Sfânta Tereza de Avila (1515-1582)

În secolul al XV-lea, regatele de Castilia şi Aragon erau conduse de regele Castiliei, Henric al III-lea şi fratele său Ferdinand care era rege de Aragon şi de Sicilia. În acelaşi timp Spania care în Evul Mediu îşi păstrase caracterul feudal, se transformă într-un stat teritorial cu un guvern birocratic. Meritul aparţine marii familii care era formată din Ferdinand şi Izabela. Ei vor face din Spania o mare putere europeană şi graţiei generalului Gonzalo Fernandez de Cordoba, ea va fi ridicată la rangul de putere militară de prim ordin. Tot în această perioadă, doi mari principi vor să fie la conducerea vieţii religioase spaniole. Primul este Petro Gonzalez de Mendoza, în anul 1475 el devine cardinal şi cancelar al lui Ferdinand şi al Izabelei, iar în anul 1482 episcop de Toledo şi primat al Spaniei. El moare în anul 1495 şi-i urmează franciscanul Ximinez de Cisneros, confesor al Izabelei, în anul 1500 înfiinţează Universitatea din Alcala. El este şi un renumit promotor al ştiinţelor biblice prin publicarea în anul 1514 a primei ediţii poliglote a Scripturi (cf. Hertling, 2006, p. 361-368).

La începutul secolului al XVI-lea populaţia Spaniei era de 17 milioane de locuitori. În acel timp era la putere teologia spaniolă care ocupa rolul pe care l-a avut Parisul pe toată perioada Evului Mediu. Primul care îşi va da marii teologii a fost ordinul dominican, pe urmă au urmat un număr mare de sfinţi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea un rol mare l-a avut Filip al II-lea (1556-1598), care prin caracterul său serios, se simţea reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, în faţa căruia tremura, şi numai în faţa lui Dumnezeu se simţea dator să răspundă de faptele sale. Papa Paul al III-lea a fost acela care a dat un nou drum în conducerea biserici, el era un perfect al oamenilor, abil în a trata cu ei şi un maestru în descoperirea persoanelor de valoare. Paul al III-lea începe o reformă a colegiului cardinalilor, tot el alege cardinali o întreagă serie de oameni de mare valoare, astfel în puţini ani readuce Sfântul colegiu la înălţimea condiţiei sale.

Pe lângă ceea s-a întâmplat în Spania în aceea vreme, odată cu răspândirea luteranismului în Germania au avut loc unele războaie între Francisc I regele Franţei şi urmaşul său Henric al II-lea şi între Carol al V-lea şi urmaşul său Filip al II-lea. În acelaşi timp între împărat şi papă lipsea un adevărat acord, papa se temea de puterea mare a împăratului şi în general a casei din Hasburg a celei spaniole. În Italia unde statul pontifical era încercuit de teritorii spaniole (la Nord este Milano, iar la Sud este Napole). Aceasta l-a determinat pe papa să se alieze cu Franţa împotriva Spaniei, chiar să înceapă un război împotriva lui Filip al II-lea (cf. Dumea, 2002, p. 381).

În acel timp Franţa era condusă de Francisc I în care nu erau tolerate doctrine care nu erau catolice. Calvin îşi stabileşte domiciliul la Geneva. Acolo el instituie o republică teocratică pe care o guverna cu mare severitate până la moarte (1564). Calvinismul spre deosebire de luteranism reprezintă un sistem teologic, ce ar putea fi considerat mai degrabă o metodă decât o teologie propriu-zisă. De aceea calvinismul va fi difuzat mai ales de către teologi şi nu va îmbrăţişa ca luteranismul teorii întregi, ci persoane individuale sau grupuri de oameni în care rădăcinile acestei doctrine vor fi foarte adânci (cf. Hertling 2006, p. 351-352).

