Sfântul Francisc de Salles (1567-1662)

Începând cu epoca Renascentistă, lumea ia o nouă înfăţişare, alături de descoperirile geografice, punct de pornire al unui proces continuu de mondializare a economiei, şi alături de reforma protestantă, moment de ruptură a unităţii religioase europene, şi a treia schimbare care justifică cenzura dintre Evul Mediu şi modernitate este apariţia statelor naţionale.

Începând cu anul 1500, bazele Evului Mediu se destrămau ivindu-se încet un nou model de societate cu orizonturi politice, economice, intelectuale şi religioase mereu în schimbare care au fost atât de rapide şi revoluţionare, atât în sfera lor de cuprindere, cât şi în ceea ce priveşte efectele lor asupra ordinii sociale (EARLE E. CAIRNS, p. 267). Este vorba de o transformare ce nu poate fi rezumată în evenimente de o valenţă simbolică egală cu descoperirea Americii în 1492, sau cu reforma luterană din 1517, dar care oricum poate fi clar percepută în interiorul proceselor politice ce interesează continentul european între secolele XV-XVI.

Statul modern s-a afirmat în Franţa, Spania şi Anglia cu formarea de agregate politice de dimensiuni ample, în cadrul cărora au început să acţioneze aparate militare juridice, fiscale şi administrative supuse autorităţii suveranului.

În Spania în 1469, Izabela moştenitoarea tronului Castiliei, se căsătoreşte cu Ferdinand de Aragon şi astfel se unesc principatele politice din peninsulă. Unirea coroanelor au redat vigoare luptei seculare împotriva maurilor pe care îi alungă de pe teritoriul iberic în 1492 în urma prăbuşirii regatului musulman din Granada.

În Franţa, consolidarea monarhiei la sfârşitul războiului de 100 de ani împotriva Angliei, a dat impulsuri de extindere teritorială în Italia. În 1494 Prinţul Carol al VIII-lea de Valois care după ce a obţinut neutralitatea Spaniei şi Angliei, a traversat Alpii ajungând până la Napoli. Dar diferiţi principi italieni se coalizează în Liga Sfântă din 1495, şi îl obligă să se retragă spre Franţa.

Datorită moştenirii ereditare, Carol de Grand, aparţinând familiei de Habsburg în al doilea deceniu al secolului al XVI, domina diferite teritorii ce se întindeau de la Borgognea până în Ţările de Jos, din Spania până la regatele italiene Napoli, Sicilia şi Sardinia în afară de teritoriile din Lumea Nouă pe care expediţiile coloniale le aduceau sub controlul său.

În această vreme de tulburări politice de lupte şi războaie, de cuceriri şi noi descoperiri, pe plan religios se întâmplă tot aceleaşi lucruri. Lumea era sătulă de taxe, de războaie, de exagerări şi scheme bisericeşti. La 31 octombrie 1517, Luther a afişat pe uşa bisericii din Wittenberg, 95 de teze referitoare la exagerările bisericeşti şi la moralitatea clerului, dar cea mai combătută era vinderea indulgenţelor. Ideile reformate iau amploare şi cuprind aproape întreaga Germanie. În 1520 Papa Leon al X-lea îi condamnă ideile prin bulla Exurge Domine, dar practic este excomunicat în 1521, an în care Luther traduce şi Noul Testament.

Luteranismul a avut o influenţă şi în alta ţări. Ideile luterane au pun bazele la alte reforme, cea din Scoţia a lui Jan Knox. În Elveţia Huldrich Zwingli, care recunoaşte doar autoritatea bibliei şi nu pe cea a Bisericii, şi nu crede în misterue euharistic pe care luteranii îl mai păstrează. În Franţa, Jean Calvin propune o doctrină numită Institutio cristianae religionis, despre imuabila predestinare a omului, atât la mântuire cât şi la osândă.

