Sfantul Carol Boromeu (1538-1584)

Încă din anul 1521, Carol al V-lea, încredinţase fratelui său, Ferdinand, domeniile ereditare ale Austriei, iar din anul 1531 şi coroana de rege german. În 1555 încredinţează fiului său, Filip, Ţările de Jos şi Burgundia, iar în anul următor renunţă pentru el şi la coroanele Spaniei şi ale regatului Napoli (Ludwig Hertling, 1998, 350). Una din cele mai emblematice şi în acelaşi timp cele mai necunoscute ale istoriei moderne este Filip al II-lea (1556-1598), care a guvernat Spania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (ibidem, 364).

Papa Paul al IV-lea era un înflăcărat patriot italian. Nu-l suporta pe Carol al V-lea, căruia nu-i putea ierta nici jefuirea Romei şi nici presupusa simpatie pentru protestanţi. Mai mult încă nu-i putea vedea pe spanioli, care făceau ce voiau pe pământul napolitan, îi considera o amestecătură de evrei şi mahomedani. De aceea, instigat de nepotul său, pentru un motiv nesocotit, el va declara război Spaniei. Filip al II- lea, care între timp primise de la tatăl său suveranitatea asupra Italiei, îi porunceşte ducelui de Alba să se oprească la porţile Romei cu o mare armată gata de luptă. Papa se vede nevoit să facă repede pace cu duşmanul. Din acest moment este clar că Statul pontifical nu reprezintă o mare putere europeană, aşa cum părea că este pe timpul lui Iuliu al II-lea şi Leon al X-lea (ibidem, 381). În Spania, Inchiziţia, preocupată să împiedice orice infiltraţie eretică, îi vânează pe alumbrados (iluminaţi) şi îi urmăreşte, în acelaşi timp pe unii „spirituali”(J. Comby, vol. II, 1999, 33).

Era perioada când printre locuitorii din nordul Italiei începuseră să fie răspândite ideile promovate de Martin Luther în Germania (V. S., 227). În lupta împotriva împăratului, regii francezi, Francisc I şi Henric al II-lea, i-au ajutat mai mult sau mai puţin pe principii protestanţi germani, şi aceasta deoarece de la diviziunea religioasă a Germaniei se aştepta o slăbire a puterii politice a lui Carol al V-lea. Dacă acest lucru este adevărat, ştim însă că, pentru acelaşi motiv, regii francezi nu doreau în nici un fel discordia religioasă în ţara lor (L. Hertling, 408). În Germania Meridională şi în Elveţia, teritorii întregii trecuseră la apostazie, şi chiar în regiunile germane rămase catolice, cum erau Austria, Ungaria, Transilvania, Polonia, Franţa, şi Scoţia, se formau peste tot insule şi centre de inspiraţie luterană sau calvină. În întregime catolice rămăseseră doar Italia şi Peninsula spaniolă (ibidem, 356). Războiul civil, dezbateri, începutul Conciliului de la Trento: nimic din toate acestea nu reuşeşte să readucă pacea şi unitatea religioasă. Aşa încât, în 1555, pacea religioasă de la Augsburg ia act de divizarea confesională a Germaniei. Principii sunt singurii care au libertatea de a-şi alege confesiunea : cujus regio, ejus religio, „cel ce stăpâneşte ţara, acela îşi impune şi propria credinţă” (J. Comby, 22). Bătrâna creştinătate europeană s-a destrămat deci în mai multe Biserici care se opun Romei, Biserici luterane sau evanghelice, Biserici calviniste sau reformate. Pierzând mult teren, Biserica romană va reacţiona încercând să se reformeze; unii principi catolici se vor lansa chiar într-o luptă de recucerire cu ajutorul armelor. Acest fenomen a fost adesea numit Contra-Reforma (ibidem, 24).

