Charles de Foucalud (1858-1916)

Ne aflăm într-o Europă în plină ascensiune liberalistă după Revoluţia Franceză din 1789 ale cărei ecouri încă mai răsună şi ale cărei roade abia de acum încep să se cristalizeze. Toate acestea vor conduce însă la deflagraţia mondială care va avea efecte dezastruoase pentru întreaga omenire. Din punctul de vedere al Bisericii ne aflăm într-o luptă continuă pentru afirmarea adevăratei libertăţi a omului prin respingerea opiniilor greşite care vor conduce spre dezastrul omenirii. Tot în această perioadă vorbim despre Conciliul Vatican I şi mai ales, ceea ce ne interesează pe noi, un mare avânt al bisericii misionare.

Aceasta este epoca în care s-a născut Charles Eugene de Foucault de Ponbriand la Strasbourg, la data de 15 septembrie 1858 dintr-o familie nobilă şi a murit la 1 decembrie 1916 fiind asasinat la intrarea în schitul său din Sahara.

Familia de Foucauld este una străveche şi mulţi dintre reprezentanţii săi vor participa la cruciade, ceea ce aducea un mare prestigiu în rândul aristocraţiei franceze. Tânărul viconte a visat cu siguranţă la figurile strămoşilor săi care au străbătut istoria Franţei şi a căror deviză impetuoasă „Niciodată înapoi!” traducea idealul de curaj şi de generozitate.

Vicontesa de Foucault, mama lui Charles, a murit la 13 martie 1864. Ea a fost urmată în acelaşi an, pe data de 9 august, de către soţul ei care deţinea şi funcţia de inspector forestier. Charles, în vârstă de şase ani, şi sora sa Maria au fost încredinţaţi bunicilor din partea mamei, colonelul Beaudet de Morlet şi soţia sa. Izbucnind războiul dintre Franţa şi Prusia, familia s-a refugiat la Berne şi apoi la Nancy unde Charles, începând cu vârsta de 15/16 ani începe să se îndepărteze de religie. În acelaşi an face pregătirea necesară pentru obţinerea Bacalaureatului, lucru pe care reuşeşte să-l ducă la capăt. Apoi este trimis la Paris, la şcoala iezuită „Sf. Genoveva”, ca să se pregătească pentru concursul premergător admiterii în şcoala militară specială de la Saint-Cyr. În 1876 intră la Saint-Cyr unde duce o viaţă uşuratică în compania colegilor săi din „Promoţia Plevna” din care a făcut parte şi un anume Phillipe Petain. După doi ani de formare, Charles alege şcoala de cavalerie de la Sumur. În martie 1878 bunicul său moare iar Charles moşteneşte averea acestuia folosind-o nechibzuit în scopul organizării unor petreceri dezmăţate alături de colegul său de cameră, marchizul de More, un petrecăreţ notoriu. După absolvirea şcolii de la Saumur, vicontele locotenent de Foucault de Ponbriand este afectat Companiei a IV-a Husari (mai târziu a IV-a a Vânătorilor Africii) la Pont-a-Mousson în 1880. trimis la Setif, în Algeria, împreună cu regimentul său, dă dovadă de o conduită scandaloasă. Iese în public cu o amantă pe care o prezintă ca fiindu-i soţie, ceea ce va duce la un conflict cu superiorii săi în urma căruia va fi exclus din rândul cadrelor pe motiv de indisciplină în luna februarie a anului 1881. Avea doar 23 de ani.

Se retrage la Evian unde trăieşte „cu neliniştea vagă a unei conştiinţe rele care, cu toate că este adormită, nu este cu totul moartă”. Aflând că regimentul său se luptă în Tunisia este reintegrat câteva luni mai târziu la cererea sa în Compania a IV-a a Vânătorilor Africii. Astfel se alătură camarazilor săi care se luptă cu tribul krumizilor în Oranais, după insurecţia condusă de marabutul Bu-Amama. La sfârşitul războiului, în 1881, pleacă cu garnizoana în Algeria, la Mascara. Acolo şi-a dezvoltat un proiect de călătorie în Orient, motivul găsindu-l în memoriile sale: „Mai bine să profit de tinereţea mea călătorind; astfel, cel puţin mă voi instrui şi nu voi pierde timpul”. Pentru a face aceasta cere un concediu, dar fiind refuzat demisionează.