Regele Henric al VIII-lea, în Anglia era căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Ferdinand şi a Izabelei. Din diferite motive el cerea divorţul de Ecaterina şi se însoară cu Ana Boleyn; ajutat fiind de episcopul de Cantebury, Thomas Cranner. Papa Clement al VII-lea îl excomunică pentru acest fapt pe Henric, iar el drept răspuns proclamă în parlament separarea Bisericii engleze de cea romană, iar el se proclamă suveran peste Biserica engleză. El nu schimbă mai nimic din doctrină, ci fiul său Eduard al VI-lea care împrumută şi practici protestante.

Pe 13 decembrie 1545, Biserica ajutată de ţările catolice, şi alta regiuni rămase neatinse de protestanţi se adună la Trento pentru a găsi noi soluţii la problemele timpului. Se stabileşte canonul Sfintei Scripturi, se dau soluţii predestinării protestante. Acest conciliu a fost condus de 5 papi, şi s-a încheiat la 15 decembrie 1563 (cf. L. Hertling, 2006, pp. 371-384).

Începând cu secolul al XVI-lea, toate problemele de până atunci devin secundare în faţa pericolului pe care-l reprezenta imperiul otoman. La Mohaci în 1526 turcii ocupă o mare parte din Ungaria, iar în 1529 ocupă Viena. Prin urmare Carol al V-lea face concesii cu protestanţii pentru a beneficia de ajutorul lor. Papa Pius al V-lea uneşte statele creştine într-o ligă împotriva ostilităţilor de până atunci. Cu sabia, rozariul şi rugăciunea „Îngerul Domnului”, creştinătatea îi învinge pe turci la Lepanto în anul 1571 (Ibidem p. 387).

Împotriva tuturor ostilităţilor, şi la o primă vedere a evenimentelor, am putea crede că Dumnezeu a rămas singur. La Roma, viaţa morală a multor clerici era şubredă, războaiele ce decimau vieţi erau la modă, iar crimele din Lumea Nouă nu reprezentau nici o problemă pentru europeni. În această situaţie dificilă Dumnezeu îşi trimite miniştri săi pentru a da mărturie despre cele drepte. În Spania Ignaţiu înfiinţează Societatea lui Isus, Ioan al crucii şi Tereza de Avila reformează Ordinul Carmelitan. În Italia a fost Carol Boromeu şi Papa Pius al V-lea. În Anglia Thomas Morus, moare martir sub conducerea lui Henric al VIII-lea.

Contemporan cu Sfântul Francisc de Sales, dar mult diferenţiat, cardinalul Richelieu, simbol al absolutismului regal şi al ambiţiei personale care devine episcop la 21 de ani iar în 1616 este numit ministru de externe. Prin serviciile pe care le aduce lui Ludovic al XIII-lea reuşeşte să-i intre în graţie şi în 1624 este admis în Consiliul regal. În 1630 devine prim ministru şi în această funcţie el hotărăşte soarta multor oameni, mai ales are un rol important în luptele împotriva hughenoţilor. Acest om al Bisericii a condus mai bine statul decât dieceza sa şi stă ca model de discrepanţă în comparaţie cu Sfântul Francisc de Sales, ce stă ca model de mărturie ca om al Bisericii ce a lucrat pentru mântuirea sufletelor.

În Franţa, în ziua de 12 august 1567, în Castelul din Sales, în provincia Savoia, se naşte Francisc. Tatăl său Francisc era castelan din Nouvelles, purta de asemeni titlul de senior de Bois pe care l-a primit ca zestre de la soţia sa Francisca Sionnaz. Din aceşti părinţi profund catolici, băiatul a primit o educaţie pioasă şi austeră. Mai întâi mama lui îl dă în grija unei doici apoi capelanului curţii Déage. I-a dăruit fiului său o educaţie creştină de viaţă, l-a învăţat mortificarea în mâncare şi iubirea pentru cei săraci. Însă tatăl său îl voia cavaler şi îi inspiră fiului său o educaţie severă cavalerească prin exerciţii sportive, călărie şi mânuitul sabiei.