În perioada vieţii Sfintei Tereza în Spania au avut loc multe evenimente, dintre care amintim moartea regelui Fernando (1516), regenţa lui Cisneros, începutul domniei lui Carol Cvintul marcată de revolta acelor Comunidades, reprimată cu cruzime (1521), cuceririle de peste oceane, războaiele cu Franţa, ameninţările de expansiune ale Imperiului Otoman, războaiele în Italia, predarea Romei (1527). În 1529 turcii sunt la porţiile Vienei. În 1530 papa Clement al VII-lea îl încoronează pe Carol Cvintul la Bologna. În 1531 se produce ruptura lui Henric al VIII-lea cu Roma. Spania din primele decenii ale secolului al XVI-lea cunoaşte o mare efervescenţă intelectuală şi spirituală (Thomas Morus, Luise Vives, Erasmus,). În Spania reformismul catolic riguros a apărut mai cu seamă sub influenţa lui Cisneros care era franciscan, şi a lui Fray Tomas de Villanueva. Ideile lui Erasmus se răspândesc în ciuda opoziţiei adunării ţinute la Vallaloid. Tot în această perioadă în Spania cât şi în alte ţării ale Europei o mare influenţă au avut-o şi protestanţii. În acest elan de devotio moderna se adaugă o experienţă care provenea din Evul Mediu a unor alumbrandos, care sunt acei luminaţii adepţi ai rugăciunii mintale, ai contemplări în linişte, ai unei vieţi religioase interiorizate. Ca şi luteranii sau calviniştii, luminaţii se ridică împotriva excesului de cult exterior, în care fastul mare al ceremoniei riscă să suprime spiritul credinţei şi adoraţia. La polul opus, anumiţi luminaţi ajung prin exces până a se abandona fără nici o reţinere în relaţia cu divinitatea.

Cei mai mari oameni religioşi ai timpului au fost: Ioan de Avila, Ignaţiu de Loyola, Luis de Grenada, şi alţii. Este adevărat că între doctrina adepţilor luminării şi doctrina acestor autori spirituali sau mistici fără să-i exceptăm pe Tereza de Avila şi pe Ioan al Crucii, există puncte comune, prioritatea inspiraţiei venind direct de la Duhul Sfânt, cultul în spirit şi în adevăr (Sesè, 2006, p. 26-27).

În acel timp mănăstirile erau pline de suflete alese, vocaţiile erau numeroase. Poporul spaniol ţinea la ele, nimeni nu se gândea la o reformă. Numai cu mari greutăţi şi într-un cerc restrâns a putut realiza Sfântul Petru de Alcantara o reformă în sânul ordinilor.

Sfânta Tereza se naşte la Avila (Castilia) la data de 28 martie 1515 din părinţii Alfons de Cepeda şi Beatrice de Ahumada de la care preluase şi numele. Educată încă de mică de părinţii nobili, fiind încă copilă citea Vieţile Sfinţilor, sa simţit constrânsă să fugă împreună cu fratele ei Rodrigo spre pământul murilor, unde s-a dăruit să imite viaţa eremiţilor din deşert. Mama sa moare în anul 1529 şi a ales-o ca mamă pe Sfânta Fecioară Maria. Educată fiind de surorile augustine din mănăstirea Sfânta Maria a Harului, regăsind o fervoare pentru rugăciune, dar sănătatea fiind instabilă s-a hotărât să iasă, apoi a fost dusă al Constellanos în Cañada, şi puţin după aceea sa întors la tatăl ei să-i ceară permisiunea să intre la surorile carmelite. La data de 2 noiembrie 1535, primind un refuz din partea tatălui fugi de acasă cerând surorilor să o primească şi primită fiind după doi ani de postulandat şi noviciat face promisiunea simplă la data de 3 noiembrie 1537. Lovită după puţin timp de o boală gravă în 1538 a trebuit să iasă din mănăstire ca să se vindece. În drumul spre Castellanos primeşte cartea Abecedarul spiritual de la unchiul Petru Cepeda, care a fost primul pas important pentru rugăciune (cf. Caraffa, 1969, col. I–II, p. 395).

La restabilirea ei, după trei ani, s-a întors la mănăstire, în aceea vreme, mănăstirea Întrupării era şi mare (140 călugăriţe), şi întru-câtva cu un regim mai destins: camera de primire a mănăstirii era intens frecventată de doamne şi domni din oraş, iar călugăriţele aveau adesea posibilitatea să mai iasă din izolarea vieţii monahale, în această atmosferă în care solitudinea şi sărăcia păreau să nu prea fie preţuite, Tereza a fost prima care a practicat rugăciunea făcută în gând, mai târziu a renunţat la ea, încă şi după moartea tatălui său a reluat-o, pentru a nu mai renunţa niciodată la ea. În acelaşi timp, farmecul ei, chibzuinţă şi caritatea ei erau mult apreciate. Treptat ea a aprofundat practica rugăciunii până când, în 1555 a trăit o convertire interioară. În aceea vreme ea se asemăna cu două persoane penitente: Maria Magdalena şi Augustin, ale cărui Confesiuni au influenţat-o profund. Ea a fost ajutată atât de preotul dominican, cât şi de cel iezuit, însă din nefericire viziunile ei şi alte experienţe trăite au devenit cunoscute din cauza indiscreţiei. În timpul anilor de după 1560, totuşi, ea a primit mult sprijin şi multe încurajări din partea lui Petru din Alcantara.