Întâlnirea cu Oscar McCarthy – geograf şi director al bibliotecii din Alger – va fi benefică proiectului său. Acesta este momentul în care se decide unde vrea să ajungă: Marocul, o ţară foarte puţin cunoscută pe vremea aceea. Pentru a pregăti mai bine această călătorie studiază timp de un an limba arabă, religia islamică şi de asemenea limba ebraică. Urmând sfaturile prietenului său se deghizează în israelit pentru a trece neobservat prin majoritatea ţărilor pline de triburi necontrolate direct de sultan, dar totuşi interzise creştinilor. Această călătorie în inima Marocului va avea loc din iunie 1883 până în mai 1884. Acest periplu al lui Charles alături de ghidul său, rabinul Mardoheu, va fi povestit într-o lucrare publicată în anul 1888 cu denumirea „Reconaissance au Maroc”. Numărul considerabil de date, în special geografice şi etnologice, îi vor aduce medalia de aur conferită de „Societatea de Geografie” din Paris. Această călătorie este importantă pentru Charles datorită faptului că în perioada pe care a petrecut-o în Maroc a avut o revelaţie: „Islamul a dat naştere în mine unei bulversări profunde. Vederea acestei credinţe, a acestor suflete care trăiesc continuu prezenţa lui Dumnezeu m-a făcut să întrevăd ceva mai mare şi mai adevărat decât preocupările mondene”.

La întoarcerea în Franţa îi regăseşte pe ai săi, în special pe mătuşa dinspre tatăl său, Ines Moitier, dar viaţa din Paris îl plictiseşte, aşa că pleacă din nou în Algeria, unde McCarthy îi prezintă un specialist în geografie, comandantul Titre. Charles o întâlneşte astfel pe fiica acestuia, Marie-Marguerite, cu care ar vrea să întemeieze o căsnicie, dar după mai multe luni de reflecţie şi după un nou periplu prin deşert, decide să trăiască în mod definitiv celibatul.

Convertirea. Din februarie până în octombrie 1886, locuieşte la Paris, foarte aproape de verişoara sa, Marie de Bondy (fiica mătuşii sale de Moitessier). Afecţiunea acesteia şi frecventarea salonului mătuşii sale îi permit să-l cunoască pe părintele Huvelin, vicar al parohiei „Sfântul Augustin”. Are loc o a doua revelaţie: „De îndată ce am crezut că există un Dumnezeu am înţeles că nu puteam să fac altceva decât să trăiesc pentru el: vocaţia mea religioasă a apărut în aceeaşi clipă în care s-a născut credinţa mea. Dumnezeu este atât de mare. La începuturile credinţei am avut foarte multe obstacole de trecut; dar eu, care m-am îndoit atât, n-am putut să cred totul într-o singură zi”. După mai multe convorbiri, abatele îl convinge să intre în religia creştină.

Anul 1887 este consacrat în mod total corectării operei „Reconaissance au Maroc”, care apare în anul următor. La sfârşitul anului 1888 pleacă într-un pelerinaj în Ţara Sfântă pentru o perioadă de patru luni, până la începutul anului următor când va începe pregătirea sa religioasă. După o scurtă trecere pe la Solesmes şi mai apoi la mănăstirea trapistă de la Soligny, Charles intră la trapiştii de la Notre-Dame-des-Neiges, unde îmbracă haina de novice şi-şi ia numele de fratele Marie Alberic. După ce a demisionat din „Societatea de Geografie” renunţă de asemenea şi la gradul de ofiţer în rezervă. „Acest demers mi-a făcut plăcere; pe 15 februarie am părăsit tot ceea ce mi-a fost un bine, dar mai rămâneau aceste ifose mizerabile: gradul, micul succes, şi mi-a făcut plăcere să le arunc pe fereastră”.

