Sfântul Ioan Battista de la Salle (1651-1719)

Introducere

Suntem în Franţa sec XVII în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. El domneşte timp de 54 de ani şi se observă, în timpul domniei lui, aşa numitul absolutism. Perioada lui de domnie coincide cu perioada de înflorire a Bisericii franceze. Biserica catolică din Franţa a avut un bun număr de oameni învăţaţi în acest secol, printre care Francisc de Sales, Bossuet şi Fénelon. Chiar şi în Europa ajunge să deţină în mod clar conducerea pe plan politic şi cultural, iar învăţaţii şi teologii iluştri au dat literaturii şi ştiinţei franceze o valoare internaţională.

Viaţa Sfântului Ioan de la Salle

Ioan de la Salle se naşte la 30 aprilie 1651 în oraşul Reims, din Franţa. Provine dintr-o familie nobilă, tatăl lui (Ludovic de la Salle) este magistrat, iar mama lui (Nicole Moet de Brouillet este descendentă a unei familii nobile din Lorena. Ei au 11 copii, Ioan fiind cel mai mare dintre ei.

Ioan are 3 ani când, pe 7 iunie 1654, Ludovic al XIV-lea ajunge la Reims pentru a fi încoronat ca rege, la această celebrare participând şi tatăl lui Ioan de la Salle, şezând printre laicii privilegiaţi.

Micul Ioan creşte într-o casă aristocrată având bunici pioşi. El petrece mult timp alături de bunica lui deoarece îi citeşte mereu din aceeaşi carte: „Vieţile Sfinţilor”. De la bunicul lui învaţă o mulţime de rugăciuni şi este mereu lângă dânsul atunci când acesta citeşte breviarul şi tot alături de bunicul merge pentru prima data la Biserică. Ajuns mai mărişor, merge singur la Biserică, iar după ce a primit prima Sfântă Împărtăşanie se naşte în el dorinţa de a deveni preot.

La vârsta de nouă ani Ioan este înscris de tatăl său la Colegiul din Reims, iar la vârsta de 11 ani se hotărăşte să devină preot şi intră în rândul celor care se pregătesc pentru preoţie.

Când Ioan împlineşte vârsta de 16 ani, un verişor de-al său renunţă la funcţia de canonic în favoarea lui, toţi canonicii fiind de acord, ei cunoscându-l foarte bine pe Ioan care crescuse sub privirile lor şi-i apreciau calităţile sale excepţionale şi admirau mai ales gingăşia şi evlavia sa adâncă. Unul dintre colegii săi canonici spune despre dânsul: „domnul de la Salle este o pildă de punctualitate, de modestie şi nevinovăţie pentru noi toţi” (cf. Pr. Francisc Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”).

La vârsta de 18 ani termină ultimul an de filozofie şi începe să frecventeze Universitatea din Reims, însă dorinţa de a învăţa mai mult, de a se cultiva, îl face să se gândească la Universitatea Sorbonne din Paris.

Ajuns la Paris, el locuieşte la Seminarul Saint Sulpice unde aude vorbindu-se deseori despre lipsa şi necesitatea unor învăţători buni. Părintele său spiritual, pr. Roland Nicola, canonic ca şi el, are un rol determinant în depăşirea obstacolelor (unul din obstacole este moartea părinţilor, când este nevoit să renunţe (pentru o perioadă) la seminar pentru a se îngriji de fraţii săi, el devenind capul familiei) şi la continuarea studiilor.

La 9 aprilie 1678 este sfinţit preot. La numai 18 zile după hirotonirea sa, moare părintele său spiritual care îl roagă pe patul de moarte să preia Congregaţia „Surorile Pruncului Isus”, întemeiată de el, pentru a obţine aprobarea ei (cf. Michel Fievet, „Giovanni Battista de la Salle”, p. 38). Astfel, la nici un an de la moartea lui Roland el reuşise să o legalizeze şi să o asigure. În tot acest timp se convinge tot mai mult de nevoia de a crea şcoli gratuite pentru băieţi.

În luna martie a anului 1679, la şcoala de fete sărace din Reims, la care se afla în vizită, vine şi un domn Adrien Nyel, din Rouen, cu scrisori de recomandare şi cu misiunea de a deschide, pe cheltuiala unei binefăcătoare, o şcoală gratuită pentru băieţii săraci (cf. op. cit., p. 41).

Contactul cu învăţătorii şi şcolile lui Nyel, îi descoperă minţii sale toată deficienţa structurală şi funcţională a unei instituţii improvizate: învăţătorii sunt victime ale nepregătirii lor culturale şi didactice. Interesându-se concret de şcolile lui Nyel, Ioan este deja pe drumul său vocaţional.

