a sufletului meu cu Domnul Isus.

 

Sfinţenia si desăvârşirea mea constau în unirea perfectă a voinţei mele cu cea a lui Dumnezeu (Jurnal 1107). Modul de viaţă sever ca si posturile epuizante pe care si le-a impus înainte de a intra în congregaţie, i-au slăbit organismul încât în timpul postulatului a trebuit să fie trimisă lângă Varşovia, la Skolineva, pentru a i se salva viaţa. După primul an de noviciat a suferit cumplita experienţă mistică a aşa-numitei nopţi spirituale iar apoi suferinţele sufleteşti si morale legate de realizarea mesajului pe care le-a primit de la Domul Isus. Sora Faustina si-a oferit viaţa ca jertfă pentru păcătoşi si din această cauză a cunoscut diferite chinuri, ca prin ele să le poată salva sufletele. In ultimii ani ai vieţii sale s-au înmulţit suferinţele interioare, aşa numita noapte pasivă a sufletului precum si suferinţe corporale; s-a dezvoltat tuberculoza care i-a atacat plămânii si tractul intestinal.

Din această cauză, de două ori, timp de câteva luni, a fost internată în spital la Pradnik, lângă Cracovia. Complet epuizată fizic dar maturizată sufleteşte, unită mistic cu Dumnezeu, a murit pe 5 octombrie 1938 cu opţiunea sfinţeniei având numai treizeci si trei de ani, din aceştia treisprezece de călugărie. Corpul ei a fost depus în mormântul din cimitirul mănăstirii din Cracovia- Lagiewnikach, iar în timpul procesului informaţional din anul 1966 a fost adusă în capelă. Acestei simple călugăriţe, fără educaţie, dar bravă si încrezătoare fără margini în Dumnezeu, Domnul Isus i-a încredinţat o mare misiune: Apelul Îndurării adresate către întreaga omenire. “Te trimit pe tine - a spus Isus-către întreaga omenire cu îndurarea mea. Nu vreau să pedepsesc omenirea îndurerată, ci doresc să o vindec strângându-o la inima mea. (Jurnal, 1588). Esti secretara îndurării mele; team ales pentru această slujbă aici si în viaţa de apoi (Jurnal 1605), pentru a face sufletele să cunoască marea mea îndurare, pe care o am pentru ele, si a le îndemna la încredere în infinita mea îndurare (Jurnal, 1567). Sfânta Soră Faustina, mesagera Domnul Isus a ales-o pe sora Faustina ca secretară si apostol al îndurării sale ca prin dânsa să transmită lumii marele Apel: “In ordinea veche a lumii - i-a spus - am trimis profeţii mele cu trăsnete. Astăzi te trimit întregii omeniri cu îndurarea mea. Nu doresc să pedepsesc omenirea îndurerată ci doresc să o vindec (Jurnal 1588). Misiunea Sorei Faustina constă în trei sarcini: propovăduirea în faţa lumii a adevărurilor revelate în Sfânta Scriptură despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru fiecare om; - implorarea îndurării Domnului pentru întreaga omenire printre altele prin practicarea noilor forme de cult al Îndurării Divine arătate de Domnul Isus: icoana Îndurării Divine cu această rugăciune scrisă: “Isuse, mă încred în Tine!”, Sărbătoarea Îndurării Domnului în prima duminica după Paste,Coroniţa Îndurării Divine si rugăciunea la ora Îndurării (Jurnal, 1500); inspiraţia apostolică Indurarea Divină care acceptă sarcina propovăduirii si implorării Îndurării Divine pentru întreaga omeneşti se îndreaptă spre desăvârşire pe calea arătată de Sora Faustina. Aceasta este calea ce constă în încrederea absolută în Dumnezeu si care se manifestă prin îndeplinirea voinţei Sale si prin atitudinea îndurătoare faţă de apropiaţi. Jurnalul Sorei Faustina, scris în ultimii patru ani ai vieţii sale, la îndemnul clar al Domnului Isus se prezintă sub formă de amintiri în care autoarea, zilnic sau retrospectiv, a notat cu precădere toate întâlnirile sufletului său cu Dumnezeu. Din aceste scrieri ale Sfintei Faustina reiese că există cinci elemente principale a serviciului divin către Domnul Îndurării.

