Bernadeta Soubirous (1844-1879)

În perioada vieţii Sfintei Bernadetta Soubirous, în Franţa şi în celelalte ţării învecinate erau mari confruntări în inteiorul lor, dar şi o mare dorinţă de afiurmare a acestor state prin anumite activităţi. În anul 1814, sub conducerea burbonilor politica internă a Franţei a căzut în diferite confruntări interne dar şi externe, care păreau să o arunce din nou în revoluţie şi în război. Cu acordul din 1822, Concordatul din 1801 a fost reînnoit, însă după aceea, sub conducerea lui Carol al X-lea (1824-1830) a adus în cameră o majoritate liberală, care pe lângă altele, i-a alungat din nou pe iezuiţi. După Revoluţia din iulie 1830, religia catolică nu a mai fost recunoscută ca religie de Stat, ci numai ca religie a majorităţii francezilor. Cu toate acestea, mişcarea catolică, care se întărise destul de mult ţară, a ştiut să se implice şi în politică. După o luptă dârză pentru libertatea învăţământului, catolicii au repurtat un succes deosebit sub conducerea lui Montalembert. Deplina libertate a învăţământului a fost câştigată în anul 1850. Imperiul lui Napoleon al IlI-lea (1852-1870) a avut aspectul unei perioade de strălucire pentru Biserica din Franţa. Împărăteasa Eugenia, ce nu-şi ascundea deloc fidelitatea faţă de Biserică, a exercitat o puternică influenţă. Personal, împăratul nu era religios. El a avut o atitudine foarte stranie în problema romană care în acel timp îi impresiona pe toţi catolicii; pe de o parte, îl proteja pe papa, însă, pe de altă parte, ajuta cu toate mijloacele mişcarea naţionalistă italiană, care era împotriva acestuia. Sub conducerea lui Napoleon, anticlericalismul francez a luat proporţii, preluând puterea politică după căderea celui de-al Doilea Imperiu în 1870. (L. Hertling 487-488).

Căderea Imperiului, în septembrie 1870, a fost însoţită de violenţe anti-clericale la Paris şi Lyon, îndreptate în special împotriva congregaţiilor într-o ţară traumatizată de război şi de înfrângere, alegerile din februarie 1871 instalează o adunare cu majoritate rurală şi conservatoare care speră într-o restaurare a monarhiei. Populaţia pariziană se revoltă împotriva Adunării şi a guvernului condus de Thiers şi proclamă comuna (martie 1871). Comuna ia măsuri împotriva Bisericii: confiscări, arestarea arhiepiscopului Darboy şi a unor preoţi etc. Oraşul Paris este recucerit de trupele guvernamentale la capătul unor lupte sângeroase care fac mai multe zeci de mii de morţi. Comuna îi execută pe ostatici, printre care monseniorul Darboy şi 24 de preoţi. Ţara este cuprinsă de spaima socialismului şi a Revoluţiei. Adunarea este hotărâtă să favorizeze tot ceea ce poate frâna escala¬darea subversiunii. (Jean Comby 118).

Gambetta, socotit erou naţional, a pronunţat în 1870 celebra frază : „Duşmanul este clericali¬smul", în 1880 toate institutele educative ale iezuiţilor au fost închise, în 1881 s-a dispus laicizarea şcolilor, în 1882 s-a aprobat legal divorţul, în 1886 a fost abolit învăţământul religios. După 1900 legile anticlericale s-au intensificat, iar în 1904 au fost suprimate toate ordinele religioase care se ocupau cu învăţământul, atât de bărbaţi cât şi de femei; aceasta a dus la închiderea a mai mult de 14.000 de şcoli catolice. In acelaşi an s-au rupt relaţiile şi cu Sfântul Scaun.(L:Hertling,488).

În jurul anului 1830, în timpul unirii Europei, adunarea clerului şi a credincioşilor continua să menţină singura salvare pentru Biserică şi pentru restabilirea instituţiilor politice din vechiul regim şi a situaţiei privilegiate a Bisericii în societate. Tinerii şi artiştii romantici, care făceau manifestări împotriva sistemului Sfintei Alianţe au început să se întrebe dacă nu e posibil să se împace în vreun fel catolicismul cu liberalismul şi să accepte, fără a trăda propria credinţă, o organizaţie a societăţii bazată pe principiile Revoluţiei din 1789.(Storia della Chiesa, 14).

