Sfantul Laurenţiu de Brindisi (1559-1619)

Introducere

În această perioadă, în care a trăit sfântul Laurenţiu de Brindisi, este de menţionat faptul că, atât la nivel de Biserică cât şi la nivel politic au loc transformări care vor marca istoria. Aici îl amintesc pe papa Pius al V-lea (1566-1572) care vrea să reunească toate statele creştine într-o ligă comună, pentru a apăra Europa de Imperiul Otoman; însă în această privinţă numai Filip al II-lea este dispus să accepte propunerea papei şi cu toate acestea se reuşeşte să se alcătuiască o flotă în care intrau spaniolii, veneţienii şi statul papal. Întâlnirea cu turcii are loc la Lepanto pe 7 octombrie 1571 unde are loc una din cele mai mare bătălii navale, din care creştinii ies învingători. În această perioadă post-tridentină, au loc evenimente foarte importante, mai ales dacă ne gândim la Carol Boromeu care a căutat să pună în practică decretele conciliare. De asemenea Grigore al XIII-lea a promovat toate studiile, în special cele privitoare la formarea clerului. A fondat o întreagă serie de seminarii pentru ţările în care apostazia era un fapt împlinit şi a ajutat alte colegii cu fundaţii generoase, cum ar fi Colegiul german din Roma şi Colegiul englez de la Douai. Biserica, precum şi multe Ordine călugăreşti sunt în înnoire. Ştiinţa, este şi ea într-o continuă transformare şi dezvoltare; putem să amintim aici pe Galileo Galilei, Nicolae Copernic cât şi alţii care vor să aducă ceva nou. (cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, 386).

Viaţa

Din familie se numeşte Iuliu Cezar Russo, s-a născut pe 22 iulie 1559 în Brindisi, oraş-port la Marea Adriatică aşezat pe coasta de sud-est a Italiei, având în faţă pământul muntos al Albaniei, pe atunci stăpânit de turci. Dându-i acest nume părinţii, îşi exprimau dorinţa să ajungă precum marele cuceritor roman. Micuţul Cezar va corespunde acestui plan pentru că va lupta pentru a stăvili înaintea armatelor turceşti, care invadaseră Ungaria şi se îndreptau spre inima Europei creştine. În mâini nu va purta sabia ci o mare cruce de lemn, în calitatea sa de confesor militar al armatelor creştine conduse de Filip Emanuel de Lorena (cf. Vieţile Sfinţilor, II, 46-47).