1. Icoana lui Isus al Îndurărilor

Imaginea Lui i-a apărut Sorei Faustina pe data de 22 februarie 1931 în chilia congregaţiei de la Płock. “Seara în timp ce eram în chilie - scrie în Jurnal - l-am văzut pe Domnul Isus îmbrăcat în vesmânt alb. O mână era ridicată pentru a binecuvânta, iar cealaltă atingea vesmântul la piept. Din întredeschiderea vesmântului la piept ieşeau două raze mari, una roşie, alta albă (...).Peste un moment Domnul Isus mi-a spus: Pictează o icoană după imaginea pe care o vezi cu înscrisul: Isuse, mă încred în Tine (Jurnal 47). Doresc ca această icoană (...) să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paste iar acea duminică va fi ziua sfântă a Îndurării. (Jurnal 49). Conţinutul acestei icoane se leagă strâns de liturghia acelei duminici. Biserica citeşte în această zi Evanghelia după Sf. Ioan privind apariţia lui Isus Hristos la cină si instituirea sacramentului spovedaniei (Jurnal 20,19-29). Icoana prezintă deci pe Izbăvitor înviat care aduce oamenilor pace prin iertarea păcatelor cu preţul martirului Sau si a morţii pe cruce.

Razele de sânge si apă ce se varsă din Inima străpunsă de suliţă (nu se vede în icoană) precum si cicatricea rănilor după crucificare amintesc evenimentele Vinerii Mari (Jurnal 17-18, 19, 33-37).Icoana lui Isus al Îndurării reuneşte în ea cele două evenimente evanghelice care vorbesc în mod grăitor despre iubirea Domnului faţă de oameni. Caracteristice pentru această icoană a lui Isus Hristos sunt cele două raze. Domnul Isus întrebat despre semnificaţia lor răspunde: “Raza albă înseamnă apa care îndreptăţeşte sufletele, în timp ce raza roşie reprezintă sângele care este viaţa sufletelor... Fericit cel care va trăi în umbra lor (Jurnal 299). Sufletul îl curăţă sacramentul botezului si al spovedaniei si îl hrăneşte 1din abundenţă Euharistia - deci aceste două raze înseamnă sfintele sacramente si toate darurile Duhului Sfânt al cărui simbol este apa, precum si transformarea cea nouă a Domnului în om conţinut în Sângele lui Isus Hristos. Icoana lui Isus Hristos deseori este numită “Indurarea Divină” si aşa este pentru că în misteriul pascal Isus Hristos ne arată în modul cel mai clar iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Icoana nu arată numai Indurarea Divină, ci îndeplineşte rolul Domnului care trebuie să amintească despre sarcina creştină de credinţă în Dumnezeu si de iubire faţă de aproapele. In rugaciunea icoanei - din voia lui Isus Hristos - sunt înscrise cuvintele: Isuse, mă încred în Tine. “Această icoană - a spus de asemenea Domnul Isus -trebuie să amintească implorarea Îndurării Mele, pentru că nici cea mai puternică credinţă nu ajută la nimic fără fapte (Jurnal 742). Astfel înţelegând icoana pe baza încrederii creştine si a milostivirii, Domnul Isus a legat de cinstirea ei o promisiune specială: darul iertării păcatelor în veci, mari progrese pe calea desăvârşirii creştine, darul morţii fericite si multe alte daruri pentru oamenii care îl vor ruga cu încredere. Prin această icoană vor fi revărsate multe haruri pentru suflete.