După aceea pleacă din nou spre Orient şi Siria. Charles se alătură trapiştilor de la Cheikhli la jumătatea lui iunie 1890, unde va rămâne timp de şase ani. Această nouă existenţă cenobitică este caracterizată în special de meditaţie, dar călugării se ocupă în acelaşi timp de lucrările agricole şi de construirea drumurilor. În ciuda rezervelor pe care şi le exprimă maestrului de novici, Dom Louis de Gonzague, cu privire la confortul relativ al mănăstirii, la data de 2 februarie 1892 profesează voturile călugăreşti şi primeşte tonsura. Începe după aceasta să se întrebe dacă poate să-şi ducă la îndeplinire idealul său de sărăcie, abnegaţie şi penitenţă în mijlocul comunităţii trapiste: „Dacă mi s-ar vorbi despre studii, aş spune că am o plăcere foarte vie de a locui în lanuri de grâu şi în păduri şi o repugnanţă deosebită faţă de tot ceea ce ar încerca să mă îndepărteze de acest ultim loc pe care am venit să îl cercetez în această mizerie în care doresc să mă adâncesc în fiecare zi tot mai mult în urmarea Domnului Nostru Isus Cristos, şi apoi. În cele din urmă, mă voi supune…”

Foarte devreme, tânărul călugăr este doritor să se smulgă din existenţa colectivă pentru o experienţă eremitică. Este refuzat şi trimis la mănăstirea trapistă Staoueli în Algeria. După care, la sfârşitul lunii octombrie a anului 1896 pleacă la Roma pentru a urma cursurile de teologie. Acolo, părintele superior al trapiştilor este convins curând de vocaţia personală a lui Charles de Foucauld şi la data de 23 ianuarie 1897 îl dispensează de voturi. Charles se reîntoarce în Palestina unde timp de trei ani va duce o viaţă de eremit. Instalat într-o cabană modestă a clariselor din Nazareth, se angajează incognito (cel puţin aşa crede el) ca servitor. Îmbrăcat asemenea săracilor, Charles trăieşte înconjurat de cărţile sale, întreţine o corespondenţă strânsă cu restul familiei din Franţa şi face două pelerinaje pe jos până la Ierusalim. Meditaţiile sale de atunci îl conduc spre o nouă orientare: apostolatul. În anul 1900 încearcă să cumpere Muntele Fericirilor pentru a se instala ca eremit; nereuşindu-i planul se reîntoarce în Franţa unde începe pregătirea pentru primirea sacerdoţiului.

La sfârşitul lunii august a aceluiaşi an Charles se îmbarcă pentru Marsilia şi de acolo intră în mănăstirea Notre-Dame-des-Neiges. După ce a primit diaconatul la data de 7 octombrie 1900, în nul următor, pe 9 iunie este hirotonit ca preot. În acelaşi an se instalează la Beni-Abbes, o oază situată pe malul stâng al râului Saura în sudul Oraniei din Sahara Occidentală.

Pe data de 9 ianuarie 1902 răscumpără un sclav pe care îl numeşte Iosif al Inimii Preasfinte. O parte a aceluiaşi an este consacrată unui schimb de corespondenţă cu monseniorul Guerin, având ca subiect sclavia. Anul următor visează să facă nişte călătorii în Maroc unde să înfiinţeze o fraternitate. Dorea să i se alăture fraţi cărora le cerea trei lucruri: să fie pregătiţi să moară decapitaţi, să fie pregătiţi să moară de foame şi să asculte de el în ciuda lipsei sale de demnitate. În luna iunie, pus în faţa imposibilităţii de a merge în Maroc, încredinţează părintelui Huvelin, monseniorului Guerin şi comandantului Laperrine proiectul său de a evangheliza ţara tuaregă. La sfârşitul verii îi va ajuta pe soldaţii răniţi în luptele de la Taghit şi El-Mangar. Scrie o mică introducere la catehism şi o numeşte „Evanghelia prezentată sărmanilor negri din Sahara”.

Între 1904 şi 1905 încep aşa numitele călătorii de „civilizare”. Însoţind coloanele militare care mergeau asemenea nomazilor prin deşert intră în contact cu populaţiile din sudul Saharei Centrale. Periplul său îl conduce de la Beni-Abbes la Adrar, In Salah, Aoulef, El Golea şi Gardaia, timp în care învaţă limba tuaregă şi începe să traducă şi Evanghelia în acelaşi idiom. În timpul anului 1905 obţine redactarea „Meditaţiilor asupra Evangheliei” şi este autorizat de către Huvelin şi Guerin ă se îndrepte spre Hoggar. La In Ouzzel face cunoştinţă cu Moussa Ag Amastane , conducător al tribului Ahagar. Misiunea ajunge în Tamanrasset în august 1905. Părintele Foucauld începe prin a locui într-o „zeriba”, după care îşi construieşte o casă din piatră. Decide să se instaleze aici pentru câteva luni şi să-şi petreacă fiecare an în modul următor: trei luni la Beni-Abbes, şase luni la Tamanrasset şi alte trei luni în călătorii. Tuaregii la-u venerat di primele momente pe fratele Charles du Jesus, o femeie mărturisind că ea împreună cu alte câteva se rugau tot timpul pentru întoarcerea sa l islamism, dezolate că un asemenea om sfânt a fost destinat osândei veşnice.