Rămâne orfan de tată şi este primit de Fraţii Minori Conventuali unde întreprinde studiile umanistice. La paisprezece ani îi moare mama şi abandonează seminarul şi oraşul natal pentru a se transfera la Veneţia, la unchiul său care era preot. Aici îi cunoaşte mai îndeaproape pe Capucini şi cere să fie primit în Ordin. Parcurgând anul de noviciat la Verona, pe 24 martie 1576 este admis la profesiunea religioasă. După aceea întreprinde la Padova studiul logicii, iar apoi la Veneţia studiile de filozofie şi teologie. Dotat de o excepţională ascuţime a minţii şi împins de o nepotolită sete de a cunoaşte se dedă cu multă seriozitate să aprofundeze cele mai dificile probleme ale gândirii şi în cunoaşterea Bibliei. Dar pentru a intra în semnificaţiile intime ale Sfintei Scripturi, era necesară cunoaşterea limbilor Biblice, de aceea a înfruntat cu perseverenţă studiul şi nu într-un târziu le înţelegea în mod perfect, încât a trezit mai târziu stupoarea a însuşi rabinilor. Fiind sfinţit preot la Veneţia pe 18 decembrie 1582, îi este încredinţată catedra de teologie pentru clericii capucini şi astfel putea să continue să se dedice studiilor sale preferate în special în Sfânta Scriptură. În scurt timp, fie pentru ştiinţa sacră, cât şi pentru studiile oratorice şi sfinţenie a câştigat stima învăţaţilor şi a confraţilor. Imediat este ales printre primele însărcinări. Este ales guardian şi maestru de novici în 1586, iar trei ani mai târziu a fost ales de Capucinii toscani precum superiorul lor provincial. Îndată, în 1592, este chemat de autorităţile pontificale să exercite importanţa oficiului de predicator al evreilor la Roma. Între timp, în 1596, la treizeci şi şapte de ani, era ales definitor general: alegere care este confirmată trei ani mai târziu. În 1599 primeşte însărcinarea de a conduce şi de a constitui la Praga, pe atunci capitala Sacrului Imperiu Roman, prima mâna de misionari. Şi a reuşit, în ciuda ostilităţii populaţiei, în mare parte eretică; grava ameninţare a ciumei, care secera numeroase victime în toată regiunea şi îndârjita persecuţie a autorităţilor boeme. Cu abilitatea şi sfinţenia sa a sfârşit în bucuria stimei şi a veneraţiei din partea principalilor miniştri ai imperiului şi în sfârşit şi a ereticilor. Întors în Italia în 1602, pe 24 mai, este ales general al Ordinului şi astfel: a parcurs mergând pe jos, într-un trieniu, o mare parte din Europa catolică: vizitând aşadar toate provinciile monastice, celebrând capitole, corijând abuzurile, încuraja observarea regulii, lăsând în urma sa exemple memorabile de virtute şi înălţând adesea valuri puternice de entuziasm şi de trăire religioasă. În 1606, Paul al V-lea, la cererea împăratului i-a poruncit să se întoarcă la Praga. Aici a rămas până în 1609, mereu în avangardă în lupta împotriva ereziei şi în apărarea catolicilor şi a Bisericii. În această perioadă (iulie 1607) reiese controversa sa cu Laisero, predicator nobil al electorului de Saxonia, Cristian al II-lea. Profitând de vizita făcută de acesta la Rudolf al II-lea, Laisero a îndrăznit, împotiva prescrierilor în vigoare, să predice de două ori la Praga, atacând catolicii şi vorbind de două argumente dragi protestanţilor: mântuirea fără fapte bune şi justificarea. Laurenţiu l-a contraatacat în mod energic sfidându-l disputei publice. În loc să adune sfida predicatorul a preferat să fugă la Dresda, unde a publicat cele două predici, precedate de o Prefaţă în care ataca personal capucinul şi un preot iezuit. Laurenţiu a reacţionat punând mâna pe compoziţia Lutheranismi Hypotyposis: care este o respingere radicală a întregului luteranism. Pe când era spre sfârşitul lucrării, a auzit că Laisero a murit şi el nu a voit să o trimită pentru ca să se multiplice pentru ca să nu pară că vrea să combată morţii şi să facă război cu umbrele. Redactarea acestei importante opere de controversă religioasă ţinându-l ocupat aproape o lună, nu l-a împiedicat să-şi asume în primăvara lui 1608, guvernul misiunii şi mai puţin l-a împiedicat să exercite ministerul normal al predicării. În iunie 1609 a fost necesar să întrerupă propria activitate pentru a-şi asuma o însărcinare diplomatică de o însemnătate importantă, încredinţată de ducele de Baviera şi de papa: ducându-se la curtea din Madrid pentru a solicita sprijinul lui Filip al III-lea în liga catolică din Germania împotriva jignirilor care veneau din partea calviniştilor, sprijiniţi de Henric al IV-lea din Franţa şi a persoanelor din jurul lui în Uniunea Evanghelică. Cu toate dificultăţile grave care se opuneau, Laurenţiu a reuşit în mod substanţial în scopul său, contribuind la purtarea credinţei printre catolicii din imperiu. În anii care au urmat până în primăvara anului 1613 a rămas la Monaco care era reprezentantul Sfântului Scaun aproape de Maximilian I. În acelaşi timp a exercitat pentru un an (1611-1612) însărcinarea de comisar general al Capucinilor bavarezi şi tirolezi şi a întreprins câteva expediţii misionare în ţări controlate de eretici. Întors în Italia în primăvara lui 1613 este reales definitor general şi a fost trimis ca şi vizitator în Piemonte şi în Liguria unde religioşii l-au aclamat vicar provincial. La sfârşitul noii însărcinări s-a putut întoarce la Veneto, de unde a trebuit să se pună în drum la începutul lui 1618, mai întâi s-a dus la Milano pentru a îndeplini o însărcinare diplomatică alături de guvernatorul spaniol don Pietro di Toledo, şi apoi să meargă la Roma pentru capitolul general (cf. Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 162-167).