Carol Boromeu s-a născut în ziua de 2 octombrie 1538, fiu al contelui Gilbert Boromeu şi al soţiei sale Margareta de Medicis. În regiunea Umbria, localitatea Arona, pe malulul Lacului Maze (Lago Maggiore), la poalele munţilor Alpi, într-un castel care în secolul al XVI-lea aparţinea familiei Boromeu. Conform obiceiului de atunci, Carol la vârsta de 12 ani, este ales abate onorific, al mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile familiei părinteşti (V.S., 227). A fost educat la Milano şi Pavia. Era inteligent şi cucernic, dar avea un defect de vorbire, se bâlbâia. Avea totuşi o enormă capacitate de a munci. La 22 de ani, primeşte titlul de doctor, timp în care unchiul lui, cardinal de Medici, devine papa Pius al IV-lea (David H. Farmer, 1999, 88). De favorurile cele mai importante ale papei, faţă de Carol, se numără titlul de cardinal, mai apoi, a devenit om de încredere al papei. Moartea neaşteptată a fratelui său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea să renunţe la toate şi să ceară să fie primit la o mănăstire, dar un arhiepiscop prieten îl convinge că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento; hotărârile Conciliului erau bune, dar nu erau oameni care să le pună în practică. La sfatul prietenului său, şi pentru a pune capăt încercărilor de a-l determina să se căsătorească, a cerut să fie sfinţit preot şi episcop. Şi-a impus o zi de post pe săptămână; în programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoştinţelor teologice şi nu rareori se ducea în bisericile de la periferia oraşului, unde slujea şi predica credincioşilor din mahalale, care uneori râdeau zgomotos doar când „tânărul preot” folosea cuvinte dialectale.

Carol însă ştia că umilirile, ajută la însuşirea umilinţei, temelia unei autentice desăvârşiri (V. S., 228). Deşi arhiepiscop, originar dintr-o familie distinsă, trăieşte simplu, mâncând de multe ori numai pâine goală şi bând numai apă. În numeroasele sale vizitaţii canonice îşi duce singur geamantanul. Nu rareori se culca pe scândură goală. În caz de nevoie, Sfântul Carol Boromeu îşi transforma palatul episcopal în spital, îngrijind personal de bolnavi (I. M. Bota, 195).

Papa Pius al IV-lea a hotărât să ducă lucrările la bun sfârşit, ajutat şi de nepotul său, Sfîntul Carol Boromeu, cardinalul de Milano, care deschise lucrările conciliului în 18 ianuarie 1562. Erau prezenţi 113 episcopi, care au confirmat obligaţia episcopilor de a rezida în diecezele lor, desfiinţară strângerea de milă, oprirea concentrării veniturilor bisericeşti într-o singură mână (ibidem, 193). Această a treia perioadă este caracterizată de două mari crize: una generată de problema dificilă a obligaţiei la reşedinţa impusă episcopilor, a doua de raportul dintre primatul roman şi puterea episcopilor. Printr-un compromis acceptat atât de adepţii poziţiei reformatoare şi de papă, ca şi de cei mai puţin dispuşi să aplice ad litteram reforma propusă anterior de conciliu, situaţia este deblocată, iar conciliul îşi poate urma lucrările (E. DUMEA, 2002, 409).

Un mare merit la avut Carol Boromeu, la conciliul din Trento, cu privire în reconvocarea şi fericita concluzie a conciliului Tridentin (18 ian. 1562 – 4 dec. 1563), mai ales când apele au fost agitate din cauza discuţiilor: dacă reşedinţa episcopilor în diocezele lor sunt sau nu de drept divin. Încheiate lucrările conciliului era necesar ca decretele să fie aprobate de papa; care se vor concretiza în mai puţin de 2 luni. Cu toate acestea era necesară pregătirea instrumentelor care să treacă în evenimente concrete actele stabilite la conciliu. În această fază iniţială aplicarea reformei Bisericii stabilite în conciliul Tridentin, Carol Boromeu fiind în fruntea congregaţiei cardinalilor, din dispoziţia papei Pius al IV-lea, îşi exercită misiunea încredinţată.( Biblioteca Sanctorum, vol. III, 813). Deciziile sale, publicate în Actele Bisericii din Milano, ca şi Învăţătură adresată confesorilor se răspândesc, încă din timpul vieţii sale, în toată Europa catolică (J. Comby, 33).

