Sfânta Maria Margareta Alacoque (1647- 1690)

Sfânta Maria Margareta Alacoque a trăit în Franţa într-un context, în care din punct de vedere politic situaţia pe plan intern se stabilizase odată cu edictul de la Nantes, din 1598, al lui Henric al IV-lea prin care se acorda libertatea religioasă (cf. EARLE CAIRNS, 1997, 308). Datorită acestui edict, protestanţii au rezistat mai bine în Franţa.

Din punct de vedere religios, Biserica franceză se îndrepta spre reformă. O cauză a dorinţei de reformă a fost cu siguranţă conciliul din Trento (din 13 dec. 1545 până la 4 dec. 1563), sau poate mai precis, adunarea clerului de la Paris din 17 iulie 1615 (unde au fost prezenţi 3 cardinali, 47 de episcopi, şi peste 30 de reprezentanţi din restul clerului), unde clerul prezent acolo, a jurat să accepte şi să urmeze conciliul din Trento, ceea ce a dat un impuls bisericii din Franţa spre reformă (cf. HUBERT JEDIN, 1975, 621). În acest climat ia naştere jansenismul cu rigorile şi lipsurile lui.

Curentul şi-a luat numele de la episcopul de Ypres, Cornelius Jansen. Jansen a scris o carte publicată postum, despre teologia Sfântului Augustin, în care explica, totala corupţie a naturii umane, din cauza păcatului original. Cartea a fost condamnată în anul 1642 de către Urban al VIII-lea.

În anul 1643 Antoine Arnault jansenist, doctor la Sorbona, şi fratele abatesei de la Port-Royal, Angelique Arnault, publică o carte „Despre Împărtăşania frecventă” în care condiţiile pentru primirea împărtăşaniei erau exagerate. Rigorismul era atât de mare încât credincioşii se îndepărtau de Euharistie (cf. LUDWIG HERTLING, 2001, 418).

În Franţa secolului al XVII-lea, atât necredincioşii cât şi janseniştii, au pus în umbră doctrina dragostei lui Cristos pentru toţi oamenii, inclusiv pentru păcătoşi (FRAMER DAVID HUGH, 1999, 37). În acest climat prin intermediul Sfintei Maria Margareta Alacoque, prin viaţa ei plină de încredere totală în Dumnezeu, ia amploare devoţiunea către Inima lui Isus, care este izvor de iertare şi de îndurare pentru toţi, chiar şi pentru păcătoşi. Prin Inima lui Isus, iubirea divină, iubirea lui Dumnezeu devine iubire umană, Dumnezeu devine mai accesibil tuturor oamenilor, mântuirea este mai aproape. Maria Margareta devine mesagerul predilect al Inimii lui Isus prin moştenirea lăsată, prin promovarea cultului Inimii lui Isus.

Documentul dat de Biserică dedicat acestei forme de spiritualitate, care acceptă revelaţiile primite de Margareta este enciclica Papei Pius al XII-lea, Haurietis Aquas, din 15 mai 1956. Biserica a ridicat-o la demnitatea liturgică de solemnitate. De fapt, această devoţiune către Inima Prea Sfântă a lui Isus, reprezintă centrul spiritualităţii creştine şi cheia înţelegerii întregii istorii a mântuirii.

Margareta Maria a fost al cincilea copil al soţilor Claudiu Alacoque şi Filiberta Lamyn. Ea s-a născut la data de 22 iulie 1647 în localitatea Janots, lângă Verosvres, localitate din estul Franţei, nu departe de Lyon. Maria Margareta a fost botezată la data de 25 iulie 1647.

Încă din copilărie a manifestat o repulsie vizibilă faţă de cuvintele şi actele indecente, simţindu-se permanent îndemnată, după cum va mărturisi mai târziu într-o scrisoare, să spună aceste cuvinte, pe care atunci nici ea nu le înţelegea bine: „O Dumnezeul meu îţi consfinţesc curăţia sufletului meu, şi fac vot de castitate perfectă”. Când avea opt ani, tatăl său a murit, şi mama sa a încredinţat-o grijii surorilor clarise din Charolles. Aici s-a pregătit pentru Prima Sfântă Împărtăşanie, pe care a primit-o la vârsta de numai nouă ani. În legătură cu acest eveniment îşi va aminti mai târziu: „A revărsat în inima mea atâta dezgust faţă de toate distracţiile, încât nu-mi mai plăcea nici una, deşi le căutam cu multă ardoare”. Astfel Dumnezeu începea să o pregătească pentru o misiune ce-i va aduce mari suferinţe fizice şi morale. Timp de patru ani a fost ţintuită la pat de o boală ce făcea ca „oasele să-mi străpungă pielea” (IVAN GOBRY, 1992, 28). În tot timpul bolii ea nu s-a revoltat, ci a continuat să-L iubească pe Dumnezeu. Ea promite chiar, Maicii Domnului că dacă îi va dărui sănătate va deveni una dintre fiicele ei. Bucuria sănătăţii redobândite însă, şi neastâmpărul celor paisprezece ani ai săi, au făcut-o să-şi uite promisiunea făcută, şi să alerge după distracţiile ce i le oferea căminul părintesc şi societatea. Aceasta însă ţinu puţin timp deoarece mama lor s-a îmbolnăvit, şi grija gospodăriei a fost luată de soacra ei, şi de rudele tatălui decedat, rude care nu prea o suportau pe Margareta, deoarece ea frecventa des Biserica din apropiere, şi au ajuns să o învinuiască de cele mai josnice intenţii. Uneori drept ca pedeapsă, au refuzat să-i dea mâncare şi ea a fost nevoită să apeleze la bunătatea unor cunoştinţe. Margareta însă nu şi-a pierdut curajul şi buna dispoziţie. Când va fi în mănăstire, ea va spune despre rudele care au asuprit-o că sunt binefăcătoarele sufletului său. „Maria era o fire umilă în care lucra Domnul cu o mare putere. Era plină de umilinţă, adesea rugându-se prostrată, sau în genunchii goi. Când era descoperită rugându-se simţea o mare tulburare după cum spunea şi ea în autobiografie„ (IVAN GOBRI, 1992, 27).