Reconfirmat definitor al Ordinului a plecat către Brindisi; dar copleşit de durerile acute de dizenterie a trebuit să se oprească la Napoli. Cetăţenii care se aflau în agitaţie din cauza relei guvernări al viceregelui spaniol don Pedro Tellez Giron, ducele de Osuma, au profitat pentru al alege ambasadorul lor aproape de Filip al III-lea. La sfârşitul lui mai 1619 a reuşit să-l ajungă pe rege din urmă aproape de Lisabona; pe când tratativele erau într-o perspectivă favorabilă, s-a îmbolnăvit şi după o lună pe 22 iulie 1619 exact la şaizeci de ani a trecut în eternitate printre regretele de la curte şi din partea celor care l-au cunoscut (cf. Sulle orme dei santi, 159).

Spiritualitatea şi caracterul

Toată viaţa sfântului este distinsă de o notă fundamentală şi puternică: o încărcătură sentimentală şi o capacitate de a iubi care părea că depăşeşte orice limită. Încă de când era adolescent contemplaţia sa era însoţită de impresionante fenomene mistice şi de irezistibilă manifestare de afecte şi de lacrimi. Fervoarea sa este caracterizată de clima franciscană, pentru că din copilărie fiind la această şcoală, a absorbit spiritualitatea în mod eminent cristocentrică. Două aspecte deasupra tuturor rezultă din cristocentrismul său: iubirea Sfintei Euharisti, mai ales la jertfa Sfintei Liturghi şi iubirea faţă de mama lui Dumnezeu. După sfinţirea sa ca preot în special după vârsta de patruzeci de ani, cu celebrarea Sfintei Liturghi mergea din ce în ce mai mult până la una, două, trei ore. A obţinut o indulgenţă de la Paul al VI-lea pentru a putea prelungi până la opt, nouă, zece, douăsprezece ore şi chiar mai mult. În tot acest timp se abandona în mod total, întrerupând exclamaţiile şi invocaţiile înfocate, încât părea că se zguduie din toată fiinţa sa, şi se auzea chiar dacă celebra în locuri închise şi îndepărtate (Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 167).

Inteligenţa sa limpede, disciplina ascetică, caritatea fără limite, spiritul de rugăciune care de multe ori îl ducea în extaz, l-au situat în adevărata linie franciscană (Storia dei santi e della santità cristiana, VIII, 296).

Activitatea religioasă şi diplomatică

Predicator şi misionar. Predicarea a fost activitatea căreia în mod particular şi-a consacrat viaţa. În activitatea sa a fost ajutat şi de darurile personale pe care le-a primit: avea un fizic robust şi o armonie de proporţii care îi ofereau o frumuseţe masculină şi demnă; avea o inteligenţă care făcea din el un adevărat orator; avea o bunătate şi o spontaneitate demnă care impunea respect; o privire luminoasă şi profundă; avea rapiditate şi luciditate în gândire şi în cuvinte care îi permiteau să vorbească uşor şi eficace. În 1582 diacon fiind, superiorii l-au destinat să predice în Postul Mare în Biserica San Giovanni Nuovo în centrul Veneţiei. Sfântul a predicat mult în viaţa sa: în duminici, în Advent, în sărbătorile Sfinţilor şi a Sfintei Fecioare, în numeroase circumstanţe dar în mod special în Postul Mare, mai ales la Praga. Caracterul predicării sale se refăcea în mod esenţial cu Evanghelia. Un nalt aspect este predicarea în favoarea evreilor. Prin bunătatea şi caritatea sa reuşea să conducă pe mulţi la convertire (cf. Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 167).

