Francisc Xaveriu (1506-1552)

Contextul istoric

„La sfârşitul secolului al XV-lea, apar naţiunile moderne, care se doresc independente faţă de papalitate şi faţă de Imperiul German percepute ca forţe ale trecutului” (J. COMBY, 1999, p. 6). Încă din acest secol al XIV-lea îşi face loc ideea introducerii unei reforme radicale a Bisericii, care să ducă la regăsirea mesajului iniţial al creştinismului.

Începând cu secolul al XVI-lea, istoria Bisericii capătă unele caracteristici noi (Biserica latină şi Biserica orientală urmează deja, de câteva secole, drumuri diferite. Reforma luterană va diviza Biserica latină în mai multe confesiuni. În acelaşi timp, ca urmare a marilor descoperiri geografice, Evanghelia este propovăduită în mai multe părţi ale lumii). Într-o perioadă în care statele se afirmă şi în care triumfă absolutismul, istoria Bisericii devine adesea, inclusiv în ţările catolice, istoria Bisericii naţionale. Tot în această perioadă are loc o profundă înnoire culturală care permite răspândirea scrierilor datorită inventări tiparului.

Şi în Biserică la începutul secolului al XVI-lea, apar oameni hotărâţi să realizeze o reformă a Bisericii, care mai apoi va căpăta un caracter de contrareformă. Tot în această perioadă era o credinţă mare în vrăjitorii, unii dintre papii care au condus Biserica în acele timpuri au luat poziţie împotriva vrăjitorilor. Apare astfel opera dominicanilor „Ciocanul vrăjitoarelor”.

În acest secol al XVI-lea, are loc ruptura de biserica romană. Cel care a declanşat mişcarea împotriva Bisericii catolice a fost Martin Luther. Originea acesteia trebuie căutată în decăderea morală a clerului şi în refuzul comunităţilor din Germania de a mai finanţa o Biserică coruptă. Reforma a fost urmarea directă a slăbirii autorităţii papale. Această ruptură s-a născut din pietatea sfârşitului Evului Mediu, din acea căutare pătimaşă a lui Cristos în Evanghelie. Ideile lui Luther au determinat ruptura de Biserica Romei şi astfel ia naştere Biserica Luterană. Luther nu avea de gând să întemeieze o nouă Biserică, el credea că, revenind la Evanghelie, Biserica se va reforma singură. Ruptura de Biserică, Papa, Roma nu se opreşte doar la Germania ci se extinde şi-n afara graniţelor Germaniei. În Elveţia (prin Zwingli) şi Franţa (prin Calvin).

Şi în Franţa, s-a resimţit, necesitatea reformării Bisericii şi reînvierii credinţei iniţiale ale Bisericii. Regele Francisc I era favorabil noilor idei, până la apariţia afişelor (1534), când protestatarii cereau înlăturarea liturghiei. Scandalul la obligat pe rege să ia măsuri împotriva protestatarilor dar nu va reuşi să oprească reforma care-l avea în frunte pe Calvin care a preluat unele din ideile luterane dar a mai adăugat şi altele lângă acestea ca de exemplu înlăturarea liturghiei. Spre 1560 toată Europa de Nord a fost câştigată de ideile Reformei. Calvinismul a câştigat teren în Franţa, Suedia, Ungaria şi în special în Ţările de Jos.

Dacă fervoarea şi neliniştea religioasă au făcut să apară reformatori care se despart de Biserica romană, tot astfel apar reformatori care se manifestă în istoria bisericii romane, astfel în sânul ordinului franciscan apare o nouă ramură, capucinii şi în aceeaşi perioadă ia naştere Compania lui Isus (cf. J. COMBY, 1999, pp. 6-20). Un aport deosebit la reforma Bisericii l-au adus iezuiţii, congregaţie călugărească înfiinţat de spaniolul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), figură importantă a Renaşterii spaniole şi a misticii europene, fost comandant în armata lui Carol al V-lea. Promotor al Contrareformei, Loyola a lăsat un ghid de meditaţii mistice adunate sub titlul „Exerciţii spirituale”. Cu toate măsurile luate, unitatea Bisericii romano-catolice nu a mai putut fi refăcută.

Ţara catolică, în care influenţa reformei aproape nu s-a simţit deloc, a fost Spania. Situaţia Spaniei în secolul al XVI-lea, a fost una de schimbări atât pe plan politic cât şi pe plan religios. Odată cu căsătoria cele doi, Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta de Castilia care au fondat monarhia absolută a provocat tot mai multe drepturi în domeniul ecleziastic. În anul 1515 Navarra se uneşte cu Casilia după ce a fost supus în 1492 ultimul stat maur, cel de Granada, şi astfel din acest an întreaga peninsulă, cu excepţia Portugaliei, se constituie ca un unic regat. Spania se transformă astfel dintr-un stat feudal într-unul teritorial cu un guvern birocratic. Meritul aparţine abilei familii conducătoare compusă din Ferdinand şi Isabela (cf. L. HERTLING, 2006, p. 361).