Ioan, convins că măcar şcoala primară ar fi un drept pe care societatea trebuia să-l ofere în mod gratuit la toţi, se puse pe treabă pentru a revoluţiona răspândita mentalitate care susţinea contrariul. Astfel, adună învăţătorii, îi instruieşte, vrea să-i formeze pe plan moral, să-i susţină, să-i facă conştienţi de propria lor misiune.

Îşi dă seama că şcoala nu poate să fie o meserie, şi încet încet îşi va maturiza ideea unei Congregaţii adaptate şcolilor populare. Îi primeşte pe învăţători în casă pentru a trăi împreună cu ei, îşi fac lecţiile la timpul stabilit, se roagă împreună, iau masa împreună. Este clar că „Dumnezeu îl cheamă să se intereseze de şcoli” (cf. op. cit., p. 55).

Împreună cu acest grupuleţ de învăţători care împărtăşeau aceleaşi idei cu ale sale, deschide o şcoală elementară la Reims, stârnind în mod evident mânia tradiţionaliştilor. Odată deschisă această şcoală şi bine orientată, se gândeşte să formeze învăţători capabili să susţină şi să extindă activitatea sa. Peste puţin timp îşi iau numele de „Fraţii Şcolilor Creştine” şi vor face „profesiunea” de a ţine peste tot şcoli gratuite pentru copiii săraci: „membrii acestei Comunităţi administrează şcoli gratuite – dar numai în oraşe – şi predau religia în fiecare zi, inclusiv în duminici şi sărbători” (cf. op. cit., p.69).

„Comunitatea învăţătorilor” începea în 1682, iar un an mai târziu Ioan va renunţa la canonicat pentru a se dedica formării învăţătorilor.

Noua congregaţie înfloreşte rapid, dar nu fără mari lupte şi obstacole care pun la încercare eroismul sfântului şi a primilor discipoli. Tineri din familii nobile, seminarişti cu studii teologice, toţi simt atracţia faţă de Ioan şi vin la el ca să-i fie ucenici, să lucreze sub conducerea lui în via Domnului.

Noile şcoli ajung cunoscute. Deseori vin preoţi să se convingă personal şi îl roagă pe fondator să le trimită şi lor învăţători. Însă Ioan doreşte mai întâi să-şi formeze o comunitate strâns unită, călugări şi învăţători destoinici. Parohii îi trimit atunci câte un tânăr talentat care să se formeze la şcoala cea nouă şi să-şi însuşească o metodă bună de predare. Elevii din această categorie ajung la 50, formându-se astfel prima şcoală normală – pedagogică a Franţei.

În 1688 Ioan este chemat la Paris, în cartierul Saint Germain, de către parohul Barmondiere pentru a lua în primire o şcoală gratuită pentru copiii săraci. El va locui la seminarul Saint Sulpice. Şcoala pe care a venit să o ia în primire este singura rămasă din cele 8 şcoli fondate de părintele Olier, superiorul seminarului Saint Sulpice. Aici elevii îşi fac de cap: vin când vor, se bat şi pleacă dacă s-au săturat de stat. Ioan ia conducerea şcolii şi face un program stabil. Elevii stau în bănci, tac şi ascultă lecţia. Învăţătorul le vorbeşte tuturor în acelaşi timp. Cărţile latineşti au dispărut, iar acum elevii înţeleg ce citesc, au cărţi în limba maternă, lucru nemaiauzit până atunci în Franţa. La sfârşit se ţine o oră de catehism, în care Ioan însuşi vorbeşte copiilor. La plecare elevii părăsesc şcoala în ordine. Aşa ceva nu s-a mai văzut în cartierul Saint Germain. Toţi sunt uimiţi şi încântaţi de felul cum se ţine acum şcoala.

Saint Sulpice este centrul în jurul căruia gravitează viaţa marelui om de şcoală, timp de peste 20 de ani. Saint Sulpice este stâlpul de care se ţine cu amândouă mâinile când luptă din răsputeri împotriva duşmanilor, care răsar peste tot, printre care şi janseniştii, care doreau să-l atragă de partea lor, şi tot Saint Sulpice este cauza atâtor umiliri şi chinuri sufleteşti (cf. Pr. F. Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”, p. 112-117).

Cu forţele disponibile, deschide mai multe şcoli la Darnetal şi Rouen unde cumpără o proprietate cu un parc şi mai multe clădiri, aşa numitul Saint Yon. Aici ia naştere, încetul cu încetul, o instituţie rodnică şi înfloritoare, care va duce departe, până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, faima pedagogiei lasaliene. În „Viaţa sfântului Ioan de la Salle” biograful Blain spune că „cea mai mare parte dintre cei ce au fost elevi în Saint Yon, au făcut cinste institutului şi, prin exemplul vieţii lor sfinte, au arătat educaţia neîntrecută ce au primit-o aici”(cf. op. cit., p. 93).

