Pius al V-lea (1504-1572)

Perioada de referinţă este secolul al XVI-lea. Germania, Franţa, Spania şi Anglia sunt statele cu influenţă asupra acestei perioade în care Italia, este, ţara în care sa născut Pius al V-lea. Italia, statul unde sa născut Pius al V-lea, era într-o situaţie destul de tensionată. La fel şi Statul Papal, după pontificatul scandalos al papei Alexandru al VI-lea, ca şi celelalte state: Germania, Franţa, Elveţia, Anglia, şi alte state, au avut mari probleme religioase. Principalele mişcări religioase reformiste au fost: luteranismul, calvinismul, anglicanismul.

„După ce Pius al IV–lea moare în braţele lui Borromeo, este ales cu ajutorul cardinalului Farnese şi al lui Borromeo însuşi un sfânt, dominicanul Michele Ghislieri, care ia numele de Pius al V-lea” (L. HERTLING, 386).

Acesta s-a născut în 1504, în localitatea Bosco Marengo, din provincia Alexandria, din Nordul Italiei. Pius al V-lea se numea Michele Ghialeri de origine modestă este ajutat să intre în mănăstirea dominicană unde dă dovadă de un zel religios exemplar. Studiază şi îşi formează o cultură teologică şi la 24 de ani este hirotonit preot. Pe rând el parcurge toate etapele pentru a ajunge papă. Mai întâi, după ce este sfinţit preot este confesor (al guvernatorului de Milano), apoi abatele unei mănăstiri, unde este foarte sever, în cele din urmă primeşte numirea de inchizitor în zonele fierbinţi din punct de vedere religios (graniţa dintre Italia şi Elveţia). În 1557 papa Paul al IV-lea îl numeşte cardinal şi mare inchizitor la Roma unde întâmpină anumite conflicte din cauza trăsăturilor sale spirituale. Ajunge bolnav, trăieşte ca un exilat, şi din această situaţie îl scoate episcopul Carlo Borromeo. Când a fost ales papă a dat un banchet grandios unde a cheltuit totul cu cei săraci în mare parte.

În pontificatul său reuşeşte să restabilească rigoarea credinţei catolice cât mai drepte. În toate activităţile pe care le-a desfăşurat de când a fost preot până la moarte nu a încetat a se conforma în toate Bisericii. A dus o viaţă simplă mergea pe jos distanţe mari, nu a primit cu faimă titlurile pe care le-a avut, iar ca inchizitor, dur fiind, în decizii se ruga şi ţinea post după condamnările pe care le făcea. A fost lovit cu pietre, alungat, dormea prin casele ţăranilor, iar când a fost ales papă nu s-a despărţit de haina dominicană pe care o purta sub haina papală. Făcea procesiuni cu capul descoperit şi mergea desculţ, iar pe faţă se vedea expresia curată a unei credinţe sincere încât lumea era uimită de acest mare exemplu. „Sanctitatea papei a fost recunoscută de către locuitorii Romei, care au trăit reforma lui radicală, privind moralitatea oraşului, prin purificarea curiei, eliminarea în fapt a tâlhăriei şi luptelor cu tauri şi printr-o legislaţie fermă împotriva prostituţiei (F. D. HUGH, 437). Pius al V-lea obişnuia să spună în glumă: Dacă Dumnezeu mă ajută, ei vor fi mai nemulţumiţi de moartea mea decât de alegere. Şi aşa a fost” (L. HERTLING, 386).

Moare aşa cum şi trăise, ca un sfânt, la 1 mai 1572, la vârsta de 68 de ani, şi este înmormântat în bazilica Santa Maria Maggiore. Creştinătatea a plâns pe un păstor mare şi sfânt. Locuitorii Romei cât şi Biserica a regretat moartea acestui mare om. A fost beatificat de Papa Clement al X-lea în mai 1672 şi canonizat de Papa Clement al XI-lea în 22 mai 1721. Fiind declarat sfânt, i-a fost fixată comemorarea la 30 aprilie.