2. Sărbătoarea Îndurării

Are cel mai mare rang dintre toate formele slujbei divine a Îndurării Domnului care i-au fost arătate călugăriţi Faustina. Domnul Isus vorbeşte pentru prima dată despre instaurarea acestei sfinte zile la Płock în anul 1931 când si-a arătat voia cu privire la această icoană: “Doresc să fie ziua sfântă a Îndurării. Vreau ca această icoană pe care o vei picta cu pensula să fie sfinţită cu ceremonie în prima duminică după Paşti. Ea se va numi Duminica Divinei Indurări. (Jurnal 49). Alegerea acestei duminici după Paste ca sărbătoare a Îndurării are sensul ei adânc teologic care arată legătura strânsă ce există între taina Paştelui, a Răscumpărării, si taina Îndurării Divine. Această legătură o subliniază novena Coroniţei Îndurării Divine ce precedă această sărbătoare si care începe să fie recitată în Vinerea Mare.

Această sărbătoare este nu numai o zi de adorare deosebită a Domnului Isus în taina îndurării, ci si adăpost pentru toate sufletele, in special pentru săracii păcătoşi (Jurnal 699). “Sufletele pier cu tot Martirul Meu amar. Le dau acum ultima salvare, aceasta este Sărbătoarea Îndurării Mele. Dacă nu vor adora Indurarea Mea vor pieri în veci” (Jurnal 965). Importanţa acestei sărbători se măsoară cu unitatea de măsură a promisiunilor neobişnuite pe care Domnul Isus a stabilit-o. “Cine in această zi vine la Izvorul Vieţi - a spus Isus Hristos - aceluia i se vor ierta vinovăţiile si pedepsele (Jurnal 300). In această zi este deschis interiorul Îndurării Mele, revărs imensitatea darurile asupra sufletelor care se apropie de izvorul Îndurării Mele ... să nu se teamă să se apropie de Mine nici un suflet chiar dacă păcatele sale ar fi ca purpura” (Jurnal 699).

Pentru a profita de aceste mari daruri trebuie să îndeplineşti condiţiile slujbei sfinte a Îndurării Divine (încredere în bunătatea Domnului, iubirea aproapelui si de asemenea trebuie să fii sub harul sfânt după spovada iar apoi să primeşti demn comuniunea sfântă). “Nici un suflet nu va găsi iertare - spune Domnul Isus - până când nu se adresează cu încredere îndurării Mele si de aceea prima duminica după Paste va fi instaurată ziua Sfintei Indurări iar preoţi vor vorbi sufletelor despre îndurarea mea cea fără margini (Jurnal 570).

3. Coronița Îndurării Divine

Această coroniţă a dictat-o Domnul Isus Sorei Faustina la Vilno între 13-14 septembrie în anul 1935 ca rugăciune de implorare si potolire a mâniei Domnului (Jurnal 474-476). Recitând această coroniţă oferim lui Dumnezeu Tatăl, Trupul si Sângele, Sufletul si Dumnezeirea lui Isus Hristos pentru ispăşirea păcatelor noastre, ale aproapelui si ale lumii întregi, ne unim cu jertfa Domnului Isus, evocăm această iubire pe care Dumnezeu Tatăl o dăruieşte Fiului Său iar cu Dânsul întregii lumi. In această rugăciune ne rugăm de asemenea pentru îndurare pentru noi si întreaga omenire, iar prin ea se îndeplineşte fapta îndurării”. Adăugând la aceasta atitudinea încrezătoare si îndeplinind condiţiile fiecărei bune rugăciuni (smerenie, tenacitate, scopul conform voinţei lui Dumnezeu), credincioşii se pot aştepta la îndeplinirea promisiunilor lui Isus Hristos în special cu privire la clipa morţi : darurile convertirii si a morţi liniştite. Acestea vor fi acordate nu numai persoanelor ce spun această 1rugăciune, ci si persoanelor muribunde pentru care altcineva se va ruga cu aceste cuvinte.