După 25 de ani de viaţă petrecuţi în Ordinul nereformat al carmelitelor, Tereza a dorit să înfiinţeze o comunitate în care regula de odinioară să fie strict respectată. Proiectul său a întâmpinat o serioasă rezistenţă din partea autori¬tăţilor ecleziastice şi civile; dar noua sa Comunitate a Sfântului Iosif de la Avila, înfiinţată în 1562, cu 13 călugăriţe, în condiţii de sărăcie, privaţiuni şi solitudine, s-a dovedit a fi prototipul altor 16 comunităţi întemeiate în timpul vieţii sale şi a oferit un exemplu pentru alte reforme din alte ţări şi din alte secole. Sărăcia personală, întărită în mod semnificativ de veşmântul aspru din lână cafenie şi de sandalele din piele, era o carac¬teristică. Regimul de muncă manuală, împreună cu milosteniile, asigura câştigul pentru un mod de viaţă foarte simplu, care includea postul definitiv de la consumul de carne, însăşi Tereza, când îi venea rândul, mătura, torcea şi îndeplinea diverse munci casnice. Mănăstirile erau mici şi sărace, dar erau organizate în aşa fel încât nece¬sităţile proprii să poată fi satisfăcute. Robustul bun-simţ al Terezei, chibzuinţă şi încrederea în providenţa divină, asociate cu o extraordinară putere de muncă şi cu capacitatea ei de organizare, au făcut să fie trecute toate problemele. În alegerea candidatelor pentru acest auster mod de viaţă, ea punea accentul mai ales pe inteligenţă şi pe buna judecată „Dumnezeu să ne ferească de călugăriţele proaste!”, deoarece credea că oamenii inteligenţi îşi văd greşelile şi îngăduie să fie îndrumaţi, pe când oamenii slabi şi înguşti la minte nu reuşesc aceasta, ci se complac aşa cum sunt şi nu învaţă niciodată să facă ceea ce este corect. La sfârşitul anilor 1560, Tereza era, de asemenea, activă în reforma călugărilor carmeliţi, în asociere cu Ioan al Crucii. Acesta, ca şi Tereza în propriile-i mănăstiri, întâmpinase multă rezistenţă din partea carmeliţilor încălţaţi (nereformaţi): însă, până la urmă, au recunoscut şi au aprobat o structură juridică independentă. Atât în timpul vieţii, cât şi după ce Tereza a murit, călugării carmeliţi desculţi au adus servicii nepre¬ţuite călugăriţelor, oferindu-le îndrumare spirituală (cf. Farmer, 1999, p. 494-495)

Urmând exemplul mănăstiri Sfântul Iosif din Avila fondată de Sfânta Tereza în jurul anilor (1567- 1582) în Spania au fost fondate 15 case de carmelite desculţe şi această expansiune strict observată a ajuns şi până în Franţa şi în Belgia. În Franţa a ajuns cu ajutorul principesei de Louyue-Ville şi înainte de toate a fericitei Maria Întrupări celebra Madame Acarie. Aceasta obţine în 1602 de la Henric al IV-lea, iar în 1603 de la papa autorizaţia de a introduce reforma carmelitelor în aceea regiune. După multe tratative primele carmelite spaniole a ajuns la Paris pe 15 octombrie 1604. În 1611 Carmelul francez s-a stabilit şi toate religiile sale spaniole cu excepţia uneia au plecat spre Belgia. În 1644 se numărau deja 55 de mănăstiri franceze. Dar paralel acestui succes Carmelul a traversat o dureroasă criză. Carmelitele care în Spania erau conduse şi vizitate de către religioşii aceluiaşi Ordin în Franţa sa întâmplat la fel. A fost zelul cardinalului Petru de Berule care le-a făcut să intre pentru că Sfântul Scaun în 1603 îi numea pe el şi pe alţi doi preoţi francezi superiori ai conventului Carmelului terezian. Berule şi urmaşi săi, superiori oratorului au fost numiţi vizitatori, şi le dă constituţiile pe care Sfânta Tereza le-a stabilit în 1581. În Belgia reforma nu întâlneşte obstacole. Fericita Ana a Sfântului Bartolomeu care a fost implicată pentru difuziunea Ordinului, pentru reforma catolică din Franţa, a introdus şi în alte oraşe din Belgia unde au exercitat şi o mare influenţă (cf. Willaert, 1966, p. 187-188).