Aşa-zisa separare dintre Stat şi Biserică a fost realizată în 1905 ,astfel, statul reţinea pentru sine bunurile luate Bisericii, şi în acelaşi timp abolea toate plăţile pentru susţinerea clerului şi a instituţiilor religioase. Cu toate aceste măsuri, nu prea a avut de ce să se bucure în urma acestei naţionalizări a bunurilor Bisericii. Mult aşteptatele miliarde s-au dovedit a fi inexistente, mănăstirile nefiind atât de bogate pe cât se credea, iar majoritatea banilor au ajuns în buzunarul funcţionarilor însărcinaţi cu lichidarea. La drept vorbind, catolicii nu au fost în măsură să împiedice ca Parlamentul să emită aceste legi ostile religiei, mai ales pentru faptul că erau divizaţi politic. Totuşi, influenţa lor asupra opiniei publice era prea mare pentru ca un guvern să poată continua o politică atât de extremistă. Cu toate acestea, poziţia instabilă a Bisericii în faţa legii a continuat să existe. (L. Hertling 488).

Seria papilor din secolul al XlX-lea începe cu Pius al VH-lea (1800-1823), nobilul suferind, căruia îi este dat să fie la cârma Bisericii în timpul vijeliei napoleonene; în curând, însă, timpurile au devenit mai liniştite. Ceilalţi doi papi care i-au urmat, Leon al XH-lea (1823-1829) şi Pius al VUI-lea (1829-1830), i-au continuat opera, însă pontificatele lor au fost prea scurte pentru a putea lăsa urme profunde. Grigore al XVI-lea (1831-1846) a fost considerat de mulţi contemporani ca străin faţă de lume şi reacţionar, deoarece s-a opus cu toate forţele fluxului crescând al liberalismului şi pentru faptul de a se fi sprijinit în politică pe sistemul Sfintei Alianţe. Astăzi însă, susţinerea unei astfel de opinii pare a fi foarte dificilă. Lui trebuie atribuit meritul de a fi opus o serie de condamnări magistrale ideilor liberale, care se infiltrau chiar şi în teologie. Ca suveran al micului Stat Pontifical, el se simţea neputincios în faţa crescândelor tulburări politice; în conducerea Bisericii, însă, a avut idei clarvăzătoare. De numele său este legată, printre altele, providenţiala revenire pe care Biserica a cunos¬cut-o în America şi reînnoitul elan misionar al timpurilor moderne. (L. Hertling 508).

Între anii 1870-1872 s-au desfăşurat lucrările Conciliului I din Vatican. Planul originar al conciliului a fost, mai degrabă, acela de condamna printr-o afirmaţie solemnă, într-o formă, ca să spunem aşa, de paradă militară, curentele ostile credinţei şi Bisericii. însă imediat după anunţarea conciliului, în 1868, din mai multe părţi a fost exprimată dorinţa definirii dogmatice a infailibilităţii papei în problemele referitoare la credinţă şi morală. Ca doctrină teologică, această învăţătură era predicată încă de secole în cele mai multe şcoli catolice. Aşadar, acum nu era vorba de a stabili în mod expres dacă această învăţătură este adevărată sau falsă, ci dacă trebuie ridicată la rangul de adevăr revelat. în termeni teologici, nu era vorba de veritas, ci de definibilitas. Imediat ce s-a aflat de dorinţa unei definiţii, valurile de frămîntări au întrecut orice măsură, antrenînd pînă şi guvernele europene. Primul ministru bavarez, principele Hohenlohe, care era un liberal, şi care a devenit apoi Cancelar al Reich-ului, a trimis o circulară celorlalte puteri, prin care invita la o acţiune comună în dauna conciliului, în cazul că acesta ar fi procedat la definirea acestei dogme. Puterile europene nu au dat curs acestei invitaţii; totuşi, au urmărit atît pregătirile, cît şi conciliul cu o atenţie suspicioasă. Conciliul a fost deschis la 8 decembrie 1869. Abia în luna martie 1870 preşedinţia a decis să fie pusă în discuţie problema infailibilităţii papale, care încă de la început se afla în centrul interesului general. Episcopii era „infailibiliştilor" erau Dechamp din Malines, Manning din Westminster, Pius din Poitiers, Martin dinPaderborn, Senestrey din Regensburg, Gasser din Bressanone. Printre „antiinfailibilişti” se distingeau Darboy din Paris, Ketteler din Mainz, Hefele din Rottenburg. Era vorba de oameni foarte fideli Bisericii, mulţi dintre ei fiind renumiţi prin activitatea lor pastorală. În sesiunea decisivă din 13 iulie 1870 a avut loc votarea acestei dogme de către părinţii conciliari, rezultatele fiind următoarele: 451 voturi favorabile, 62 abţineri (placet juxta modum), şi 88 voturi împotrivă. Ketteler l-a rugat pe papă în genunchi ca să renunţe la proclamarea dogmei. Dar, deoarece starea lucrurilor era atît de avansată, papei nu-i mai era posibil să o facă. Prin urmare, 55 episcopi au cerut permisiunea de a nu participa la sesiunea solemnă şi au plecat din Roma. Astfel dogma infailibilităţii a fost proclamată la 18 iulie cu 533 voturi pentru şi 2 contra. Conciliul a fost apoi amînat pentru un timp nedeterminat, deoarece în ziua următoare, la 19 iulie, a izbucnit războiul franco-prusac, iar prelaţii au început să plece în număr tot mai mare. La 20 septembrie, Roma a fost ocupată de trupele piemonteze. Din cele 51 teze puse în discuţie la începutul conciliului, numai două au fost rezolvate. Deşi Conciliul a rămas neterminat, totuşi importanţa sa a fost destul de mare. Reputaţia Bisericii şi a papalităţii a crescut enorm, însă Biserica şi-a atras şi mai mulţi duşmani.(Cf. L. Hertling 512)