Când alături de persoana pe moarte se va pune această coroniţă - a spus Domnul Isus - se domoleşte mânia lui Dumnezeu iar îndurarea fără margini va cuprinde sufletul (Jurnal 811). Promisiunea spune: “Prin recitarea acestei coroniţa îmi place să dăruiesc tot ce voi fi rugat (Jurnal 1541), dacă aceasta ... va fi conform voinţei Mele (Jurnal 1731). Tot ce nu este în acord cu voinţa lui Dumnezeu nu este bun pentru om, în special pentru fericirea lui veşnică. In alt loc, Domnul Isus a spus: “Prin recitarea acestei coroniţe apropii lumea de mine” (Jurnal 929). Sufletele care o vor recita vor cunoaşte îndurarea Mea în această viaţă si în special în clipa morţi (Jurnal 754).

4. Ceasul Îndurării

In octombrie 1937 la Cracovia, într-o împrejurarea ce nu a fost descrisă în amănunt de Sora Faustina, Domnul Isus a cerut să fie slăvită ceasul morţi Sale: “De câte ori auzi ceasul că bate ora trei cufundă-te toată în îndurarea mea, adorând si slăvind-o; invocă puterea ei pentru toată omenirea.” Domnul Isus a definit destul de exact si felul rugăciunii potrivit acestei forme de cult al Îndurării Divine: “Străduieşte-te în acel ceas - a spus călugăriţi Faustina - să celebrezi calea crucii, dacă obligaţiile pe care le ai îi permit, iar dacă nu se poate, cel puţin opreşte-te o clipă în capelă si slăveşte inima mea care este plină de îndurare în Sfântul Sacrament; iar dacă nu poţi merge la capelă cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli măcar pentru o clipă “ (Jurnal 1572). “In acel ceas – Domnul Isus a promis - vei cere totul pentru tine si pentru lume; în acel ceas a luat fiinţă darul meu pentru întreaga omenire – îndurarea a învins dreptatea.” (Jurnal 1572).

5. Răspândirea slavei Îndurării

Domnul Isus a făcut promisiunea: “Pe sufletele care răspândesc 1Indurarea Mea, le voi ocroti toată viaţa, ca mama pe noul său născut, iar în clipa morţi nu le voi fi Judecător ci izbăvitor milostiv.” (Jurnal 1075). Esenţa cultului Îndurării Domnului este baza încrederii creştine faţă de Dumnezeu si a iubirii neîncetate faţă de aproapele. Domnul Isus cere încredere de la creaturile Sale (Jurnal 1059) si săvârşirea faptelor de îndurare: acţiuni, cuvinte sau rugăciune. “Să arăţi întotdeauna îndurare aproapelui, nu poţi să te îndepărtezi, nici să refuzi, nici să te dezvinovăţeşti “ (Jurnal 742). Isus Hristos vrea ca cei care-L slăvesc să îndeplinească în timpul zilei cel puţin un act de iubire faţă de aproapele lor, din dragoste pentru Creator. Răspândirea slavei Îndurării Divine nu cere neapărat multe cuvinte dar întotdeauna cere o atitudine creştină a credinţei, încrederea în Dumnezeu si efortul de a deveni din ce în ce mai milostiv. Un astfel de exemplu de apostolat l-a dat în viaţa sa Sora Faustina. Modelul creştinismului desăvârşit.

La baza spiritualităţi Sfintei Faustina stă cea mai frumoasă taină a credinţi noastre ce vorbeşte despre iubirea plină de îndurare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. Sora Faustina prin contactul său cu Isus Hristos a înţeles că în viaţa omului nu există nici un moment fără Indurarea Divină, aceasta arată ca un fir de aur împletit în toate momentele existenţi noastre. Cunoaşterea acestei taine a credinţei a făcut să-L descopere pe Dumnezeu în sufletul său. “Interiorul sufletului meu - a scris - este ca o lume mare si minunată în care locuieşte Domnul Isus si cu mine. In afara Lui nimeni nu are acces acolo. (Jurnal 582). Sora Faustina compară sufletul său cu un tabernacol în care este păstrată Ostia vie. “Nu caut fericirea în afara interiorului în care se află Domnul Isus.” - a scris în Jurnal.