Spania datorită conducătorilor a progresat atât politic cât şi spiritual. În acest timp doi mari principi ai Bisericii s-au succeda la conducerea Ei. Un mare merit în reforma şi în consolidarea Bisericii din Spania l-a avut franciscanul Francisc Ximenes, succesorul cardinalului Mendozy, confesorul şi sfătuitor al reginei Isabela. Biserica a cunoscut o înflorire religioasă care a crescut pe tot parcursul întregii perioade a secolului al XVI-lea. A promovat cu mare zel reforma moravurilor clerului şi ordinelor religioase. Astfel se puneau bazele Spaniei, care mai apoi devine într-un anumit sens patria spirituală a restaurării catolice şi a contrareformei. În acest secol al XVI-lea apar cei mai mari sfinţi din Spania, cu ar fi: Francisc Xaveriu, Tereza de Avila, Ioan al Crucii, franciscanii Pedro de Alcantara şi respectiv Pascal Baylon, Francisco Borgia fiecare contribuind la formarea teologiei spaniole care va ocup locul pe care-l avuse Parisul în perioada Evului Mediu (cf. ibidem, p. 361).

Când portughezii se instaurează la Goa (India), ei vor să-i supună pe localnici Bisericii latine, fapt ce va antrena conflicte şi schisme. Având ca bază Goa (unde este episcopie din 1533), portughezii încearcă o evanghelizare sumară. Sfântul Francisc Xaveriu, va participa pentru o perioadă de timp la această activitate de evanghelizare (cf. J. COMBY, p. 62).

Sfântul Francisc Xaveriu, date auto-biografice

Sfântul Francisc Xaveriu, membru al Societăţii lui Isus, declarat de către Papa Pius al X-lea patronul misiunilor, în 1904, „s-a născut la 7 aprilie 1506, într-o regiune din nordul Spaniei în castelul Xavieri din Navarra, la poalele munţilor Pirinei, fiul soţilor Juan de Jassu şi Maria de Azpilcuea, căruia i s-a dat numele de Francisc” (Vieţile Sfinţilor, vol. II, 1992, p. 281).

Tatăl său, consilier al regelui Navarrei, a visat să-l vadă ajuns pe cele mai înalte trepte sociale, a plecat la Paris pentru a studia literele, unde l-a cunoscut pe Ignaţiu de Loyola, căruia i s-a alăturat la fondarea Societăţii lui Isus. „În ziua de 15 august 1534, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Ignaţiu, împreună cu Francisc şi cu alţi colegi, au coborât în cripta bisericii de pe Montmartre, şi sub privirile Preacuratei s-au consacrat lui Dumnezeu şi au făcut votul de sărăcie desăvârşită; apoi şi-au propus să meargă în Ţara Sfântă şi de acolo să înceapă opera lor misionară, după ce mai întâi vor fi declarat supunere necondiţionată faţă de Sfântul Părinte Papa

În drumul lor continuau studiul teologiei, în vederea hirotonirii, se opreau la biserici şi spitale şi ajutau la diferite treburi, spre a-şi câştiga hrana, îşi impuneau renunţări şi penitenţe aspre. Primind binecuvântarea Suveranului Pontif au pornit spre Ţara Sfântă, dar războiul dintre veneţieni şi turci i-a împiedicat să-şi ducă planul la îndeplinire. Conform dispoziţiilor Papei, au fost hirotoniţi preoţi la Veneţia şi repartizaţi la diferitele activităţi pastorale”( ibidem p. 281).

Viaţa misionară

„Francisc a lucrat câtva timp la Padova şi Bologna, apoi s-a dus la Roma, unde a colaborat cu Ignaţiu de Loyola la redactarea Constituţiilor Societăţii lui Isus. În 1539, regele Portugaliei a cerut misionari şi un delegat apostolic pentru Indiile Orientale care au fost cucerite de el şi peste care acum era rege. Deoarece călugărul destinat acestei misiuni s-a îmbolnăvit, Ignaţiu a apelat la Francisc Xaveriu, care răspunde acestei chemări din toată inima” (ibidem, p. 282).