Franţa, în secolul al XlX-lea, mai ales în prima jumătate, a avut un număr neobişnuit de mare de călugăriţe sfinte. Unele dintre ele au ajuns deja la cinstea altarelor în afară de sfintele fondatoare. O amintim pe sora Sfintei Inimi, Philippine Duchesne (+1852 la New Orleans), pe sora carităţii, Catherine Laboure (+1876), pe vizionara de la Lourdes, Bernadette Soubirous (moartă în mînăstire în 1878), şi celebra carmelită, Tereza a Pruncului Isus, moartă la 24 de ani în 1897. Dintre sfinţi, cel mai cunoscut este parohul de Ars, lîngă Lyon, Sfîntul Jean Mrie Vianney (+1859).

Bernadeta

Festivitatea Sfintei Fecioare de la Lourdes, din ziua de 11 februarie, festivitate prevăzută cu o slujbă deosebită, ne aminteşte arătarea Maicii Domnului la o tânără de paisprezece ani, care nu ştia nici să citească, nici să scrie, dar care în fiecare zi recita Sfântul Rozariu; această tânără este Bernadeta Soubirous, născută în orăşelul Lourdes dintr-o familie foarte săracă, în anul 1844. În Franţa maridională, pe colinele verzi are se întind la poalele munţilor Pirinei, se afla un orăşel cu numele Lourdes. Era pământul ţăranilor, al păstorilor şi al morarilor. Deasupra caselor din Lourdes domina umbra unui vechi castel medieval care se înălţa maiestuos pe un creştet şi cu spatele în munţii Pic u Yer.(R. M. Camilleri, 7). Lourdes este un orăşel în Pirinei, situat la poalele lanţului Beout, în regiunea Bigorre, la frontiera cu Spania. Face parte din Departamentul Pirineilor înalţi şi este traversat de râul Gave ce curge vesel şi liniştit de-a lungul unui peisaj minunat. Adunat de jur împrejurul muntelui Rocca, pe vârful căruia se înalţă maiestuoasă „Castelul-Fortăreaţă", orăşelul numără astăzi vreo 20.000 de locuitori. Pe vremea Bemadettei şi a apariţiilor Fecioarei la Grota din Massabielle, orăşelul nu¬măra ceva mai mult de patru mii. Lourdes se împarte în două zone: sus se află oraşul vechi cu Castelul şi casele localnicilor; jos, este zona Sanctuarelor şi a hotelurilor. Numeroase sunt hotelurile şi tot atât de numeroase magazinele care vând suveniruri.

Cine era familia Soubirous?

Marcelle Auclair, în cartea sa Bernadette, a scris că „în familia Soubirous era un mister.Acel mister se chema iubire. Pentru cei amărâţi, totul era suferinţă, dar în acelaşi timp, totul era şi iubire. Căsătoria lui Francois Soubirous şi a Louisei Casterot, părinţii Bemadettei, a fost săvârşită din dragoste profundă. Fapt destul de rar în acele vremuri, când părinţii erau cei care hotărau căsătoria copiilor lor şi când doar raţiunea şi interesele economice primau, aproape întotdea¬una, în defavoarea sentimentelor. Dar fapt şi mai rar întâlnit a fost că cei doi soţi s-au iubit toată viaţa, purtându-se unul faţă de altul cu acea îngăduinţă şi acele atenţii ce caracterizează adevărata dragoste.(Cf. Elena Bergadano, 6-8).