La susţinut activ pe Pius al V -lea, energia, diplomaţia şi atenţia cu totul remarcabile, de care a dat dovadă, au contribuit în mare măsură la continuarea şi încheierea acestuia. Multe dintre hotărârile doctrinare şi disciplinare au fost adoptate la această sesiune. Carol s-a remarcat cu deosebire în alcătuirea Catehismului, dar a participat din plin şi la reformarea cărţilor liturgice şi a muzicii bisericeşti (David H. Farmer, 89). Conciliul nu reuşeşte prea mult în intenţia sa de a înlătura amestecul principilor în problemele Bisericii. Apoi, din cauza închiderii grăbite a conciliului, cauzată de îmbolnăvirea papei, acesta încredinţează pontifului roman reforma Indicelui, a Breviarului şi a Misalului, ca şi compilarea Catehismului roman. Acesta este publicat în 1556, Breviarul în 1568, Misalul, în 1570, iar Indicele în 1564 (E. Dumea, 410).

Datorită atitudinii şi activităţii lui, Roma a devenit din nou „oraşul sfânt” al creştinătăţii, curtea papală a început să impună respect pelerinilor, viaţa religioasă a mulţimilor şi-a recăpătat vigoarea şi elanul. Pentru aceasta, urmaşul lui Pius al IV-lea a fost adânc întristat când Carol şi-a dat demisia din funcţia de Cancelar şi a rugat să fie lăsat să plece la Milano (V. S., 228). În 1564, a fost hirotonisit preot şi consacrat episcop. În calitate de reprezentant al papei în întreaga Italie, se ocupă de Consiliul arhiepiscopal de la Milano, care promulgă hotărârile Tridentine de reformă. A fost chemat la patul de moarte al papei, în 1565, şi a obţinut de la succesorul acestuia, Pius al V-lea, aprobarea de a se stabili la dioceza sa. În 1566 începe reforma acesteia, fiind primul episcop care a locuit acolo permanent, după 80 de ani (David H. Farmer, 89). Aplicarea hotărârilor conciliului în ţările catolice depindea în parte de voinţa suveranilor. Filip al II-lea admite foarte repede hotărârile conciliare, dar „sub rezerva drepturilor mele regale”. În Germania, împăraţii ar fi vrut să obţină pentru preoţi libertatea de a se căsători. În Franţa, considerând că hotărârile conciliului aduc atingere propriei lor puteri, regii refuză publicarea lor (J. Comby, 32).

A insistat asupra reformei morale a clerului deja activ şi a fondat o ligă care să le predea copiilor doctrina creştină, în şcolile de duminică. Reforma sa a fost sprijinită, între alte ordine de iezuiţi şi de barnabiţi (fondat de Antonio Zaccaria). A oferit un foarte generos ajutor pentru English College de la Douai, duhovnicul său fiind un galez, Griffiths Roberts. Îl venera, de asemenea, pe John Fisher, al cărui portret îl purta întotdeauna asupra sa. A făcut inspecţii în văi alpine îndepărtate de dioceza sa îndepărtându-i pe clericii fără educaţie şi nedemni, predicând şi catehizând peste tot, readucându-i pe calea dreaptă pe cei care aderaseră la zwinglianism (David H. Farmer, 89).