În învăţătura sa privind rugăciunea, opera Terezei a fost completată cu abordarea mai argumentat teologică a lui Ioan al Crucii; dar propriile ei scrieri în expresiva limbă locală a pus accentul, printre altele, pe existenţa diferitelor feluri de rugăciune, care nu sunt nici rudimentare, nici propriu-zis mistice, dar care pot să dăinuie şi care chiar dăinuiesc timp de o foarte lungă perioadă mediană care poate dura o jumătate din viaţă sau chiar mai mult. În 1582 a întemeiat ultima mănăstire, la Burgos, dar a murit pe drumul de întoarcere spre Avila, la Alba de Tormes, în 4 octombrie. Trupul i-a fost înmormântat acolo, unde se află şi în ziua de azi. În 1622 a fost canonizată, iar în 1970 a fost declarată Doctor al Bisericii. Idealurile şi modul de viaţă stabilite de ea supravieţuiesc în numeroase mici comunităţi ale călugăriţelor carmelite, care atestă importanţa meditaţiei în lumea modernă, iar lucrările ei sunt citite de creştinii de toate confesiunile, precum şi de mulţi oameni care nu ţin de nici o confesiune. Sărbătorirea ei se ţinea pe data de 15 octombrie, deoarece în 1582, chiar în ziua care urma morţii ei, a fost adoptată Reforma gregoriană a calendarului şi atunci au fost omise zece zile din luna octombrie.

Eu am ales această sfântă pentru că pentru mine este un model de urmat în ceea ce priveşte modul ei de rugăciune şi mai mult în ceea ce priveşte meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. La fel cum pentru Sfânta Tereza de Avila prin rugăciune era mai aproape de Dumnezeu, aşa şi pentru mine rugăciunea este acea lumină care mă ajută să mă apropie mai mult de Dumnezeu, mă ajută să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu. Rugăciunea pentru mine este ceea ce îmi dă putere ca să trec peste toate acele probleme pe care le întâlnesc. Meditarea Cuvântului lui Dumnezeu este ca un far care luminează şi care pe mine mă ajută să pot îl descopăr mai bine pe Dumnezeu, să văd cine este El cu adevărat pentru mine. Cuvântul lui Dumnezeu este o persoană care este prezent mereu la dispoziţia mea, care mă ajută să mă cunosc cât mai bine pe mine însumi, care mă ajută să i-au unele decizi bune pentru viaţa mea. Pentru mine aceste două lucruri sunt foarte esenţiale pentru viaţa mea, pentru că fără ele viaţa nu ar mai avea nici un rost pe acest pământ.

Rezumat

În secolul al XV-lea regatele din Castilia şi Aragon erau conduse de regele Castilie Henric al II-lea şi de fratele său Ferdinand care era rege de Aragon şi de Sicilia. În acel timp Spania se transformă într-un stat teritorial cu caracter birocratic. În aceea perioadă la conducerea vieţii spirituale erau doi principii: primul era Petro Gonzalez de Mendoza, iar al doilea era Ximinez de Cisneros. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea un rol mare l-a avut Filip al II-lea care se simţea reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Papa Paul al III-lea începe o reformă a colegiului cardinalilor. În perioada vieţii Sfintei Tereza în Spania au avut loc multe evenimente, dintre care amintim moartea regelui Fernando (1516), regenţa lui Cisneros, începutul domniei lui Carol Cvintul marcată de revolta acelor Comunidades, reprimată cu cruzime (1521), cuceririle de peste oceane, războaiele cu Franţa, ameninţările de expansiune ale Imperiului Otoman, războaiele în Italia, predarea Romei (1527). În 1529 turcii sunt la porţile Vienei. În 1530 papa Clement al VII-lea îl încoronează pe Carol Cvintul la Bologna. În 1531 se produce ruptura lui Henric al VIII-lea cu Roma. Spania din primele decenii ale secolului al XVI-lea cunoaşte o mare efervescenţă intelectuală şi spirituală (Thomas Morus, Luise Vives, Erasmus). În Spania reformismul catolic riguros a apărut mai cu seamă sub influenţa lui Cisneros care era franciscan, şi a lui Fray Thomas de Villanueva. Ideile lui Erasmus se răspândesc în ciuda opoziţiei adunării ţinute la Vallaloid. Cei mai mari oameni spirituali ai timpului au fost Ioan de Avila, Ignaţiu de Loyola, Luis de Grenada.