În liniştea mănăstirii Saint Yon, Ioan şi-a reunit aproape toate tipurile de şcoli fondate de el: de la „micile şcoli” de ucenici (pentru săraci), la „medii” pentru burghezie, pentru care a creat învăţământul tehnic modern, limbile, comerţul, desenul, de la „micul noviciat” pentru tinerii aspiranţi la viaţa religioasă, şi „noviciatul scolastic” unde forma învăţătorul-religios, la „Maison de force” pentru adulţii care trebuiau reeducaţi (primele exemple de şcoli serale) în care, poate prima oară în istoria reeducării, introduce criterii de reevaluare morală. Saint Yon devenise un focar de cultură şi o şcoală de caractere creştineşti.

Tot la Saint Yon se reuneau adunările anuale ale fraţilor pentru „retragerile din vacanţe” şi pentru „serate” unde se precizau problemele şcolii şi educaţiei.

Ioan a murit la 7 aprilie 1719 în Vinerea Mare. În ziua de 8 mai 1840, Papa Grigorie al XVI – lea îl declară venerabil. În 1887 este beatificat de Papa Leon al XIII – lea, iar tot el îl declară sfânt pe 24 mai 1900.

În 1950 Papa Pius al XII – lea l-a proclamat „patron al învăţătorilor”.

Concluzie

Întreaga sa viaţă poate fi numită un continuu act de credinţă, de dragoste creştinească. Ioan de la Salle a părăsit din dragoste faţă de Dumnezeu oameni, onoruri, bogăţii, o viaţă liniştită, luând în schimb asupra-şi griji, necazuri, batjocură şi nedreptăţi. „Rostul nostru pe pământ nu este altul decât să iubim pe Dumnezeu şi să-i facem pe plac”, zicea adesea. Dragostea pentru el însemna faptă.

Din dragoste faţă de Dumnezeu el a devenit apostolul săracilor şi în special al copiilor. De altfel, viaţa lui întreagă nu a fost altceva decât o practicare continuă a preceptului divin „Ce-aţi făcut unui dintre aceştia, Mie mi-aţi făcut”. El, marele pedagog, care a spus că prima carte în care trebuie să citească elevul este însuşi învăţătorul, şi-a condus fraţii în primul rând prin propriul exemplu. Nu învăţa nimic ce nu practica în acelaşi timp.

Spiritul său practic vede imediat inutilitatea limbii latine în şcolile primare. Pentru cei ieşiţi din băncile şcolii primare înfiinţează şcoli practice, ce astăzi poartă numele de şcoli industriale, iar pentru ucenicii mai în vârstă organizează cursurile de duminică, în care se predau elemente de matematică, fizică şi desen industrial.

Trebuie subliniat faptul, că până la Ioan de la Salle nu existau nicăieri nici şcoli industriale, nici duminicale, nici normale, el fiind primul care a înfiinţat astfel de şcoli.

Ca să avem o idee de cultura practică a ordinului înfiinţat de Ioan de la Salle, să luăm la întâmplare una din şcoli;

„de exemplu şcoala „Sfântul Luca” din Belgia. Scopul ei este restauraţia artei prin redeşteptarea goticei creştine, în special în arhitectură. Cursurile durează şapte ani. Fr. Mares, fondatorul aceste instituţii a reprezentat guvernul belgian la congresul internaţional de desen din Berna în 1904. La acest congres Fr. Mares a ţinut o conferinţă, în care a expus următorul rezultat statistic al şcolii: din 1884 până în 1904 au ieşit din şcoala „Sf. Luca”: 9 directori de şcoli industriale şi academice, 41 profesori, 3 profesori universitari, 45 ingineri constructori, 48 antreprenori, 61 arhitecţi, 27 geometri, 22 maeştri de desen decorativ, 34 sculptori cu atelier propriu, 19 pictori de vitralii, 26 desenatori publici, 37 desenatori la diferite întreprinderi industriale, 26 şlefuitori de diamante, 62 mari industriaşi” (Pr. F. Hubic, „Apostolul şcolilor creştine”, p. 157).

Iată opera unui călugăr umil care în lume fiind n-a cunoscut decât un singur ideal – Omnia ad majorem gloria Dei!