Trimiterea lui Francisc Xaveriu în Orientul Îndepărtat a fost o urmare a dorinţei regelui care voia să creştineze popoarele acelui ţinut. Astfel au plecat şi la 6 mai 1542 au debarcat pe coasta de vest a Indiei, în regiunea Goa. „La începutul activităţii sale, Francisc renunţase la puterile sale de legat şi se pusese la dispoziţia episcopului de Goa. Francisc nu s-a distins de ceilalţi misionari decât prin zelul său extraordinar. Metoda sa, ca şi a lor, era cea tradiţională dar însă cu un caracter particular de adaptare la modul lor de a vorbi, gândi. Grija lui pastorala s-a manifestat mai întâi faţă de rezidenţii portughezi a căror viaţă morală şi religioasă era foarte decăzută. Doar după aceea, Francisc s-a orientat spre convertirea păgânilor; a vizitat comunităţile existente deja, s-a preocupat de organizarea lor, a predicat şi a botezat” (W. BANGERT, 2001, p. 50).

Francisc Xaveriu, a fost primul reprezentant al glorioasei tradiţii misionare a Societăţii lui Isus. Pe drum nu ezita să-i ajute la cele mai umile activităţi pe cei de pe vas, fiind frate şi păstor sufletesc pentru toţi (W. BANGERT, 2001, p. 50).

„Activitatea sa misionară durează zece ani şi cuprinde o arie foarte întinsă: India, Insulele Malacca şi Molusce. Malacca a însemnat pentru Francisc un vârf din înălţimea căruia el şi-a putut lărgi orizontul apostolic, întrucât aici a întâlnit oameni care iau povestit despre China şi Japonia unde el mai apoi a activat ca misionar (Japonia) şi unde dorea să fie misionar (China). Aici cuvântul său înflăcărat era însoţit de semne minunate botezând mii de oameni, dedicându-se în special săracilor, încercând să-i îndepărteze de la vechile practici păgâne, adesea repetându-se minunea din ziua Rusaliilor, deoarece toţi cei care-l ascultau îl înţelegeau, deşi vorbeau limbi diferite” (Vieţile Sfinţilor, p. 282).

Francisc Xaveriu a devenit astfel apostolul Indiei şi al întregului Extrem Orient, rămânând, fără nici un dubiu, cel mai mare dintre toţi misionarii epocii moderne. El s-a dedicat cu totul activităţii misionare, a tradus rugăciuni în limbile popoarelor la care şi-a desfăşurat activitatea, îi învăţa pe localnici şi a dat sfaturi chiar şi comercianţilor şi navigatorilo europei.

După şapte ani de activitate în India, a trecut în Japonia, unde a rămas douăzeci şi opt de luni. Părăseşte India pentru a merge în ţinuturi puţin cunoscute (Molucche şi Japonia) şi la o distanţă care pentru acele vremuri era imensă; aici intervine o nouă schimbare în viaţa sa, în modul său de a evangheliza, de a se raporta cu oamenii şi cu celelalte culturi. Ajuns în Japonia (1549-1551), el concepe proiectul de a-şi extinde activitatea şi în China. Dar pătrunderea în acel teritoriu a rămas imposibilă. O dată ajuns în Japonia, simte nevoia de a studia limba şi de a cunoaşte cultura şi religia din acest loc; arată o mare admiraţie pentru acest popor, pentru inteligenţa lui şi pentru posibilităţile evanghelice. Se dedică muncii de cateheză, la traducerea catehismului, la ascultare şi la dialog, în special cu persoanele influente, dând dovadă de o mare răbdare fără a căuta imediat roade (ibidem, p. 283).

Inima şi gândul lui Francisc erau puternic atrase de imensele întinderi ale Chinei. Părăsind Japonia, s-a reîntors la Goa şi de aici s-a îmbarcat pentru China, la 14 aprilie 1552. Ajuns pe insula Sancian, la 150 km în faţa portului Canton, întovărăşit de un singur tânăr chinez, aştepta un prilej potrivit să treacă pe celălalt ţărm, dar ostenelile neîntrerupte şi lipsurile de tot felul şi-au spus cuvântul. În ziua de 2 decembrie, un colonist sărac, aflat întâmplător pe insulă, l-a găsit căzut la pământ, sleit cu totul de puteri, cu faţa întoarsă spre continentul galben; l-a dus în coliba lui şi a încercat să-l ajute, dar a doua zi, 3 decembrie 1552, la vârsta de patruzeci şi şase de ani, a închis ochii pentru totdeauna. Mâna care botezase peste trei sute de mii de convertiţi şi binecuvântase mulţimi nenumărate acum se odihnea (ibidem, p. 283).

Mult mai important pentru misiunile în popoarele asiatice dotate cu o cultură elevată, a fost recunoaşterea faptului ca misionarii trebuie să se adapteze popoarelor de diferite culturi, dacă într-adevăr vor să le convertească. Problemele referitoare la succesele sfântului Francisc, canonizat de Grigore al XV-lea în 1622, minunile sale, darul limbilor pe care l-a primit de la Dumnezeu, trebuie puse pe un plan secundar în comparaţie cu metoda folosită de el. Numărul persoanelor botezate de el, între care se găseau mulţi fii din părinţi creştini, se apropie de 30.000; veştile referitoare la minuni sunt făcute cunoscute numai după moartea sa, iar scrisorile sale înfăţişează nemulţumirea lui în privinţa dificultăţilor de înţelegere a limbilor indigene. Ceea ce a făcut din el un mare misionar, a fost forţa de atracţie pe care o deţinea. Exemplul şi scrisorile sale au entuziasmat mii de suflete generoase în a deveni misionari asemenea lui.

