Sfânta Roza Venerini (1656-1728)

Contextul Istoric

Cât de mare este numărul sfinţilor pe care Biserica îi celebrează în decursul anului cu atât mai mare este numărul celor care nu li se cunoaşte meritele şi virtuţile. Câţi slujitori fideli lui Dumnezeu ascunşi în umbra unei vieţi umile şi necunoscute au trăit pe acest pământ lăsând-ne exemplul lor de urmat (cf. I santi per ogni giorno dell’anno, 691). Printre aceşti slujitori se numără şi această fiică a Bisericii, sfânta Roza Venerini, născută pe data de 9 februarie 1656, originară din Viterbo, oraş la 83 de kilometri distanţă de Roma. Viaţa acestei sfinte apare într-un context zbuciumat al istoriei. Entuziasmul diverselor iniţieri monastice din secolul trecut(1550-1650)nu s-a prelungit în perioada anilor 1648-1789. Cauza esenţială pare a fi urmată de un declin al credinţei: filosofia engleză a lui Bacone, a lui Loke, dezvoltarea cartezianismului au fost cu siguranţă responsabilii în anii 1600 şi cu atât mai mult în 1700. Aceste doctrine au creat o climă spirituală în defavoarea vocaţiilor sacerdotale şi călugăreşti, în timp ce probabilismul surpa bazele moralităţii într-o epocă în care unii jansenişti numai dădeau nici o şansă practici religioase. Atmosfera acestui secol caracterizat prin controversele între religioşi, ruinarea vieţii de clauzură, abandonarea spiritului de sărăcie se adaugă şi progresele filosofilor, polemica janseniştilor şi slăbiciunea oamenilor au dus compromiterea reuşitei forme de viaţă spirituală doar celor puţini privilegiaţi.

Prin convertirea lui Henric al IV-lea, Franţa îşi ia din nou rolul de ghid al Bisericii Catolice, aşa cum se întâmplase în Evul Mediu. Unul dintre marii monarhi ai istoriei universale este regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715). El trăia departe de idealul unui suveran creştin, şi aceasta nu numai din cauza alianţei încheiate cu turcii împotriva împăratului Leopold I, şi a comportamentului său respingător faţă de papi, în special faţă de papa Inocenţiu al XI- lea, cât şi mai mult din cauza imoralităţii vieţii sale private. La fel şi miniştri, care în perioada absolutismului au avut deseori o importanţă mai mare decât cea a regelui, nu au fost întotdeauna dispuşi să ajute Biserica.

În Italia spiritul religios se reflectă în arta religioasă barocă. Barocul italian s-a distins mai mult în decorarea interioarelor bisericilor şi capelelor. Pe lângă aceasta Italia ne-a lăsat pe pereţii caselor icoane ale Sfintei Fecioare pline de fantezie, care şi astăzi, şi nu numai la Roma şi Napoli ci chiar şi în cele mai neînsemnate localităţi. Aceasta ne arată cât de profund a fost spiritul de credinţă ale acestor timpuri (cf.L. HERTLING, Istoria Bisericii, 424).

Viaţa religioasă feminină era împiedicată din două motive: impunerea clauzurii şi lipsa deplinei libertăţi în alegerea stării religioase. O reflecţie asupra rolului femeii în apostolat a fost împiedicată de tendinţele tridentine, codificate de papa Pius al V-lea, de a interzice comunităţilor religioase feminine fără clauzură. Nu se poate vorbi doar de o viziune limitată, pe cât mai mare este presiunea opiniei publice tot astfel şi aceeaşi a lui Ludovic al XIV-lea, ce a impus clauzura şi altor comunităţi. O situaţie asemănătoare vor găsi alte comunităţi de maestre, fondate pentru a extinde vocaţia feminină populară (cf. E. PRECLIN, E. JARRY, Storia della Chiesa, XIX/1, 90). Viaţa monastică în epoca absolutismului prezintă aşadar două aspecte: primul, arătarea unei sigure încetiniri şi un lent declin şi al doilea, al unei manifestări de forţe vii ale Bisericii cu întemeierea de institute noi adaptate la nevoile timpului. O altă particularitate a timpului o reprezintă îndrumarea individuală a sufletelor care devine acum o adevărată artă; atât prin scrisori cât şi prin sfaturi spirituale, această îndrumare nu avea sfârşit şi deseori dădea rezultate foarte bune (L. HERTLING, Istoria Bisericii, 418).