“Mă bucur cu Domnul Isus în interiorul meu, aici mă aflu neîncetat în cea mai mare familiaritate cu Dânsul, aici suntem în siguranţă, aici nu intră nici o privire străină. Sfânta Fecioară ne îndeamnă la o astfel de legătură cu Dumnezeu”. Contemplaţia lui Dumnezeu ce exista în sufletul ei “ o susţinea continuu prin practică zilnică, prin legătura cu Domnul Isus, printr-o scurtă rugăciune, sau oferindu-I îndeletnicirea din acel moment (munca, suferinţa, bucuria). Cunoaşterea Îndurării Divine a născut si a dezvoltat în sufletul său baza încrederii faţă de Domnul Isus dar şi dorinţa de a avea această proprietate în inima sa si în mod activ prin mărturisirea Îndurării celor apropiaţi. Domnul Isus, conducându-i viaţa interioară, i-a cerut un astfel de comportament faţă de Dumnezeu si faţă de oameni. “Copila Mea - a spus – dacă cer de la oameni slavă pentru Indurarea Mea, tu trebuie să fii prima care să ai încredere deplină în Îndurarea Mea. De aceea, cer de la tine acte de îndurare care trebuie să reiasă din iubirea faţă de Mine. Să arăt întotdeauna îndurarea peste tot , căci nu poate să existe nici o scuză în această privinţă” (Jurnal 742).

Acolo unde este Petru, acolo este Biserica

“Acolo unde este Sfântul Petru, acolo este Biserica ... cine nu este cu Papa nu este cu Dumnezeu, iar cine doreşte să fie cu Dumnezeu, trebuie sa fie cu Papa”. Aceste cuvinte reflectând conţinutul viziunilor de la Fatima, le-a rostit sora Lucia, singurul martor al acestor apariţii, până nu de mult în viaţă.

Maica Domnului de la Fatima ne cheamă la convertire la credinţa vie şi autentică în Dumnezeul Întreit care cu adevărat este prezent în Euharistie. Maica Domnului ne aminteşte ca în transmiterea credinţei depline un rol decisiv îl are Papa, care este urmaşul Sfântului Petru, este stânca pe care Hristos construieşte Biserica Sa (Mt 16,18). Sfântul Petru este acela căruia Isus i-a dăruit puterea deplina de învăţătură infailibilă a adevărurilor de credinţă precum şi conducerea şi guvernarea întregii Biserici. Sfântul Petru este primul care (a pus baza) şi sfinţit cu sângele său de martir Scaunul Apostolic la Roma.

De aceea fiecare succesor al Sfântului Petru la Sfântul Scaun se bucură de primatul asupra întregii Biserici.Sfântul Petru se afla la Roma şi acolo a suferit moartea de martir în anul 67 A.D., în timpul persecuţiilor creştinilor sub împăratul Nero. Locul exact al martiriului nu este cunoscut. Istoricii presupun ca Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos în amfiteatrul lui Nero, situat pe terenul de astăzi al Vaticanului.

A fost înmormântat la cimitirul din apropiere. Săpaturi arheologice îndelungate sub Bazilica Sfântul Petru au dus la descoperirea mormântului primului Papă care se afla exact sub altarul papal al Bazilicii Vaticanului. Acest mormânt prezintă dovada că fiecare Episcop al Romei este succesorul Sfântului Petru şi, în virtutea oficiului său “Succesorul lui Hristos şi Pastorul întregii Biserici, are deplină, supremă şi universală putere asupra Bisericii” (Christus Dominus 2:9). Timp de treisprezece secole nimeni nu a contestat prezenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican.

Primii contestatari au fost aderenţii ereziei waldensiene, care au eliminat primatul Papei susţinând ca Petru nu a fost niciodată la Roma şi, cu atât mai mult, că mormântul sau nu se afla acolo. De asemenea Luter si alţi iniţiatori ai Reformei au negat existenţa mormântului Sfântului Petru la Vatican, punând sub semnul întrebării primatul şi infailibilitatea Papei în materie de credinţă.