Gândirea sa spirituală pe care o propune Bisericii se evidenţiază ca urmare a Conciliului Tridentin. El trăieşte la umbra acestor decizii care s-au luat la acest conciliu şi doreşte ca ele să fie respectate. Format din seminar într-o disciplină riguroasă, pe care o trăieşte toată viaţa, încearcă să o propună Bisericii, dându-se mai întâi pe el exemplu. În spiritualitatea lui se văd integrate şi aceste trăsături monastice care l-au făcut să fie admirat de către contemporani care priveau umilinţa sa în biserică. „Disciplina aspră pe care Sfântul Pontif o cerea de la toţi membrii Bisericii a fost şi norma permanentă a vieţii sale personale. Mai întâi ca Episcop şi Cardinal, apoi în calitate de Papă, a trăit viaţa ascetică a unui călugăr cerşetor” (Vieţile Sfinţilor, I, 195). Spiritualitatea sa era răspunsul a nenumăratelor rugăciuni şi dorinţe de schimbare a conducătorului Bisericii. Căci după acest mare conciliu catolicii aşteptau pe cineva care să pună în practică aceste prevederi ale conciliului. „Legile au fost date, reforma introdusă peste tot. Acum trebuia ca exemplul bun să facă restul. Şi papa şi-a pus toate energiile în această misiune spirituală” (L. HERTLING, 386).

După Carlo Borromeo Pius al V-lea este un adevărat exemplu care nu a fost agreat de Curia de la Roma. Prin rigoarea sa religioasă a făcut o „curăţenie” la Curie şi în Roma, cardinalii şi episcopii erau obligaţi să locuiască în dieceza lor, a desfiinţat activităţile mondene ale clerului, şi a apărat căsătoria, a alungat prostituatele din oraş, şi a stabilit noi prevederi prin care a reformat viaţa în Biserică. Aceste decizii au fost introduse cu autoritate însă exemplul său a făcut ca deciziile să fie trăite cu devotament în Biserică. Spre sfârşitul pontificatului său Roma devenise ca o mănăstire în care Inchiziţia avea o nouă clădire din 1569 (cf. C. RENDINA, 668).

În probleme politice s-a evidenţiat două mari probleme cu care s-a confruntat: problema protestantă (evidenţiindu-se Anglia prin regina Elisabeta I) şi expansiunea Imperiului Otoman. Reforma Post conciliară având un caracter religios, însă implică şi unele caracteristici politice. Cu reforma protestantă a luptat ajutându-se de Inchiziţie, în Italia, Spania, Franţa şi în celelalte ţări afectate, excepţie făcând Anglia care prezintă un grad mare de dificultate iar intervenţia papei a fost mai puţin eficace (cf. F. D. HUGH, 437).

Regina Elisabeta I încă din 1559 a stabilit nişte legi ce acordau prioritate cultului anglican care a vizat în primă etapă clerul şi membrii colegiilor universitare, apoi tot poporul iar în anii ulteriori a încercat să infiltreze cu forţa acest cult, folosindu-se de anumiţi trimişi să verifice starea ţării. Urmările au fost 15 din 16 episcopi demişi, peste 60 de capi şi membri regali ai colegiilor universitare şi mulţi clerici au avut aceeaşi soartă. După această perioadă urmează o perioadă de cristalizare a structurii bisericeşti anglicane şi situaţia catolicilor. În cadrul acesteia se pot distinge două perioade: prima se încheie în 1570, iar a doua se încheie în 1603. Este remarcantă lupta reginei pentru Biserica Anglicană şi sângeroasa persecuţie a catolicilor survenită ca urmare a excomunicării din partea papei (cf. C. DUMNEA, 399).

Papa a dorit ca în Anglia puterea statului să nu fie peste puterea bisericească şi de aceea a intervenit, însă tentativele atât de la palat cât şi din Biserică nu au putut să reglementeze situaţia care se agrava căci intervenţiile reginei, drastice şi pline de cruzime, îngrijorau atât ţările vecine cât şi papalitatea (cf. F. D. HUGH, 437).