Cu prilejul jubileului din anul 1670, călugărul franciscan care a predicat la zilele de reculegere în parohia Verosvres, i-a ascultat mărturisirea şi apoi i-a dat asigurarea că este chemată la viaţa de mănăstire, după ce în prealabil Maria Margareta, încă nehotărâtă îi ceruse sfatul.

În ziua de 19 iunie 1671 Margareta şi-a făcut testamentul, conform uzanţelor, şi a intrat în mănăstirea călugăriţelor vizitandine sau ale „vizitării” din Paray-le-Monial. Ordinul a fost înfiinţat de sfinţii Francisc de Salles şi Francesca Chantal, şi pus sub semnul vizitei Fecioarei Maria la verişoara sa sfânta Elisabeta (cf. FRAMER DAVID HUGH, 1999, 37). Margareta a primit haina religioasă la data de 25 august 1671. Sora care se îngrijea de formarea novicelor, observând spiritul de adâncă unire cu Dumnezeu a tinerei începătoare, i-a spus să meargă şi să se aşeze în faţa Domnului Isus Cristos ca o pânză care aşteaptă în faţa pictorului. Şi pictorul divin a început realizare unei icoane vii a umilinţei, a iubirii faţă de Preasfântul Sacrament, a dorinţei de sacrificiu pentru ispăşirea păcatelor de nerecunoştinţă ale oamenilor, faţă de nesfârşita dragoste a lui Dumnezeu. Astfel în data de 27 decembrie 1673, pe când se afla în adoraţie în faţa altarului, îl vede pe Cristos în Preasfântul Sacrament. Iată cuvintele Mântuitorului: "Inima mea dumnezeiască este atât de aprinsă de dragoste faţă de oameni, şi îndeosebi faţă de tine, încât nu-şi mai poate stăpâni flăcările ei arzătoare, ci trebuie să le răspândească cu ajutorul tău, şi să se arate oamenilor ca să-i îmbogăţească cu comori nepreţuite……Pentru ca să fac acest lucru te-am ales pe tine căci eşti o prăpastie de nevrednicie şi de neştiinţă, aşa că toate vor fi făcute prin mine” (IVAN GOBRY, 1992, 53-54).

În anul 1674 urmează alte apariţii ale Mântuitorului, dintre care cea mai impresionantă e probabil cea din luna lui iulie, în care Isus se arată strălucind în mărirea Sa dumnezeiască, cu cele cinci răni ca cinci sori din care ţâşneau flăcări din toată fiinţa Sa divină. Prin pieptul Său deschis se vedea Inima Sa Prea Sfântă, izvorul viu al acestor flăcări de nestins. Atunci Isus i-a revelat că păcatele de răceală şi de nerecunoştinţă şi de dispreţ sunt cele care îl supără cel mai mult. Spre sfârşitul anului 1676 Margareta primeşte o altă frumoasă revelaţie. Sfânta Fecioară îi apare cu pruncul în braţe spunându-i: „Iată cine te va învăţa ce trebuie să faci” (IVAN GOBRY, 1992, 119).

Dotată cu mare spirit de umilinţă, călugăriţa din Paray-le-Monial, a avut multe de înfruntat atunci când a transmis superiorilor mesajul primit de la Dumnezeu pentru a fi transmis. Considerându-se că acesta este rodul imaginaţiei exaltate a călugăriţei, ei au refuzat cu hotărâre să îl ia în seamă, supunând pe vizionară unor aspre umilinţe, de exemplu odată au spus că este o fanatică vizionară care are nevoie de minestră (PIERO BARGELLINI, 1980, 580). Spre uimirea tuturor însă Margareta şi-a păstrat calmul, buna dispoziţie, respectul faţă de superiorii ei îndeplinind cu sârguinţă îndatoririle încredinţate ei urmând deviza Sfântului Francisc Nu cere nimic, nu refuza nimic. Între timp la începutul anului 1675 este numit spiritual al mănăstirii părintele iezuit Claude de la Colombiere, om cu o mare cultură şi o viaţă spirituală aleasă. El înţelege sensul adânc şi valoarea descoperirilor relatate de Margareta, astfel încât prin discreţie şi perseverenţă reuşeşte să îndepărteze părerile greşite cu privire la Margareta şi la descoperirile primite, astfel încât mulţi dintre cei care se declaraseră adversari ai autenticităţii revelaţiilor de la Paray-le-Monial , acum le susţineau cu înflăcărare. Astfel părintele Claude de la Columbiere devine un aşteptat şi dorit aliat al Mariei Margareta.