Sf. Tereza de Avila se naşte la data de 28 martie 1515, din părinţii Alfons de Cepeda şi Beatrice de Ahumada. Educată încă de mică de părinţi nobili fiind încă copilă, lectura Vieţile Sfinţilor, apoi s-a simţit voită să fugă împreună cu fratele ei Rodrigo spre pământul murilor unde s-a dăruit să imite viaţa eremiţilor din deşert. În anul 1538 fiind boalnavă, a trebuit să iasă din mănăstire ca să se vindece. În drumul spre Castellanos primeşte cartea Abecedarul spiritual de la unchiul Petru Cepeda. Tereza a aprofundat practicat rugăciunii până când în anul 1555, a trăit o convertire interioară, ca mai apoi să se asemene cu două personaje penitente: Maria Magdalena şi Augustin ale cărui Confesiuni au influenţat-o profund. În timpul anilor1560 ea a primit mult sprijin şi multe încurajări din partea lui Petru din Alcantara. După 25 de ani de viaţă petrecuţi în Ordinul nereformat al carmelitelor Tereza a dorit să înfiinţeze o comunitae în care regula să fie respectată. Sărăcia personală întărită de veşmântul aspru din lână cafenie şi de sandalele din piele era o caracteristică bună. Regimul de muncă manuală împreună cu milosteniile, asigura câştigul pentru un mod de viaţă foarte simplu care includea postul total de la consumul de carne. Mănăstirile erau mici şi sărăce dar erau organizate în aşa fel încât necesităţile să poată fi satisfăcute.

În jurul anilor (1567-1582) în Spania au fost fondate 15 case de carmelite desculţe şi această expansiune a ajuns până în Franţa şi Belgia. În Franţa cu ajutorul principesei de Louyue-Ville şi înainte de toate a Fericitei Mariei Întrupări. Aceasta se obţine în 1602 de la Henric al-IV-lea, iar în 1603 de la papa autorizaţia de a introduce reforma carmelitană în acea regiune. După multe tartative primele carmelite spaniole au ajuns la Paris pe 15 octombrie 1604. În 1582 a întemeiat ultima mănăstire, la Burgos, dar a murit pe drumul de întoarcere spre Avila, la Alba de Tormes, în 4 octombrie. În 1622 a fost canonizată, iar în 1970 a fost declarată Doctor al Bisericii. Idealurile şi modul de viaţă stabilite de ea supravieţuiesc în numeroase mici comunităţi ale călugăriţelor carmelite. Sărbătorirea ei se ţinea pe data de 15 octombrie, deoarece în 1582, chiar în ziua care urma morţii ei, a fost adoptată Reforma gregoriană a calendarului şi atunci au fost omise zece zile din luna octombrie.

Bibliografie

CARAFFA FILIPPO, Teresa di Gesú, în Bibliotheca Sanctuorum, Editrice Citta Nuova, Roma, 1969

DUMEA EMIL, Teme de istorie a Biserici, ed. Sapientia, Iaşi, 2002.

FARMER DAVID HUNG, Dicţionar al sfinţilor ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

HERTLING LUDWIG, Istoria Biserici, ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.

SESÈ BERNARD, Viaţa Sfintei Tereza de Avila, ed. Sapientia, Iaşi, 2006.

WILLAERT LEOPOLD, Storia della Chiesa, vol.XVIII/1, La restaurazione catolica dopo il Concilio di Trento, Editrice S. A. I. E., Torino, 1966.