Prin Bernadeta, Preacurata a făcut să izvorască apa miraculoasă, spre care pelerini din întreaga lume vin să îşi reîmprospăteze credinţa şi speranţa. Mulţi se întorc de la Lourdes vindecaţi şi de bolile trupului. Neprihănita Fecioară Maria, în timpul celei de a doua arătări, îi spusese Bernadetei: «Nu îţi promit că te voi face fericită în lumea aceasta, ci în lumea de dincolo»(Vieţile Sfinţilor I, 174). Bernadette era un copil bolnăvicios şi sub¬dezvoltat, care suferea de astmă. Avea o dotare intelectuală simplă, unii martori considerând-o proastă. Veridicitatea, curajul şi dezinteresul ei absolut sunt însă în afară de orice îndoială. A fost supusă unei serii de interogatorii lămuritoare, atât de oamenii Bisericii, cât şi de funcţionarii de stat, dar nimeni nu a reuşit să-i zdruncine relatările. A suferit însă foarte mult din cauza publicităţii şi curiozităţii. În cele din urmă, în 1866, a intrat în Ordinul surorilor Sfintei Fecioare din Nevers, unde şi-a petrecut tot restul vieţii. A fost complet despărţită de fenomenul Lourdes, neparticipând la momentul culminant al acestuia, închinarea bazilicii, în 1876. Singurele luni „extraordinare" din viaţa sa au fost cele în care a avut viziuni. Şi înainte, şi după, viaţa sa a fost extrem de banală. În urma arătărilor minunate cu care a fost favorizată, Bernadeta nu a căutat şi nici nu a acceptat să fie apreciată şi lăudată de către oameni. Când Episcopul de Lourdes, în prezenţa a peste cinci mii de pelerini, aşeza statuia Maicii Domnului în grota arătărilor, Bernadeta stătea liniştită, cuprinsă de un atac de astm, într-o chilie mică oferită de călugăriţele care o primiseră în mijlocul lor. Când durerile ajungeau aproape de nesuportat, ea suspina: “Nu, nu cer uşurare, ci numai tărie şi răbdare”(Vieţile Sfinţilor I,174). Ea şi-a petrecut scurta existenţă pământească în acceptarea cu linişte şi umilinţă a suferinţelor fizice, ca răspuns plin de generozitate la chemarea Neprihănitei de a face pocăinţă pentru răscumpărarea atâtor suflete aflate în robia păcatului.(Cf. Vieţile Sfinţilor, 174)

Viaţa spirituală. Tăcută, însă mai mult simplă şi docilă, Maria Bernadeta, descumpănită de maestra sa de noviciat, (maica Vauzou, obişnuită să privească mai puţin sufletul ţi mai mult respectarea strictă a regulilor mănstirii), a fost este şi va rămâne printre sfinţi o personalitate cu o spiritualitate extraordinar de profundă, depăşind toate învăţăturile tradiţionale primite din partea confesorilor săi ba chiar a cărţilor teologice pe care nici nu le-a studiat. Ascultarea strictă a regulei, devoţiunea către “Doamna de le grotă îmbrăcată în alb”, şi unirea supremă cu Crucifixul au reprezentat întreaga viaţă a Bernadetei. În ciuda tuturor suferinţelor îndurate din cauza bolilor ţi a batjocurilor care veneaudin partea semenilor ei, Bernadeta a fost fericită toată viaţa ei şi era un exemplu pentru toţi.(Biblioteca Sanctuorum, 1040).

În timp ce la grota binecuvântată se lucra la înălţarea unui sanctuar măreţ, care să primească sub bolţile sale mulţimile de pelerini şi bolnavi ce veneau să afle acolo ajutor, Bernadeta părea că dispare în umbră. După ce timp de şase ani a stat în Institutul Surorilor de Caritate din Lourdes, este admisă la noviciatul din Nevers al aceloraşi călugăriţe. În intervalul de treisprezece ani petrecut aici, nu a cunoscut decât suferinţe, însăşi superioarele mănăstirii se purtau faţă de ea cu multă răceală; se verifică şi în acest caz planul providenţial prin care sufletele alese nu găsesc înţelegere, şi nici chiar bunăvoinţă, din partea sufletelor mediocre. La începutul vieţii sale de mănăstire, a îndeplinit oficiul de infirmieră, apoi a fost sacristană; în cele din urmă, după ce boala s-a agravat, a fost constrânsă să stea mai mult la pat; timp de nouă ani de zile a rămas parcă atârnată între viaţă şi moarte.