Ceea ce mă impresionează la acest sfânt, Francisc Xaveriu, este dorinţa, modul şi iubirea cu care porneşte în a împlini misiunea încredinţată de Dumnezeu într-un moment atât de dificil în istorie. Un alt lucru care m-a impresionat, este acea modalitate de adaptare la cultura poporului în care este misionar, înainte de a predica învaţă limba şi obiceiurile pentru locurilor în care va activa pentru ai putea intra în modul de viaţă al oamenilor din acel teritoriu, pentru a căuta modalitatea care se potriveşte pentru a putea face cunoscută vestea mântuirii. Aş putea spune că un al treilea lucru care mă interesează la acest sfânt este acest lucru de a face o nouă evanghelizare a celor care erau deja creştini dar numai cu numele.

 

Rezumat

Francisc Xaveriu a trăit într-o perioadă zbuciumată din istoria Bisericii, spre sfârşitul Renaşterii, perioadă de luptă pentru apărarea credinţei, atât prin luptă armată împotriva pericolului turcesc, cât şi prin lupta cuvintelor împotriva scindării credinţei referitor la reforma protestantă care lua proporţii.

Dacă fervoarea şi neliniştea religioasă au făcut să apară reformatori care se despart de Biserica romană, tot în acelaşi timp se manifestă încercări de reformă încă din secolul precedent şi în sânul bisericii romane.

Spania locul unde s-a născut Francisc Xaveriu era într-o situaţie deosebită care nu a fost afectată de protestantism, şi care datorită lui Ferdinand şi Isabela, soţi, se îmbunătăţea atât pe plan politic cât şi spiritual. Spiritual datorită celor care au fost la conducerea Bisericii spaniole fiind ajutaţi şi de cei doi soţi abili care erau la conducere. Spania se transformă în această perioadă, dintr-un stat feudal într-unul teritorial cu un guvern birocratic.

Sfântul Francisc Xaveriu, membru al Societăţii lui Isus, declarat de către Papa Pius al X-lea patronul misiunilor, în 1904, s-a născut la 7 aprilie 1506 şi a trăit 46 de ani părăsind lumea în 1552.

Întâlnirea cu Ignaţiu de Loyola cu care a fondat congregaţia „Societatea lui Isus”, a făcut ca viaţa sa să se schimbe. Fiind sfinţit preot la Veneţia în timp ce era în drum spre Ţara Sfântă, dar războiul dintre veneţieni şi turci i-a împiedicat să-şi ducă planul la îndeplinire. Se întorc la Roma unde îl ajută pe Ignaţiu la redactarea constituţiilor congregaţiei Societăţii lui Isus.

Trimiterea lui Francisc Xaveriu în Orientul Îndepărtat a fost o urmare a dorinţei regelui Ioan al XXII-lea. La cererea lui Ignaţiu pleacă, imediat fără a mai lua rămas bun de la cei dragi, în misiune în India. Activitatea sa misionară durează zece ani şi cuprinde o arie foarte întinsă: India, Insulele Malacca şi Molusce.

Francisc, misionar, trebuie să se adapteze popoarelor de diferite culturi, dacă într-adevăr vroia să le convertească, şi datorită adaptării la diferite culturi, a făcut din el cel mai mare misionar al epocii moderne. Astfel se dedică muncii de cateheză, la traducerea catehismului, la ascultare şi la dialog, în special cu persoanele influente, într-un prim moment ca mai apoi să se dedice celor săraci, dând dovadă de o mare răbdare fără a căuta imediat roade. Grija lui pastorală s-a manifestat mai întâi faţă de rezidenţii portughezi, a căror viaţă morală şi religioasă era foarte decăzută, doar după aceea Francisc s-a orientat spre convertirea păgânilor. Ceea ce a făcut din el un mare misionar, a fost forţa de atracţie pe care o deţinea, schimbarea modului de evanghelizare prin a se adapta la cultura poporului şi nu prin impunerea unor scheme rigide, care era în părţile catolice, şi prin modul de a nu impune celor care vor fi creştini să ştie limba latină.

Bibliografie

1) Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1992.

2) BANGERT V. WILLIAM, Istoria Iezuiţilor, Editura Ars Longa, Iasi, 2001.

3) COMBY JEAN, Să citim Istoria Bisericii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1999.

4) HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006.