După întoarcerea sa le Beni-Abbes în septembrie 1906, generalul Lyautey îi face câteva vizite. În toată această perioadă primeşte des ofiţeri francezi cu care are convorbiri fructuoase. În decembrie 1906, la casa „Părinţilor albi”, monseniorul Guerin îi dă ca însoţitor pe fratele Michel. De asemenea primeşte permisiunea să expună Preasfântul Sacrament cu condiţia să fie cel puţin două persoane prezente în adoraţie timp de trei ore. Un an mai târziu cei doi religioşi pleacă la Hoggar. Fr. Michel, a cărui sănătate nu rezistă la oboseala drumului, îl părăseşte pe Charles la In Salah. Di iulie 1907, până la Crăciunul anului 1908, fratele Charles îşi reia viaţa monastică la Tamanrasset. În luna ianuarie obţine permisiunea de la Sfântul Scaun să celebreze sfânta liturghie fără ministrant. Munceşte până la unsprezece ore pe zi la operele lingvistice care îi vor absorbi energiile până aproape de momentul morţii: redactarea unui lexic care va deveni puţin câte puţin un dicţionar monumental tuareg – francez; transcrierea, traducerea şi comentarea poeziilor tuarege (în total 6000 de versuri), lucrare pe care o va termina abia pe 28 noiembrie 1916, cu trei zile înainte de a fi asasinat.

La începutul anului 1909 şi la cererea familiei se reîntoarce în Franţa pentru trei săptămâni. Monseniorul Bonnet, episcop de Viviers, şi monseniorul Livinhac, superiorul general al „Părinţilor Albi”, aprobă statutele „Uniunii Fraţilor şi Surorilor Preasfintei Inimi a lui Isus”, uniune pioasă pentru evanghelizarea coloniilor.

În 1910, când află de moartea monseniorului Guerin, face următoarea afirmaţie: „Este într-adevăr o mare pierdere pentru mine, dar nu trebuie să iu egoist: este drept ca sfinţii să-şi primească răsplata”.

În decembrie 1911, pentru a-i urma pe tuaregii care au început să se pună în mişcare datorită secetei foarte persistente, se stabileşte în platoul Assekrem, în inima Hogarrului. Acolo îşi scrie testamentul: „vreau să fiu înmormântat în pământul în care voi muri şi să mă odihnesc acolo până în ziua Învierii. Interzic ca trupul meu să fie mutat din locul în care bunul Dumnezeu mă va face să închei pelerinajul pământesc”.

La sfârşitul anului 1913, Charles face o ultimă călătorie în Franţa timp de şapte luni, perioadă în care îşi va vizita rudele şi prietenii. În septembrie 1914, după declaraţia de război din Europa, îi scrie verişoarei sale Maria cu multe mustrări de conştiinţă: „Simţiţi şi voi cât de mult mă doare să fiu atât de departe de soldaţii noştri şi de graniţele noastre, dar datoria mea este cu siguranţă să rămân aici şi să ajut populaţia să rămână calmă”.

Cel care dorea să moară ca martir a fost ucis de rebelii tuaregi cu un foc de armă pe data de 1 decembrie 1916 la intrarea în schitul său.

În ultima scrisoare adresată verişoarei sale, Maria de Boleyn, scrie următoarele cuvinte: „Mi-am dat seama că niciodată nu voi reuşi să iubesc îndeajuns, dar bunul Dumnezeu, care cunoaşte huma din care ne-a plăsmuit şi care ne iubeşte mai mut decât o mamă şi-ar putea iubi fiul, ne-a pus, El care nu minte niciodată, că nu-l va respinge pe cel care vine la El”.