A avut o copilărie obişnuită şi simplă. Îi plăcea să se joace cu ceilalţi copii construind altare, capele şi tot în joacă făcea liturghia. În 1573 începe studiile în colegiul de La Roche continuând apoi în 1575 în colegiul de la Annecy. În 1577 a primit Sfânta Împărtăşanie şi Sfântul Mir. Primeşte apoi tonsura nu cu motive nobile dar cu gândul de a intra în rândul clericilor. Până la urmă tatăl său a fost de acord cu decizia sa, cu toate că el voia să îl facă avocat. Văzând că are rezultate bune a fost trimis la Paris pentru a-şi completa studiile în celebra universitate, unde parcurge o importantă etapă de formare spirituală şi umană, dedicându-se studierii operelor clasice şi filosofice în şcoala iezuiţilor.

La 19 ani trăieşte o criză profundă cu privire la gândul de a fi predestinat pieirii veşnice, efect al ideilor protestante. Dar în timp ce se ruga în biserica Sfântul Ştefan din Gris, în faţa Sfintei Fecioare, cu rugăciunea „Adu-ţi aminte” începe să vadă viaţa în mod optimist. Dedică mult timp studiilor filosofice teologice şi scripturistice învăţând greaca şi ebraica. În 1588 îşi termină studiile de la Paris iar tatăl său îl trimite la Padova pentru o carieră juridică. În ambientul padovan, Francisc şi-a făcut un excelent regulament de viaţă unde fixa cu precizie modul cum trebuie să se comporte cu cei care făceau glume proaste pe seama virtuţilor sale şi de asemenea prefera disputele pe teme spirituale. Totuşi el face parte până la urmă din senatul Chambéry dar decis de a deveni preot. A fost numit superior în capitolul de la Geneva cu scaunul la Annecy, împreună cu episcopul pentru că în oraşul elveţian domina calvinismul. În această ocazie vede un semn divin şi renunţă la avocatură pentru a fi preot. Reacţia tatălui este negativă dar până la urmă se împacă cu ideea şi pe 18 decembrie 1593 este sfinţit preot de episcopul de Granier.

Începe cu mare fervoare misiunea apostolică vizitând pe cei bolnavi şi săraci, dedicând mult timp predicării şi sacramentului spovezii. Evită în predicile sale influenţele lecturilor clasice şi se axează pe Sfânta Scriptură spunând că nu se poate concepe un preot fără cultură sacră. În 1594 începe sub direcţiunea episcopului o misiune dificilă în zona ocupată de protestanţi care distrug biserici, alungă preoţi şi închid mănăstiri. Francisc, cu calm, începe apostolatul prin scrieri şi articole pe care le distribuia când mergea în vizită făcându-se că le uită sau le băga pe sub uşă.

Tăria argumentelor sale au creat simpatie în rândul protestanţior şi începe să apară primele convertiri. În 1603 număra aproape 25.000 de persoane care s-au întors la credinţa catolică. La vârsta de 32 de ani este numit episcop auxiliar de Geneva iar trei ani mai târziu episcop titular dar locuia la Annecy pentru că Geneva era locuită de protestanţi şi era imposibil ca un episcop catolic să locuiască acolo. În calitate de titular introduce în dioceza sa reformele propuse de Conciliul ecumenic din Trento. A fost director spiritual al Sfântului Vicenţiu de Paul şi a Sfintei Ioana Francisca de Chantal, care împreună cu el a înfiinţat Congregaţia Vizitaţiunii, Sfântul Francisc putând fi pe bună dreptate considerat unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai umanismului creştin de tip specific francez.

Dedică pentru cler o grijă deosebită dându-le învăţătură în ceea cc priveşte practicarea spovezii şi a predicării. Din motive materiale nu a putut construi un seminar dar s-a străduit să aibă un cler sfânt şi cult. Conduce 150 de parohii pe care începe să le viziteze în 1605 şi termină trei ani mai târziu, în acest timp el predică, spovedeşte şi administrează sacramentele.