Prin bula „In Caena Domini” (1568), care a revendicat suveranitatea papală conducătorilor laici a vrut să lovească expansiunea autoritară a reginei Elisabeta I asupra poporului şi a Bisericii. „Deşi era conştient de urmările tragice pe care gestul său avea să le aibă asupra credincioşilor catolici englezi”.(Vieţile Sfinţilor, I, 195). „Austeritatea lui monastică, devoţiunea personală şi bunătatea faţă de cei săraci şi bolnavi, activităţile lui general reformatoare şi apărarea Creştinătăţii de invazia Islamului trebuie să fie puse mai presus de interpretarea greşită a situaţiei din Anglia” (cf. F. D. HUGH, 437). Papa Pius al V-lea o excomunică prin bula „Reginans excelsis” (1570) şi o declara eretică. Urmările însă au fost tragice. Prin două legi din 1571, se stabilea că oricine o declara eretică pe regină era pedepsit cu moartea iar participarea obligatorie la liturghie a devenit un semn de loialitate (cf. C. DUMEA, 400).

Pe plan politic sa mai evidenţiat şi problema Imperiului Otoman care făcea ravagii în Europa. Expansiunea Imperiului Otoman pune în pericol occidentul creştin iar statele încep să se preocupe de această situaţie care devine prioritară conflictelor interne fiecărei ţări. Papa Pius al V-lea, conştient de această ameninţare, vrea să unească toate statele creştine într-o singură Ligă însă numai Filip al II-lea, regele Spaniei, este dispus să accepte propunerea papei iniţial, Veneţia având anumite rezerve. După tratativele care s-au făcut, într-un final „s-a reuşit să se formeze o flotă în care intrau 111 nave veneţiene, 81 spaniole, 12 ale statului Papal. Întâlnirea cu turcii are loc la intrarea în Golful Corintului, lângă Lepanto” (L. HERTLING, 387).

Flota reunită sub conducerea lui Don Juan de Austria a învins decisiv flota turcă. După tot efortul depus pentru a opri expansiunea turcă la auzul veştii acestei victorii a exclamat papa în lacrimi de bucurie: „Doamne acum îl poţi lua de la tine pe robul tău” Papa Pius al V-lea după ce se rugase întreaga zi, având viziunea sfârşitului triumfal al luptei dă ordin să se tragă toate clopotele în ziua de 7 octombrie 1571 şi invită pe credincioşi să aducă mulţumire Domului (cf. C. RENDINA, 670). Papei i-a fost atribut meritul principal asupra acestei victorii. „Nu pentru că ar fi fost un războinic, ci pentru că datorită autorităţii şi prestigiului său personal a reuşit să potolească neînţelegerile dintre statele europene şi să le unească într-o „sfântă alianţă” care să se opună înaintării ameninţătoare a forţelor turceşti” (Vieţile Sfinţilor, I, 194).

„În final era un papă viteaz şi în el apărea personificarea unui papă riguros, lăsând la o parte orice angajare militară; pe deplin încredinţat de puterea supra naturalului, el spunea că Biserica nu avea nevoie de tunuri şi de soldaţi. Armele sale trebuiau să fie rugăciunea, postul şi Sfânta Scriptură” (C. RENDINA, 668).