A început prin a adopta un standard de viaţă foarte umil, dăruindu-le săracilor, o mare parte din impresionanta sa avere. Era foarte preocupat de educaţia clericilor, pentru care a înfiinţat seminarii ce au fost iniţiate în multe alte părţi (David H. Farmer, 89). Carol Boromeu a început opera de refacere chiar din propria locuinţă. Palatul arhiepiscopal a fost transformat într-un fel de mănăstire săracă şi tăcută, unde întâietatea era acordată credincioşilor de rând, săracilor, orfanilor. Pentru refacerea vieţii preoţeşti a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape în fiecare an aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în sinoade diecezane, ce sau transformat în tot atâtea trepte de înălţare a pregătirii şi demnităţii clerului. Măsurile luate de el nu au fost acceptate de toţi cu plăcere. Canonicii bisericii „Santa Maria de la Scala” au folosit oameni înarmaţi spre a-l împiedica să intre în biserică şi au ajuns chiar să pună la cale asasinarea Arhiepiscopului, pe când se afla în capela lui. Atentatul a eşuat, Sfântul Carol fiind doar rănit. El l-a iertat pe atentator, dar a desfiinţat mănăstirea „Santa Maria de la Scala”, sechestrându-i averile şi dăruindu-le săracilor şi operelor diecezane. A vizitat personal toate parohiile diecezei, până la cele mai îndepărtate, dintre stâncile aspre ale Alpilor, îşi purta singur ulciorul cu lapte şi castanele cu care se hrănea în aceste călătorii. Când ajungea într-o localitate, intra tăcut în scaunul de spovadă, ca un simplu preot din vecinătate; ajuta pe preoţii din sate în cele mai obişnuite slujiri preoţeşti, ca un vicar, sau un coleg prieten; în felul acesta a redat credincioşilor şi preoţilor încrederea în Păstorul cel Mare. Când asupra regiunii Milano, s-a abătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a dragostei şi a energiei sale. Deoarece guvernatorul spaniol şi autorităţile au părăsit oraşul, el a luat în mâini frânele autorităţii bisericeşti şi civile şi a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bună voinţă la luptă cu îngrozitorul flagel. Lăsând palatul arhiepiscopal complet gol, a organizat şi a înzestrat şase spitale; a pus să fie tăiate toate perdelele şi tapetele pentru a îmbrăca copiii orfani, mergea personal prin case adunând trupurile celor morţi şi ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de penitenţă, mergând desculţ şi cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a mâncat decât pâine şi apă. În tot acest timp, ochii lui erau îndreptaţi spre Isus Răstignit, pe care îl vedea suferind şi murind în nenumăraţii fii sufleteşti ai săi. Valul negru al morţii a dus cu el 17.000 de credincioşi şi 130 de preoţi. Carol Boromeu a rămas în viaţă, pentru ca să cunoască lovituri grele din partea guvernatorului spaniol, reîntors în Milano după ciumă; Sfântul Părinte Papa l-a apărat. Pentru Biserica din Milano, şi pentru păstorul ei a început o perioadă binecuvântată de linişte şi progres spiritual (V. S., 229). În 1583 a fost numit inspector apostolic în Elveţia, unde a trebuit să se ocupe de problema vrăjitorilor, dar şi de urmările învăţăturile lui Calvin şi Zwingli (David H. Farmer, 89).

Simţind că i se apropia sfârşitul, s-a dus încă o dată în Arona natală, şi cu emoţie s-a rugat la cele 14 staţiuni ale Drumului Crucii ce urcă pe muntele Varallo. S-a întors de aici cuprins de febră, şi în ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit pentru Mântuitorul Cristos (V. S., 229). A murit la Milano, fiind înmormântat în catedrala locală. A luat naştere imediat un cult şi a fost canonizat în 1610. Influenţa sa în ce priveşte Contrareforma, comparabilă cu cea a lui Ignaţiu de Loyola sau Filip Neri, a fost directă şi profundă, cu deosebire în legătură cu educaţia clericilor şi Catehismul. Înainte de orice, a fost un exemplu remarcabil de pastor extrem de cucernic reformator într-o dieceză importantă care tocmai atunci avea nevoie de un asemenea conducător (David H. Farmer, 89).

Pentru mine, Sfântul Carol Boromeu, înseamnă un exemplu de slujitor în via Domnului, care merită cu adevărat să fie urmat. M-a impresionat forţa sa, care uneori părea a nu avea limite, în muncă şi dăruire pentru viaţa celor defavorizaţi, neajutoraţi, le-a adus o rază de speranţă. A învăţat ce înseamnă a iubi şi a te dărui, dar i-a ajutat şi pe alţii să facă la fel. Nu a stat prea mult pe gânduri când era în joc viaţa sa, ci a riscat în această viaţă pământească, pentru a obţine viaţa de veci, cea care cu adevărat contează.