Viaţa şi spiritualitatea

Roza Venerini este una dintre puţinele persoane care au observat lipsa educaţiei în societate, ignoranţa faţă de adevărurile simple, şi mai ales pentru adevărurile religioase, care vrând-nevrând, sunt cheia de boltă ai unei vieţi care vrea să fie cu adevărat viaţă. Ea se naşte exact la o sută de ani de când sfântul Iosif Calasanţiu întemeiase cele dintâi şcoli populare din Europa. Tot în acea vreme un alt institut similar va apărea în Franţa prin grija lui Ioan de la Salle ce a înfiinţat în 1682 Institutul Fraţilor Şcolilor Creştine, pentru educaţie creştinească şi mântuirea sufletelor.

Roza este al treilea din cei patru copii, care au înveselit casa celor doi soţi, doctorul Gollfredo Venerini şi Maria Zampighetti, ambii trăgându-se dintr-o distinsă familie din Viterbo. La botez i s-a dat numele de Roza, în amintirea unei alte Roza, o mare sfântă care la vârsta de 15 ani, înarmată cu o cruce, a ridicat tot oraşul într-o adevărată cruciadă, împotriva lui Frederic al II-lea invadatorul, prin care a câştigat titlul de patroană a oraşului Viterbo. Pe genunchii mamei a învăţat să rostească numele sfânt a lui Isus şi al Mariei, întrebând deseori atât pe tata cât şi pe mama unde locuieşte Isus şi Maria pentru a merge să-i afle şi să-i viziteze în casa lor. La vârsta de 7 ani această micuţă Roza a simţit chemarea să se consfinţească lui Dumnezeu. De fapt Roza a simţit mai întâi o oarecare reţinere, ruşine, de a-şi destăinui vocaţia religioasă tatălui ei, apoi a prins zel, încurajată fiind de mama sa. La 17 ani rămâne orfană de ambii părinţi,iar ea îşi află o altă Mamă, mai frumoasă, mai puternică şi mai bună decât mama ei pământească: aceasta era Sfânta Fecioară Maria. Un lucru este sigur: acum era mai iniţiată, acum se cunoştea mai bine cu toate că nu era complet antrenată în acea luptă spirituală, la care Domnul vrea să-şi pregătească sufletele, prin încercări de lungă durată, pentru a putea scoate din ele un apostol, un sfânt. Vrea numai ceea ce Dumnezeu vrea, vrea să ajungă cât mai aproape de El.

Totuşi, în ciuda acestor pioase dorinţe, ea îşi dădu seama şi observa că viaţa de mănăstire nu este pentru dânsa; nu este calea pe care trebuie să meargă ea. Părintele iezuit, Balestra, spiritualul tinerei Roza, a îndrumat-o să se ocupe cu ajutorarea celor săraci. Chemând la locuinţa ei femei tinere, copile, pentru a recita împreună cu dânsa Sfântul Rozariu, şi-a dat seama de sărăcia lor culturală şi spirituală. A înţeles că femeia timpului ei, sclavă a ignoranţei şi a condiţionărilor sociale, avea nevoie să fie iubită şi educată pentru a realiza planul minunat pe care Dumnezeu îl are cu fiecare creatură. Ea îşi va afla adevărata ei cale, îşi va desăvârşi vocaţia plecând de la trandafirul tainicului Rozariu, pentru că însăşi Sfânta Fecioară Maria i-a indicat aceasta cu toată gingăşia; Sfântul Rozariu va fi secretul întregii Opere Venerini. Un alt părinte spiritual, iezuit, Martinelli, de loc din Perugia, a fost adevăratul om a lui Dumnezeu, dotat cu inimă generoasă; era un lucrător neobosit în via Domnului pentru mântuirea sufletelor. Pentru Roza a fost un îndrumător sigur, care o va întovărăşi de acum, într-un fel, toată viaţa, şi care va apărea în umbră, dar cu trăsături distincte pe fondul luminos al lungilor şi trudnicilor zile ale Fericitei Mame Fondatoare a Maestrelor Pie. În cele din urmă vine şi acel 30 august 1685, când primele trei femei au intrat bucuroase în noua lor locuinţă, prima şcoală publică feminină în Italia, în care s-au dedicat trup şi suflet educaţiei tineretului feminin. Roza, în marele ei duh de credinţă, în faţa acestui fapt împlinit şi-a aplecat cu umilinţă capul. Opera nu era a ei, nici a părintelui Martinelli, ci era a lui Dumnezeu. Gurile rele născoceau tot felul de minciuni la adresa fetelor, rudelor şi binefăcătorilor casei lor, în vreme ce Roza făcea numai fapte bune, adevărate minuni. Scopul acestei şcoli este de a educa şi de a întipării bine în mintea şi în sufletele elevelor, prin mijlocul Învăţăturii creştineşti, importanţa de a dori cu orice preţ mântuirea cea veşnică (cf. G.V. GREMIGNI, Fericita Roza Venerini, 20-52).