Săpaturile arheologice sub Bazilica Sfântul Petru au fost începute in primăvara anului 1939 după moartea Papei Pius al XI-lea, care şi-a exprimat dorinţa sa fie îngropat în subteranele Vaticanului. In timpul săpăturilor la mormântul sau s-au descoperit urme de necropole păgâne din vremea romanilor. La vestea acestei descoperiri Papa Pius al XII-lea a pus în sarcina unei echipe de oameni de ştiinţă începerea excavaţiilor şi cercetarea, fapt care a condus, după câţiva ani, la descoperiri senzaţionale. După mai bine de 10 ani de săpaturi arheologice s-a descoperit o parte dintr-un mare cimitir folosit din secolul al II-lea până la începutul secolului al IV A.D. S-au descoperit sarcofage de-a lungul străzii ce ducea la Amfiteatrul lui Nero.

Aceasta necropolă superb păstrată este un cimitir specific păgân, în care se găsesc de asemenea morminte creştine. Astăzi pot fi admirate morminte şi monumente de o frumuseţe arhitectonică nemaiîntâlnită care aparţineau familiilor înstărite de romani.

În sarcofagul lui Velerius s-a găsit inscripţia latină : Petrus roga Christus pro sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis (Petru se roagă lui Isus Hristos pentru creştinii îngropaţi în preajma lui).

În sarcofagul lui Popilius Herakles s-a găsit inscripţia : IN VATIC. AD CIRCUM (în Vatican lângă Amfiteatru), care confirmă localizarea cimitirului pe dealurile Vaticanului în apropierea Amfiteatrului lui Nero. Majoritatea însă erau sarcofage ce aparţineau familiilor de religie păgână.

La începutul secolului al IV-lea cimitirul nu mai dispunea de spaţiu. Conform legii romane mormintele erau sacre şi inviolabile. Singurul motiv pentru care împăratul Constantin (280-337) a trebuit, în cazul acestei necropole, să încalce dreptul roman al cimitirelor, a fost necesitatea construirii unei bazilici creştine pe acel teren, datorită cultului imens de devoţiune cu care creştinii înconjurau mormântul Sfântului Petru aflat acolo. Împăratul a ordonat aşa numitul “congestio terrarum”, demolând partea de nord a cimitirului şi acoperind cu pământ mormintele aflate în partea sudică. Obiectivul spre care se tindea era ca pe versantul dealului de la Vatican să obţină o suprafaţă largă la acelaşi nivel cu mormântul Sfântului Petru şi acolo să înceapă construirea bazilicii în cinstea primului Papă. Aceasta este dovada imensei veneraţii cu care primii creştini înconjurau mormântul Sfântului Petru.