Am ales să prezint viaţa acestui sfânt pentru că am văzut în el un exemplu demn de urmat din toate punctele de vedere. Este un exemplu pentru cel care vrea să-l urmeze pe Cristos, este un exemplu pentru călugări şi este şi un exemplu pentru învăţători care nu trebuie să transmită cuvântul lor, dar pe al lui Dumnezeu. Credinţa sa profundă în valoarea umană şi creştină a educaţiei i-a dat forţa să depăşească dificultăţile. Aceeaşi credinţă şi alegere radicală a lui Dumnezeu i-a dat convingerea că tinerii trebuie să fie pregătiţi să se integreze în societate pentru a îndeplini cu responsabilitate propriul serviciu până la a-l considera o „misiune”. Este un exemplu pe care şi eu trebuie să-l urmez în viaţa de apostolat şi care îmi întăreşte încă o dată convingerea că numai cu ajutorul credinţei în Dumnezeu pot depăşi dificultăţile şi greutăţile vieţii şi astfel să pot să-l urmez pentru a împlini voinţa sa.

Rezumat

Ioan Battista de la Salle s-a născut la 30 aprilie 1651 în oraşul francez Reims, într-o familie nobilă şi înstărită (familia La Salle). Înzestrat cu calităţi intelectuale excepţionale, încă de la 16 este ales în rândul canonicilor catedralei din Reims. Face studii strălucite la universitatea Sorbona din Paris şi la vârsta de 27 de ani, în 1678, este sfinţit preot. Reîntors la Reims, este însărcinat să se ocupe de şcolile din oraş. În acea vreme, învăţătura, chiar şi cea elementară, era un privilegiu pentru cei înstăriţi, în timp ce marea majoritate, simpli muncitori, agricultori, servitori, erau cu totul lipsiţi de posibilitatea de a învăţa carte. Ioan de la Salle începe să susţină ideea că şi copiii păturilor sărace au dreptul la învăţătură. Renunţă la calitatea de canonic şi împreună cu doisprezece învăţători care împărtăşeau acelaşi ideal formează Congregaţia „Fraţii Şcolilor Creştine”, cu scopul de a se consacra formării intelectuale şi morale a copiilor şi tinerilor din rândurile poporului de jos.

Sfântul întemeietor este convins că educaţia acestor copii şi tineri nu era numai un drept al lor, ci şi o datorie pentru societate şi Biserică. El susţine principiul universalităţii şi al gratuităţii învăţământului. Pentru traducerea în practică a acestui principiu, ei adună copii de pe stradă, organizează diferite cercuri de studiu, ţin consfătuiri cu părinţii, încurajându-i şi ajutându-i să colaboreze cu ei la formarea tinerilor, iniţiază şcoli de ucenici şi chiar centre de reeducare pentru delicvenţi.

În şcoala oficială de atunci se preda limba latină şi se insista în chip deosebit asupra materiilor tradiţionale: literatură, filozofie, teologie, drept, medicină; în şcolile „populare” ale Fraţilor s-a introdus limba maternă şi un învăţământ cu caracter elementar şi profesional: cititul, scrisul, ortografia, aritmetica, catehismul. Şcoala lasalliană avea însă în primul rând o orientare profesională, urmărind să pregătească pe copiii din popor pentru o meserie bine retribuită. Un loc însemnat în programul de şcoală îl aveau activităţile industriale şi exerciţiile practice cu diferite instrumente de lucru. Dar fiecare zi de şcoală trebuia să înceapă cu o jumătate de oră de religie, timp dedicat reflexiei şi conversaţiilor în legătură cu viaţa spirituală.

Când în ziua de 7 aprilie 1719 murea în oraşul Rouen, noua Congregaţie avea peste 200 de membri, distribuiţi în 22 de oraşe ale Franţei. La aceasta a contribuit şi faptul că sfântul fondator a întemeiat o şcoală de pregătire a viitorilor profesori şi maeştri, iniţiativă genială care astăzi este continuată în Şcolile Normale sau Pedagogice. Maeştrii formaţi în aceste şcoli erau oameni cu o cultură solidă şi înzestraţi cu virtuţile care formează zestrea absolut necesară a unui educator: înţelepciunea, prudenţa, răbdarea, bunătatea, zelul, pietatea şi generozitatea.

Sfântul Ioan de la Salle este unul dintre cei mai luminaţi educatori ai Bisericii, precursor al multor metode pedagogice moderne; el a fost ridicat la cinstea altarelor în anul 1900, de către Papa Leon al XII-lea. Amintirea lui ne arată în mod convingător că un adevărat urmaş al lui Cristos preţuieşte şi cultivă activitatea de însuşire a cunoştinţelor ştiinţifice.

Bibliografie

1. Pr. Francisc Hubic, Apostolul Şcolilor Creştine.

2. Bibliotheca Sanctorum, vol. VI, p. 946-959, Città Nuova Editrice, 1988.

3. Richel Fiévet, Giovanni Battista de la Salle, 1991, Città Nuova Editrice.

4. Piero Lazzarin, Il libro dei Santi, p. 235-237, Edizione Messagero Padova, 1987.