În ciuda multor dificultăţi întâmpinate din partea surorilor, a superiorilor spre sfârşitul vieţii, Margareta a avut parte de marea mângâiere, de a vedea cum evlavia către Prea Sfânta Inimă a lui Isus, încrederea în Prea Sfânta Inimă a lui Isus, în Dumnezeu, şi sărbătoarea în cinstea Prea Sfintei Inimi au devenit fapt împlinit. În ziua de 17 octombrie 1690, la vârsta de 43 de ani, ea s-a stins cu mulţumire în suflet căci şi-a îndeplinit misiunea de a face cunoscută iubirea.

Procesul canonic de beatificare al Margaretei a început la câţiva ani după moartea ei, mai exact la 25 ani de la moartea sa, procesul fiind iniţiat în anul 1715 de abatele Languet, vicar general la Autun, scriindu-i chiar şi viaţa, însă janseniştii au reuşit, la fel cum au făcut cu multe alte cauze franceze, să stopeze, să falimenteze toate demersurile în vederea unei bune desfăşurări a canonizării (FILIPPO CARAFFA, 1996, 809), aceasta până când Papa Benedict al XV-lea, în sărbătoarea Înălţării Domnului din anul 1920, a ridicat-o la cinstea sfintelor altare.

Pentru a sublinia însemnătatea misiunii îndeplinite de Sfânta Margareta Maria Alacoque, Papa Benedict al XV-lea a dispus ca deasupra unuia dintre altarele Bazilicii Sfântul Petru să se aşeze un mare tablou lucrat în mozaic, reprezentând-uL pe Domnul nostru Isus Cristos care arată Sfintei Margareta inima Sa iubitoare.

Sărbătorirea sfintei Margareta Maria Alacoque este pe data de 16 octombrie. Sărbătoarea Prea Sfintei Inimi a lui Isus, devoţiunea primei Vineri din lună, aşezarea la loc de cinste a icoanei cu inima Mântuitorului, sunt practici îndrăgite de mulţi credincioşi şi aducătoare de nenumărate haruri, fiind confirmate de autoritatea supremă a Bisericii.

Sfânta Maria Margareta Alacoque, prin revelaţiile primite a reuşit să dea lui Dumnezeu în faţa oamenilor figura unui Tată milostiv, a unui Dumnezeu accesibil, care iubeşte cu o inimă plină de dragoste, astfel încât cinstirea Prea Sfintei Inimi a lui Isus, ca întruchipare reală şi simbol viu al dragostei divine faţă de oameni, capătă proprietatea de a deveni izvor de putere, de revigorare a speranţei în salvare, în mântuirea personală, şi punct de reper pentru creştinii înconjuraţi de atâtea dificultăţi, de atâtea erezii.

Pe mine m-a impresionat mult viaţa acestei mare mistice care prin modul ei umil prin atitudinea ei faţă de cei care nu au acceptat-o ca fiind sinceră, prin modul ei de a-şi trăi vocaţia religioasă, a reuşit să înfrunte toate împotrivirile care erau la un moment dat în jurul ei, şi ceea ce este mai important, este că a reuşit să ne transmită şi nouă din bogăţiile primite de ea de la Cristos. Astfel prin ascultare şi supunere totală faţă de superiorii ei, care nu au înţeles-o de la început, ea a reuşit cu ajutorul harului divin să răspundă chemării sale de a face cunoscută iubirea Prea Sfintei Inimi a lui Isus faţă de noi oamenii, a reuşit să dea oamenilor timpului ei, şi nu numai, un punct de ancorare în furtunile vieţii.

Bibliografie.

GOBRY IVAN, Margherita Maria Alacoque e le rivelazione del Sacro Cuore, Ed. Citta Nuova, 1992.

PIERO BARGELLINI, Mille Santi del Giorno, Terza edizione, Vallecchi, 1980.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 2001.

JEDIN HUBERT, Storia della Chiesa, vol VI, ed. Jaca Book, Milano, 1975.

HUGH DAVID FRAMER, Maria Margareta Alacoque, în Dicţionar al Sfinţilor, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.

CARAFFA FILIPPO, Sfânta Maria Margareta Alacoque, în Bibliotheca Sanctorum, Citta Nuova, Roma, 1996.

CAIRNS EARLE E., Creştinismul de-a lungul secolelor: O istorie a bisericii creştine, Cartea creştină, Oradea, 1997.