Lumina spirituală a părintelui Foucauld este astăzi răspândită de peste douăzeci de congregaţii şi asociaţii religioase care îşi propun să ajute oamenii de astăzi ă redescopere Misterul Întrupării. Dintre ele amintim „Micile surori ale Inimii Preasfinte” fondate de către sora Magdeleine de Jesus şi „Micii fraţi ai Inimii Preasfinte” ce îl au ca fondator pe Rene Voilloume.

Despre spiritualitatea sa putem afirma că are două caracteristici: urmarea lui Cristos şi un apostolat inovator. Prima constă nu atât în urmarea lui Isus cel care evanghelizează prin cuvânt, profetul itinerant, dar mai mult în urmarea lui Isus care a trăit la Nazaret şi a muncit cu mâinile sale pentru a-şi câştiga pâinea, fiind Evanghelia întruchipată. Cea de-a doua caracteristică reiese chiar din prima: apostolatul său să fie o mărturie a vieţii sale şi nu modul clasic în care se făcea evanghelizarea de obicei prin predici pe care să nu le înţeleagă nimeni. El a vrut să înveţe limba tuaregilor, să trăiască în mijlocul ca şi unul dintre ei şi prin faptele sale să-i facă curioşi ca ei să vină şi să întrebe cine este Învăţătorul său. Mai mult, a practicat apostolatul cu ajutorul unor mijloace prin alte mijloace, adică apostolatul preoţiei prin fraternitate. Atât de mult i-a iubit pe tuaregi încât făcea tot posibilul să-i ajute fără a le cere nimic în schimb.

Primul pas spre canonizare a fost făcut de către Papa Ioan Paul al II-lea care l-a declarat venerabil în anul 2001, la întâi aprilie, pentru ca mai apoi, după ce a fost declarată o minune făcută prin mijlocirea sa (vindecarea unei femei de cancer), să fie beatificat de către Papa Benedict al XVI-lea la 13 noiembrie 2005, amintind că viaţa sa este o continuă invitaţie de a aspira la fraternitatea universală.

Ce-mi rămâne mi-e de la acest sfânt?

Curajul de a merge şi a înfrunta necunoscutul cu încredere în Dumnezeu care îl iubeşte atât de mult încât nu l-ar refuza niciodată atunci când l-ar chema în ajutor.

Închei această lucrare cu cuvintele lui Teodor Baconski, din publicaţia „Dilema veche”: „Dacă ar fi rămas în armată, omul nostru ar fi fost de mult uitat. Ca atlet al lui Cristos, el continuă să trăiască în mintea numeroşilor contemporani obsedaţi de eclipsa sensului şi dornici, prin urmare, să-l regăsească pe Dumnezeu. Sfânt modern, Charles de Foucauld ne descoperă tuaregul pe care-l purtăm în suflet, departe de răspunsurile salvatoare”.

Bibliografie:

- ca material bibliografic am folosit două surse web în limba franceză şi engleză, care oferă următoarele trimiteri:

- Jijé, Charles de Foucauld : conquérant pacifique du Sahara (bande dessinée). – Paris : Éditions du Triomphe, 2005. – 47 p., 30 cm. – ISBN 2-84378-262-7. – Nouvelle mise en couleurs de l'ouvrage précédemment paru chez Dupuis en 1990.

- Antoine Chatelard, 2002, Charles de Foucauld. Le chemin vers Tamanrasset. Paris : Karthala.

- Antoine Chatelard, 2000, La mort de Charles de Foucauld. Paris : Karthala.

- Paul Pandolfi, 1998, Sauront-ils séparer entre les soldats et les prêtres ?, sur l’installation du Père de Foucauld dans l’Ahaggar, Journal des Africanistes 67 (2) : 49-71.

- Dominique Casajus, 1997, Chants touaregs. Recueillis et traduits par Charles de Foucauld. Paris, Albin Michel.

- Jean-François Six, 1962, Vie de Charles de Foucauld, Éditions du Seuil

- Michel Carrouges, 1961 : Charles de Foucauld, Éditions Casterman, illustré par René Follet

- Léonce de Grandmaison, 1921, Un homme d'aujourd'hui. Le Père Charles de Foucauld. Etudes, 20 novembre 1921, 408-432.

- TEODOR BACONSKI, Sfântul tuareg, articol publicat în ziarul Dilema veche, Anul V, nr.219 - 26 aprilie 2008.