Săpaturile făcute în locul central al bazilicii, deci sub altarul papal, au condus la descoperirea senzaţională a mormântului şi a relicvelor Sfântului Petru. Mai întâi a fost scos la lumină un imens relicvariu de marmura, în formă paralelipipedică, cu o lăţime de 2,60 m. Acesta a fost construit de către împăratul Constantin în anii 321 - 324. Înăuntru se afla un mic monument funerar, în forma de capelă mică, cu o nişă susţinută de două coloane şi fixată într-un zid cu tencuială roşie. Faptul că acel monument în miniatură a fost închis în relicvariu dovedeşte că trebuie să fi avut o însemnătate cu totul aparte. Cercetătorii au ajuns la punctul cel mai important al Bazilicii Vaticanului şi al întregii necropole subterane. Era evident că acesta reprezenta primul monument care în secolul al II-lea a fost construit pe mormântul Sfântului Petru. Primii creştini considerau mormântul Sfântului Petru ca un trofeu de victorie. Deoarece cea mai timpurie informaţie despre mormântul-trofeu al Sfântului Petru provine de la capelanul roman Gaius, monumentul acesta a fost numit Trofeul lui Gaius. La începutul secolului al II-lea comunitatea creştinilor din Roma au construit un monument-trofeu, pe mormântul neobişnuit de modest a Sfântului Petru, care în partea de vest a fost îngrădit cu un zid acoperit cu tencuială roşie. Acel zidînconjura o suprafaţa nu prea mare de cimitir cu dimensiunile de 7 x 4 m pe care s-au găsit mai multe morminte simple şi sărace aflate împrejurul mormântului Sfântului Petru, unde s-a ridicat Trofeul lui Gaius. Mormântul Apostolului Petru era venerat în mod deosebit, dovadă o fac numeroase inscripţii pe aşa numitul “zidg”, precum şi o inscripţie mare în limba greacă: Petru este aici pe “peretele roşu”. Cercetările făcute pe parcursul a mai multor ani de către prof. Margherita Guarduci au condus la descifrarea numeroaselor inscripţii de pe “zidul g”. Inscripţiile au fost înscrise de către o singură persoană responsabilă de acest loc, conform regulilor criptografiei mistice, stabilite după ordinea logică şi spirituală. De exemplu situarea literelor [u-a] înseamnă trecerea de la sfârşit, adică de la moarte, la început, adică la viaţa deplină. In afara prenumelor persoanelor moarte, apare prenumele Sfântului Petru legat de cel al lui Hristos şi al Mariei, ca şi mărturisirea credinţei în Sfânta Treime; că Isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că el este a doua persoana în Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu, Începutul şi Sfârşitul, Viaţa, Lumina, Învierea, Izbăvirea, Pacea, Victoria, etc. Astfel creştinii mărturiseau credinţa lor în Sfânta Treime, divinitatea lui Hristos, intervenţia Maicii Domnului, viaţa veşnica şi se rugau pentru morţii lor. Este o mărturie deosebit de importantă ce arată ca, de la începutul existentei creştinismului, credinţa în Sfânta Treime, în divinitatea lui Hristos, în intervenţia Maicii Domnului, în viaţa veşnică şi în primatul Sfântului Petru a fost foarte puternică.

De asemenea este bine de menţionat inscripţia hoc vine (sub acest semn vei învinge) alături de monograma lui Hristos. Aceasta este traducerea latină a faimoasei inscripţii greceşti τουτω νικα, pe care împăratul Constantin a văzut-o pe cer, împreună cu o cruce, înainte de a ieşi învingător în lupta contra armatei lui Maxentius în 28 octombrie anul 312. Arheologii au fost surprinşi când, în mormântul din pământ, nu au găsit relicvele Sfântului Petru.

Au fost găsite mai târziu la 2 metri deasupra nivelului primului mormânt, în nişa “Zidului g”.

Nisa cu relicvele a fost descoperită în ziua de 13 octombrie 1941. S-a dovedit ca relicvele Sfântului Petru fuseseră mutate din mormântul din pământ în nişa special amenajată în “zidul g” de către împăratul Constantin, în timpul construirii relicvariului de marmură. Relicvele au fost supuse studiilor antropologice timp de mai mulţi ani. La început, cercetările au fost conduse sub îndrumarea prof. Galeazzi Lisi iar mai târziu de către prof. Correnti. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în 1965 în cartea tipărită la Vatican: Le reliquie di Pietro sotto la Confessione della Basilica Vaticana. Oasele Sfântului Petru depuse de către împăratul Constantin în nişa “zidului g” au fost învelite într-un material preţios de purpură ţesut cu aur curat.

Studiile antropologice ale oaselor au arătat ca aparţin unei singure persoane, un bărbat corpolent, în vârstă de 60-70 de ani, cu o înălţime de 165cm. Confirmarea ştiinţifică a autenticităţii relicvelor Sfântului Petru a fost un eveniment de o importanţă excepţională. In timpul audienţei generale din 26 iunie 1968, Papa Pavel al VI-lea a anunţat în mod oficial descoperirea relicvelor Sfântului Petru. In ziua următoare, în timpul celebrării festive, 19 recipiente conţinând relicvele primului Papa au fost depuse în nişa “zidului g” unde sunt păstrate şi astăzi.