Rezumat

Sfântul Carol Boromeu s-a născut în anul 1538, în Italia regiunea Umbria, localitaea Arona, pe malul lacului Maze, locuia într-un castel care în secolul al XVI-lea aparţinea familiei Boromeu. Conform obiceiului de atunci, Carol la vârsta de 12 ani, este ales abate onorific, al mănăstirii „Sf. Graţian”, aflată pe domeniile familiei părinteşti. Era perioada când printre locuitorii din nordul Italiei începuse să fie răspândite ideile promovate de Martin Luther. La jumătatea sec al XVI-lea, Carol al V-lea încredinţează fiului său Filip al II-lea, coroana Spaniei, Ţările de Jos, Burgundia şi regatul Napoli. În Germania Meridională şi în Elveţia, teritorii întregi trecuseră la apostazie şi chiar în regiunile germane rămase catolice: Austria, Ungaria, Transilvania, Polonia, Franţa, şi Scoţia, se formau peste tot insule şi centre de inspiraţie luterană sau calvină. În întregime catolice rămăseseră doar Italia şi Peninsula spaniolă. Războiul civil, dezbateri, începutul Conciliului de la Trento: nimic din toate acestea nu reuşeşte să readucă pacea şi unitatea religioasă. Carol a fost educat la Milano şi Pavia. Era inteligent şi cucernic, dar avea un defect de vorbire, se bâlbâia. La 22 de ani, primeşte titlul de doctor, timp în care unchiul lui, Cardinal de Medici, devine papa Pius al IV-lea. Moartea neaşteptată a fratelui său iubit, în 1562, l-a tulburat mult. Se gândea să renunţe la toate şi să ceară să fie primit la o mănăstire, dar un arhiepiscop prieten îl convinge că locul lui este în via Domnului, unde distrugerile erau tot mai mari, cu toate eforturile depuse de Conciliul din Trento. Şi-a impus o zi de post pe săptămână; în programul său de lucru a prevăzut câteva ore pentru completarea cunoştinţelor teologice şi nu rareori se ducea în bisericile de la periferia oraşului, unde slujea şi predica credincioşilor din mahalale, care uneori râdeau zgomotos atunci când „tânărul preot” folosea cuvinte dialectale. Carol însă ştia că umilirile, ajută la însuşirea umilinţei, temelia unei autentice desăvârşiri. Deşi arhiepiscop de Milano, originar dintr-o familie distinsă, trăieşte simplu, mâncând de multe ori numai pâine goală şi bând numai apă. În numeroasele sale vizite canonice îşi duce singur geamantanul. Nu o dată se culca pe scândură goală. În caz de nevoie, Sfântul Carol Boromeu îşi transforma palatul episcopal în spital, îngrijind personal de bolnavi. Cu ajutorul său s-a redeschis ultima sesiune a conciliului din Trento (18 ian. 1562 – 4 dec. 1563), aduce un mare aport în special când apele au fost agitate din cauza discuţiilor: dacă reşedinţa episcopilor în diocezele lor sunt sau nu de drept divin. Carol s-a remarcat cu deosebire în alcătuirea Catehismului, dar a participat din plin şi la reformarea cărţilor liturgice şi a muzicii bisericeşti. A insistat asupra reformei morale a clerului deja activ şi a fondat o ligă care să le predea copiilor doctrina creştină, în şcolile de duminică. Pentru refacerea vieţii preoţeşti a întemeiat mai multe seminarii, pe care le supraveghea personal; aproape în fiecare an aduna pe toţi episcopii şi preoţii diecezei în sinoade diecezane, ce sau transformat în tot atâtea trepte de înălţare a pregătirii şi demnităţii clerului. Când asupra regiunii Milano, s-a abătut ciuma neagră (1576-1578), Carol Boromeu a arătat întreaga măsură a dragostei şi a energiei sale, el a luat în mâini frânele autorităţii bisericeşti şi civile şi a chemat pe preoţi şi pe toţi cei de bună voinţă la luptă cu îngrozitorul flagel. Mergea personal prin case adunând trupurile celor morţi şi ajutând la îngroparea lor; zilnic făcea cu cei mai în putere o procesiune de penitenţă, mergând desculţ şi cu crucea pe spate în fruntea lor; 10 luni nu a mâncat decât pâine şi apă. Valul negru al morţii a dus cu el 17.000 de credincioşi şi 130 de preoţi. În ziua de 3 noiembrie 1584, la vârsta de numai 46 de ani, sufletul său mare a părăsit pământul pe care cu drag a muncit şi a suferit pentru Mântuitorul Cristos. A murit la Milano, fiind înmormântat în catedrala locală. A luat naştere imediat un cult şi a fost canonizat în 1610.

Bibliografie

AMORE AGOSTINO, Carlo Borromeo, în Biblioteca Sanctorum, vol. III, Città Nuova Editrice, Romae, 1962.

COMBY JEAN, Să citim Istoria Bisericii, vol. II., Arhiepiscopia Romano Catolică, Bucureşti, 1999.

DUMEA EMIL, Teme din Istoria Bisericii, Sapienţia, Iaşi, 2002.

FARMER D. H., Dicţionar al Sfinţilor, univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

HERTLING LUDWIG S. J., Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998.

Vieţile Sfinţilor, vol. II., Arhiepiscopia Romano Catolică, Bucureşti, 1983.