Persoanelor care veneau să o consoleze, le răspundea cu surâsul luminos întipărit pe faţa ei de strălucirea Doamnei Preacurate de la Lourdes: «Maria este atât de frumoasă încât toţi cei care au văzut-o o dată ar vrea să moară pentru a o revedea». Bernadeta, păstoriţa amintită, care cu ochii proprii a privit încă pe acest pământ faţa Fecioarei Zămislite fără prihana strămoşească, a murit în ziua de 16 aprilie 1879. La 8 decembrie 1933, Papa Pius al XI-lea o ridică la cinstea altarelor, propunând-o ca un model de puritate sufletească, simplitate evanghelică şi deplină supunere la voinţa lui Dumnezeu.

Bernadeta Soubirous a fost canonizată sub numele de Maria Bernard; astfel se exprima legătura între numele Bernadeta şi numele Bernard. Acesta este un nume germanic, compus din: bero=urs şi hard= tare; la origine înseamnă urs puternic, şi face parte din familia numelor de animale atribuite şi oamenilor: Lupu, Ursu, Păun... etc. Bernarda, Bernardina, Bernadeta sunt forme feminine ale numelui Bernard, care aminteşte de marele Sfânt Bernard, cinstitor înflăcărat al Preacuratei şi un apostol neobosit al evlaviei către Maica Domnului. Ţinând seamă şi de întâmplările minunate din viaţa Bernadetei Soubirous, persoanele credincioase care poartă un prenume din familia numelui Bernard se vor simţi îndemnate la o evlavie deosebită către Fecioara Zămislită fără de prihană strămoşească, izvor de puritate şi tărie. (Cf. Vieţile Sfinţilor, 173)

Funerariile Mariei Bernadeta au fost un triumf. “Sfânta a murit!”, se auzea pe uliţele Lourdes-ului după ce murise. A fost înmormântată în apropierea casei părinteşti, în capeluţa Sfântului Iosif. A fost canonizată în 1933, nu pentru că a avut viziuni şi transe mistice, ci datorită angajării ei totale în simplitate, puritate şi credinţă. Deşi a avut o personalitate ştearsă, aceste calităţi au contribuit la recunoaşterea ei printre puţinii vizionari ai Preasfintei Fecioare Maria din timpul creştinismului.(Cf. Biblioteca Sanctuorum, 1040)

Devoţiunea către sfânta Fecioară Maria se dezvoltă datorită promulgării dogmei Neprihănitei Zămisliri (1854), a apariţiilor de la Lourdes (1858), ca şi a îndemnurilor repetate ale papilor pentru ca toţi catolicii să se roage Rozariul, făcând din el o practică comună a familiilor. Alături de aceste devoţiuni principale sunt multe altele, în cinstea diferiţilor sfinţi, toate împreună formând acel cadru al pietăţii populare, caldă şi emotivă, uneori puţin exterioară, dar care hrăneşte din plin sufletele creştine şi le da elanul şi forţa necesară pentru a se opune laicismului ce începea să erodeze solul creştin.(Emil Dumea,575).

Am ales această sfântă deoarece mi-a plăcut foarte mult atitudinea ei faţă de Maica Preacurată. Deşi a fost binecuvântată de Dumnezeu cu acele viziuni a rămas, atât în interiorul cât şi în exteriorul ei, cu aceeaşi atitudine pe care o avea pe când era o păstoriţă pe colinele Lourdes-ului, cu suflet de copil dar matură în trăirea profundă a vocaţiei primite din partea Domnului. Luând exemplul ei îmi doresc şi eu să am aceeaşi atitudine faţă de Sfânta Fecioară şi în pofida tuturor cârcotelilor celor din jur să îmi formez viaţa la lumina voinţei celui de sus.

BIBLIOGRAFIE

AA.VV., BIBLIOTECA SANCTUORUM, Citta Nuova, Roma 1988.

ELENA BERGADANO, Bernadette Soubirous, San Paolo, Milano 1998.

HUBERT JEDIN, Storia della Chiesa, Cooperativa Jaca Book, Milano 1972.

RUGGENINA MIAZZON CAMILLERI, Bernadeta Soubirous, la Pastorela dei Pirinei, Messagero, Padova 1978.

EMIL DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

JEAN COMBY, Să citim Istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2001.

LUDWIG HERTLING, Istoria Bisericii, Ars Longa, 1998.

AA.VV.,Vieţile Sfinţilor,I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1982.