În timpul predicii din postul mare la Dijon a întâlnit-o pe Ioana Francisca de Chantal, văduvă, cu patru fii dar foarte pioasă, care îl alege pe Francisc ca director spiritual cu care în 1607 au fondat în Annesy o nouă congregaţie feminină.

Scrie opere înpotriva calviniştilor care din cele trei sacramente păstrate de Luther după reformă mai păstrează unul singur, spovada. Ei consideră omul atât de pervertit în urma păcatului strămoşesc încât şi faptele bune pe care le fac sunt tot rele şi Dumnezeu predestinează pe unii la mântuire iar pe alţii la osândă (Claudiu Dumea, p. 148).

Scrie înpotriva lor Introducere în viaţa religioasă în care tratează despre adevărata credinţă bazată pe autoritatea papei, episcopilor şi conciliilor. Mai scrie Tratat despre iubirea lui Dumnezeu, Conferinţe spirituale, discursuri (Bibliotheca Sanctorum 1215, 1216).

A murit la Lyon pe 28 decembrie 1622 din cauza unui atac de apoplexie şi a fost declarat sfânt în 1655. Noul calendar îl aminteşte la 24 ianuarie, zi în care trupul său a fost transportat de la Lyon la Annecy pentru înmormântare definitivă. Sfântul Francisc de Sales a trăit o spiritualitate profundă dar avea un caracter coleric şi se supăra foarte uşor. Celebră a rămas fraza sfântului: vrei ca într-un sfert de oră să pierd acea puţină blândeţe pe care am dobândit-o în 20 de ani cu preţul atâtor osteneli? După atâta efort pentru a-şi stăpâni pornirile, dintr-un coleric ajunge să devină aproape un flegmatic. A fost definit ca sfântul blândeţii, al amabilităţii şi al optimismului. Acest lucru făcea dovada unui desăvârşit autocontrol ştiind faptul că blândeţea nu era o însuşire înnăscută (Vieţile Sfinţilor, vol. I, 1983, pp. 51-52). Un suflet nu ajunge la acest eroism dacă nu prin intermediul unor intense exerciţii spirituale. Francisc a ştiut să-şi coordoneze în mode decisiv formarea sa încă din tinereţe şi a continuat la fel şi ca episcop. Una din zicalele sale preferate era aceea potrivit căreia mai multe muşte sunt atrase de o lingură de miere decât un întreg butoi de oţet (Dicţionarul Sfinţilor, Bucureşti 1999, p. 216). Şi-a dedicat întreaga viaţă convertirii sufletelor şi mântuirii lor cerând de la Dumnezeu „da mihi animas, caetera tole”,(„dă-mi sufletele, restul ia-mi”).

Viaţa Sfântului Francisc de Sales este foarte grăitoare astăzi când lumea este într-o continuă mişcare şi nu îşi mai rezervă timp pentru ceea ce contează în mod necesar. Caracterul său iniţial impulsiv şi coleric îmblânzit prin rugăciune şi post trebuie să ne influenţeze acţiunile şi modul nostru de a trăi în relaţia cu aproapele şi cu Dumnezeu. Sfântul Francisc mă ajută ca în toate dificultăţile vieţii să îmi raportez mijloacele pe care el le-a folosit şi a dat atâtea roade care au convertit atâtea suflete şi anume blândeţea şi răbdarea. De asemenea, acesta mă ajută atât în relaţiile de fraternitate dar şi în viaţa pastorală prin exemplul vieţii, manifestat în blândeţe şi răbdare.

Bibliografie

1 Bibliotheca Sanctorum, Roma, 1999.

2 Vieţile Sfinţilor, I, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, 1983.

3 DAVID HUGH FRARNER, Dicţionar al Sfinţiolor, Bucureşti, 1999.

4 DUMEA CLAUDIU, Religii, biserici, secte, Editura Sapienţia, Iaşi, 2002

5 EARLE CAIRNS, Creştinătatea de-a lungul secolelor, Oradea, 19972.

6 LUDWIG HERTLING, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006.