Se poate spune că în apostolatul ei sfânta Roza era cu totul cufundată în supranatural. Privirea ei îi era îndreptată tot înainte, gata în orice clipă de a porni în căutarea unui număr tot mai mare de sărmane fiice, mai ales dintre cele mai înstrăinate de credinţă. Şi ca atare expuse tuturor primejdiilor unei lumi păgânizate. Ea trăia din muncă şi rugăciune. În aşa fel încât nu puteai distinge când se ruga şi când muncea. Cu duhul era o benedictină perfectă, poate fără să-şi dea seama; lucra şi se ruga, se ruga şi muncea, şi atât în muncă cât şi în rugăciune era sigură că îl iubeşte şi îl slujeşte pe Dumnezeu.

Faima refacerii morale şi a beneficiilor pe care şcolile le aduceau oraşului, s-a răspândit repede, astfel încât Cardinalul Marco Aurelio Barbarigo, în 1692, a chemat-o pe Roza Venerini să deschidă şcoli şi la Montefiascone, unde îşi avea sediul episcopal. Mai apoi în 1713, şcolile se extind în Roma şi în alte oraşe din Statul Pontifical. În ele se învaţă a scrie şi a citi, se învăţau mai ales doctrina creştină şi principiile morale sănătoase; se învăţau meserii şi arte ce puteau face ca femeia să devină autonomă în casă şi în societate. În legătură cu numele şcolilor fondate „Pie” apare în Germania o mişcare religioasă numită „Pietismul”, al cărui fondator este Philippe Spener (1635- 1705) ce reuneşte grupuri mici pentru a citi Biblia şi pentru a se ruga (grupuri cucernice sau adunări cu scop moralizator). Pietismul pune în valoare o evlavie afectivă şi sentimentală şi redă faptelor locul cuvenit. A dus la apariţia a numeroase instituţii caritative (cf. J. COMBY, Să citim Istoria Bisericii, II, 79).

În oricare loc ar fi ajuns Maestrele, comportarea fetelor uşuratice se schimba în mai bine şi mai ales întâlnirile, balurile şi obiceiurile rele erau cu scrupulozitate îndepărtate spre mângâierea păstorilor de suflete. Ea ştia foarte bine că unirea strânsă cu Domnul era temelia oricărei fecundităţi şi de aceea îşi dădea toată silinţa pentru a nu se îndepărta niciodată de Domnul. Sfânta Roza cunoştea Voinţa lui Dumnezeu cu privire la dânsa şi un singur lucru dorea cel mai mult: ca să o facă roditoare prin fapte, în ea însăşi şi în alte suflete, acea voinţă de trei ori sfânt. Însă acestei şcoli îi trebuia o temelie, fără de care devine o adunătură de needucate; această temelie nu este decât evlavia. Adică acel sentiment care, punându-l pe Dumnezeu la locul ce i se cuvine, face în aşa fel ca toată viaţa să graviteze în jurul lui şi ne face să fim drepţi şi sinceri în raporturile noastre cu el, şi din dragoste către Dânsul şi în raporturile noastre faţă de aproapele. Chiar la început Institutul s-a bazat pe prezenţa Întemeietoarei, pe viul ei grai şi mai ales pe admirabilul ei exemplu. Însă încet- încet, odată cu întinderea altor şcoli s-a simţit necesitatea de a avea în faţa ochilor un fel de Regulament şi în acelaşi timp de directive, asta fie pentru menţinerea zelului Maestrelor, fie pentru a le ajuta să-şi desfăşoare cu folos misiunea lor de educatoare. Numai în anul 1714, după întemeierea celei dintâi şcoli a Maestrelor Pie la Roma, a fost tipărită cea dintâi broşură cu titlul: „Explicarea exerciţiilor care se practică în Viterbo în şcolile destinate pentru instruirea fetelor în Doctrina creştină”.