Sursa: http://www.iubiti-va.org/nr/biserica/acolo_unde_este_petru.html

Fiţi treji!

Într-o veche legendă se povesteşte despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea şi pervertirea oamenilor.

Primul ucenic spuse: "Îi voi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învăţătură nu-i vei câştiga pe mulţi de partea noastră, deoarece cei mai mulţi oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinaţie n-ai putea s-o îndepărtezi prea uşor din inima lor".

Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad şi că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispiteşti pe cineva. Oamenii deştepţi de mult ştiu că există iadul şi că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".

În sfârşit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate şi să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înşela mii de oameni şi-i vei câştiga de partea noastră".



Bătrâna şi vizita lui Dumnezeu

Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu.

Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!" Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori m-ai refuzat".

Bastonul meu

Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.

Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.

Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. "Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are nici un ban pentru înmormântare". Am luat bastonul la un preţ rezonabil. "Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?", l-am întrebat eu. "De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat". Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. Trebuie să mai adaug ceva, numai pentru mine, care nu trebuie să deranjeze pe nimeni: răul pe care-l facem Dumnezeu ni-l va ierta, dar rămâne neiertat binele pe care nu l-am făcut.



Cine este Isus?

Este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om pentru noi.Unul dintre noi

Era în anul 1950, în Italia. Bătrânul cardinal de Napoli a întâlnit tot felul de cazuri în lunga sa viaţă, dar unul ca acesta niciodată. Un tânăr preot i-a cerut permisiunea să devină vagabond şi să trăiască pe stradă laolaltă cu atâţia tineri vagabonzi din Napoli. Bătrânul cardinal nu-şi putea închipui una ca asta. El cunoştea bine situaţia din marele oraş, unde existau 200 000 de şomeri, unde mii de tineri trăiau pe stradă, pentru că părinţii nu aveau de muncă şi nu-i puteau întreţine.

Sunt tineri care trăiesc din furtişaguri, din vânzarea de droguri şi din pomeni. Dorm pe unde apucă. Sunt ca pisicile maidaneze, gata să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa de urmăritori. Acest preot tânăr, Mario Borelli, vrea să-i ajute, să le găsească un acoperiş, o bucată de pâine şi puţină căldură umană. Desigur, cardinalul înţelege acest lucru. Dar de ce e nevoie ca acest preot să devină vagabond? Don Mario ştie de ce: „Dacă le spun că sunt preot, mă scuipă în faţă. Ei nu au încredere în nimeni".

Cardinalul începe să reflecteze şi spune: „Lasă-mă să mă gândesc zece zile". După zece zile, preotul a primit permisiunea. Don Mario devine un cerşetor. Pe cap poartă o şapcă veche şi murdară, este îmbrăcat cu nişte haine peticite, iar în colţul gurii nu-i lipseşte chiştocul de ţigară strâns de pe jos.

Încet-încet reuşeşte să-i cucerească pe tinerii vagabonzi şi chiar să devină şeful lor. Când găseşte un loc de dormit, fie el oricât de mizerabil, băieţii îl urmează. Nu pot face altfel; sunt fascinaţi de el. Don Mario are ceva care îi atrage pe toţi. Ei nu ştiu să-şi explice în ce constă această încredere şi atracţie, pentru că în viaţa lor nu s-au mai întâlnit cu o asemenea persoană.

Cum pot ei să ştie că ceea ce îi atrage e dragostea creştină? Probabil acum înţelegem mai bine de ce Dumnezeu s-a făcut om. A voit să devină unul ca noi, ca să ne mântuiască. „Dumnezeu cu noi": acesta este Isus.

Speranţa

În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".

Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".

Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc aceşti doi munţi.