Acest papă nu a dorit altceva decât să introducă deciziile adoptate la Conciliul din Trento însă s-a lovit de aceste situaţii delicate care, pe plan politic, l-au făcut de neclintit în decizii majore. A vrut ca Anglia să nu fie un stat în care Biserica să fie condusă de rege sau regină, a încercat, nu a izbutit dar a fost de neclintit în decizia pe care a luat-o. Bătălia de la Lepanto arată puterea papei şi importanţa lui pe plan politic. Cu scopul de a promova o reformă autentică a Bisericii a avut de înfruntat misiunea de a duce la îndeplinire hotărârile conciliului. „Reforma liturgică … este aproape completă. Limba populară, traducerile, Liturgia Orelor pentru toţi, au reînviorat liturgia” (L. HERTLING, 608). Pentru necesităţile Bisericii, Pius al V-lea a luat decizii importante. „Astfel a restaurat obligaţia rezidenţei pentru episcopi, clauzura pentru călugări, celibatul şi sfinţenia vieţii pentru preoţi, vizitele pastorale ale episcopilor, dezvoltarea misiunilor, corectarea cărţilor liturgice, cenzura publicaţiilor privitoare la credinţă şi moravuri” (Vieţile Sfinţilor, I, 195). „În conformitate cu deciziile Conciliului din Trento publică ctehismul roman (1566), breviarul roman (1568), şi misalul roman (1570); instituie pe lângă acestea o comisie pentru revizuirea Vulgatei. Face chiar restricţii uzului de indulgenţe şi dispense şi restructurează sistemul de penitenţe” (J. KELLY, 450).

Răspunsul la criza socială este destul de eficace, având în vedere situaţia destul de delicată în care se afla în special Roma. Prin crizele politice prin care a trecut a reuşit să-i convingă pe oamenii acelor vremuri că o trăire cât mai bună în societate duce la o dezvoltare benefică, însă implică anumite riscuri. Într-adevăr problema socială nu va dispărea niciodată însă căutarea unei rezolvări este deja un pas, destul de important pe care papa Pius al V-lea a dorit să îl facă cunoscut lumii întregi prin exemplul pe care l-a dat. „În el, totul era devoţiune şi zel, aşa cum trebuia să fie un autentic om al Bisericii. Chiar dacă în grija sa, în special pentru morala publică, a exagerat uneori, părând chiar un pedant, totuşi el a fost departe de duritatea nechibzuită a lui Paul al IV-lea” (L. HERTLING, 386-387). Aici este grăitor exemplul pe care îl dă după ce este ales papă. Atitudinea pe care o are faţă de cei săraci era o trăire personală care, după ce a fost hirotonit preot în 1528, l-a făcut să fie mai aproape de cei săraci. Problema, sărăciei, a încercat să nu o ignore nici când a fost ales ca suveran pontif, în 1566, căci sumele care erau destinate festivităţilor ajungeau la săracii (cf. C. RENDINA, 667).

„Pius al V-lea ne-a reamintit că adevărata pietate se dovedeşte nu numai prin efuziuni delicate ale inimii, dar şi în energia de a îndepărta ceea ce umbreşte sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu. Sănătatea individuală şi socială au trebuinţă nu numai de hrana pregătită şi oferită de mâini delicate, dar şi de bisturiul mânuit cu energie şi cu dragoste. Aceasta a fost misiunea Sfântului Pius al V-lea” (Vieţile Sfinţilor, I, 196).

Exemplul virtuţilor sale ne stimuleze să ne întărim credinţa păstrând-o curată şi în permanenţă în strânsă legătură cu sursele credinţei răspândind-o în lume pentru a face ca oamenii să fie mai deschişi în trăirea personală cu Dumnezeu şi cu semenii printr-o cultivare a iubirii. Exemplul dat în apostolatul său, prin zelul pe care l-a avut, prin atenţia constantă la viaţa lui de sfinţenie, devine un sentiment în a ne trăi cât mai bine viaţa şi vocaţia.

Bibliografie

DUMEA EMIL, Teme de istorie a Bisericii, Editura Sapientia, Iaşi 2002.

HERTLING LUDWIG S. J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi 1998.

HUGH FARMER DAVID, Dicţionar al Sfinţilor, Univers Enciclopedic, Bucoreşti 1999.

KELLY N. D. JOHN, Vite dei Papi, Editura Piemme, Casale Monferrato (AL) 2000.

RENDINA CLAUDIO, Papii Istorie şi secrete, Editura Bic All, Bucureşti 2002.

Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1983.