Diplomaţia. Misiunile diplomatice desfăşurate de Laurenţiu au fost diferite. Trebuie spus că el în mod personal nu s-a gândit să se insereze în chestiuni politice; ceea ce l-a condus au fost circumstanţele şi puterea evenimentelor. Însărcinările cele mai importante au fost fără dubiu cele desfăşurate la curtea Spaniei şi din Bavaria. Două au fost misiunile diplomatice încredinţate de regele Spaniei: una în 1609, în favoarea ligii catolice din Germania; şi una în 1619 în favoarea napoletanilor. În 1616 a intervenit pentru un acord între spanioli şi piemontezi la Candia Lomellina. În 1618 a reuşit să obţină pacea între guvernatorul de Milano don Pedro di Toledo şi ducele de Savoia, Carlo Emanuele I (cf. Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 170; cf. Sulle orme dei santi, Roma 2000, 160).

Capelan militar. Aceasta este o activitate pe care Laurenţiu a exercitat-o în mod repetat şi pentru asta a primit numeroase mulţumiri din partea persoanelor cu funcţii înalte. Pentru prima dată când a mers în mijlocul soldaţilor a fost în octombrie 1601 aproape de Albareale, în Ungaria. Generozitatea de care a dat dovadă asistând trupa şi curajul prin care a sfidat situaţiile dificile înarmat fiind numai cu crucea, a câştigat admiraţia tuturor. În 1606 a fost destinat de către Pontif, să plece în Ungaria cu armata imperială; dar înainte să plece, a stipulat un acord de pace între turci şi autorităţile imperiale. Între soldaţi a fost şi în 1614, când, la Porto Maurizio, în Liguria, Spaniolii i-au asaltat pe Piemontezi. S-a oferit ca mediator de pace şi a reuşit să conducă tratativele de acord, evitând astfel, ca populaţia să fie în doliu şi suferinţă (cf. Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 172).

Scrierile

Laurenţiu a întreprins şi activitatea literară în perioadele mai liniştitoare a existenţei sale intense. Nu toate scrierile sale au ajuns la noi. Nici o operă nu a fost dată spre editare. Abia în 1881, când a fost canonizat, au început să se gândească la o ediţie integrală a scrierilor sale. După mai mult tentative, în 1925 Capucinii veneţieni au început lucrările şi le-au finalizat în 1956, rezultând zece opere principale. Conţinutul operelor sale poate fi structurat în patru părţi: 1. Opere de conţinut predicabil; 2. Opere scripturistice; 3. Opere de controversă religioasă; 4. Scrieri de caracter personal şi autobiografic;

Cultul

În 1619 când moare în casa lui Pedro di Toledo, la Lisabona, acesta l-a îmbălsămat şi l-a transportat la Villafranca în Galicia, unde a fost înmormântat în biserica mânăstirii a Franciscanelor Desculţi fondată de fiica sa, sora Maria a Sfintei Treimi. A fost beatificat de Pius al VI-lea în 1783 şi canonizat de Leon al XIII-lea în 1881. Iar după editarea operelor sale din 19 martie 1959 este proclamat Doctor al Bisericii cu titlul de Doctor Apostolicus, de Ioan al XXIII-lea (cf. Bibliotheca Sanctorum, VIII, Roma 1998, 176; cf. Sulle orme dei santi, Roma 2000, 160).

Concluzie

Analizând viaţa acestui sfânt, care a reuşit prin viaţa sa să-l arate pe Cristos în situaţiile de criză prin care trecea Biserica, îmi este de un exemplu elocvent mai ales pentru curajul de care a dat dovadă, ascultând mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Şi eu în viaţa personală întâmpin crize mai mici sau mai mari, de aceea privind la viaţa acestui sfânt, care a fost cristocentrică, îmi arată că, dacă îl pun pe Cristos în centrul vieţii mele voi reuşi să trec peste situaţiile dificile.

 

BIBLIOGRAFIE

Bibliotheca Sanctorum, VIII, Citta Nuova Editrice, Roma, 1998.

HERTLING L., Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998.

Storia dei santi e della santita cristiana, VIII, a cura di Jean Delumeau, Ed. Grolier Hachette International, Milano, 1991.

Sulle orme dei santi, Ed. Instituto storico dei Cappuccini, Postulazione Generale, a cura di Costanzo Cargnoni, Roma, 2000.

Vieţile sfinţilor, II, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1992.