Este cunoscut episodul vizitei la o şcoală a sa, a papei Clement al XI-lea, în 1716, care a felicitat-o pentru marea muncă apostolică şi a elogiat metoda educativă şi întreaga operă a Rozei Venerini. Ea a fost credincioasă acestei şcoli, chiar până la jertfă şi-a dat toată silinţa pentru promovarea umană, creştină şi socială a femeii. Numai ascultarea ignaţiană este secretul sfinţeniei şi al fecundităţii Rozei. Victorioasa concluzie a acestei vieţi, trăită atât de creştineşte, fără nici o abatere este cântarea ascultării. Virtuţile Rozei sunt virtuţile teologale, adică divine, care, pentru a fi exercitate aşa cum trebuie, după bunul plac al lui Dumnezeu, de la care vin şi de la care trebuie să se reîntoarcă, trebuie să găsească în mintea şi în inima creştinului un teren adaptat, bine pregătit. De fapt virtuţile acelea sunt ca tot atâtea seminţe divine, aruncate cu înţelepciune şi cu milă în sufletul nostru, care este ogorul lui Dumnezeu, lucrat de Duhul Sfânt. Credinţa este sâmburele, speranţa este floarea, dar numai dragostea este rodul vieţii creştine. Prudentă fiind şi-a îndreptat spre Cristos toate faptele ei făcându-şi din aceasta scopul şi măsura activităţii sale de fiecare zi. Fiecare Şcoală Pie a fost în acelaşi timp şi o mică Academie Mariană, mai ales în lunile dedicate Sfintei Fecioare Maria. Roza redevenea copilă şi se lua la întrecere cu micuţele eleve în adorarea icoanei expuse în fiecare sală, învăţându-le să cânte Laudele Mariei şi să repete cele mai gingaşe iaculatorii, să îngenuncheze în faţa icoanei,într-o ţinută sărbătorească şi gingaşă. Aceasta evidenţia, cum nici nu s-ar fi putut mai bine, dragostea ei faţă de Maica lui Dumnezeu şi a oamenilor.

După o viaţă plină de slujire şi de evlavie, Roza şi-a aplecat încetişor capul şi a adormit în braţele Tatălui ceresc, în ziua Patimii Domnului, pe data de 7 mai 1728. În Templul cel mare al creştinătăţii, ea apare în strălucirea gloriei berniniene, într-un act de cea mai evlavioasă adoraţie a Domnului. A fost beatificată în ziua de 4 mai 1952 de papa Pius al XII-lea la Roma. Iar ziua solemnă a sosit în duminica de 15 octombrie 2oo6, în Piaţa Sfântul Petru, fiind proclamată sfântă de către papa Benedict al XVI-lea. (cf. G.V. GREMIGNI, Fericita Roza Venerini, 190).

Concluzie

Astăzi se vorbeşte mult de cultură, de formare integrală a persoanei, de promovare a femeii. Această sfântă îmi oferă un mesaj important de proclamat societăţii noastre care face uz şi abuz de aceste cuvinte: o cultură care înţelege să se lipsească de Dumnezeu nu este adevărată cultură. De la ea am învăţat că adevărata educaţie este aceea care eliberează inima de orice condiţionare pentru a face vizibil planul lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

COMBY J., Să citim Istoria Bisericii, II, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2000.

GREMIGNI G.V., La Beata Rosa Venerini, Roma 1952, trad. română de Ion Bălan, Fericita Roza Venerini, Ed. Colecţia „Biblioteca bunului creştin”, Bacău, 1994.

HERTLING L., Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998.

I santi per ogni giorno dell’anno, Edizioni della Pia Societa S. Paolo, Roma, 19473.

PRECLIN E., E. JARRY, Storia della Chiesa, XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974.