Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591)

Cultura şi civilizaţia spaniolă şi-a pus amprenta pe tot secolul al XVI-lea, începând de la instituţiile militare, vestimentaţia, până la stilul de viaţă. Teologia spaniolă ocupă rolul pe care îl avusese Parisul pe toată durata Evului Mediu. Una dintre personalităţile cele mai mari şi necunoscute în acelaşi timp ale istoriei moderne este Filip al II-lea, care a guvernat Spania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Este de o mare importanţă faptul că în acest secol a existat o ţară, una dintre cele mai mari puteri ale epocii, imună la orice erezie, care în momentele de criză a fost capabilă să pună la dispoziţie forţele sale pentru reînnoirea Bisericii (cf. Hertling L., 363-365).

Intervalul de timp în care a trăit Sfântul Alois nu poate să facă abstracţie de situaţia religioasă. Astfel, a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost condiţionată puternic de reforma protestantă începută câteva decenii înainte. Faptul intensificase orientările reformatoare deja prezente în lumea catolică ce au fost analizate în Conciliul din Trento, cu puţin înainte de naşterea lui Alois. Deciziile luate la Trento au fost de tip doctrinar, iar pe de altă parte avea în vedere schimbări importante în ceea ce priveşte stilul de viaţă creştin.

Reînvigorarea care se urmărea avea în vedere faptul că viaţa creştină decăzuse mult şi era propusă din nou trăirea după modelul evanghelic, in special pentru oamenii bisericii care ajunseseră să trăiască ca păgânii uitând că sunt chemaţi la a fi imitatori ai lui Cristos; reforma catolică era mai presus de toate reforma clerului prin care s-a schimbat toată societatea (cf. Brunelli R., 20-22).

Erau două puncte principale pe care se insista în vederea unei mai mari perfecţionări spirituale: pietatea şi caritatea. Pietatea consta într-o rugăciune mai intensă şi o participare mai conştientă la sacramente, ceea ce presupunea o mare cunoaştere a legilor lui Dumnezeu şi o propunere reînnoită de a le observa. Caritatea comportă o nouă responsabilitate în a-i ajuta pe cei nevoiaşi, în special pe săraci şi bolnavi.

Don Ferrante, marchiz din Castiglion şi donna Marta, amândoi aparţinând de curtea regelui Filip al II-lea al Spaniei şi a reginei Isabella de Valoir, şi-au celebrat căsătoria cu mare fast în capela propriului palat din Madrid la 11 august 1566. Dorind ca primul lor fiu să se nască în castelul strămoşesc, au cerut şi au obţinut permisiunea să se întoarcă anul următor. Naşterea primului copil a avut loc pe 9 martie 1568. Pioasa mamă a vrut să-l înveţe încă de mic copil marea artă a rugăciunii, şi să-l sensibilizeze faţă de cei săraci; tatăl în schimb vedea în el un moştenitor virtuos care avea să îmbrăţişeze cariera militară.

De abia ridicat în picioare, don Ferrante îi dărui fiului său o îmbrăcăminte militară cu armură, după victoria de la Lepanto din 1571. Primind ordin de la Filip al II-lea să conducă învingătorului don Giovanni de Austria 3000 de soldaţi italieni, îl luă şi pe fiul său care avea atunci 4 sau 5 ani.

Ajuns aici, micul prinţ deveni răsfăţatul soldaţilor, şi tot de la ei s-a obişnuit cu limbajul milităresc şi vulgar a cărei semnificaţie nu-i era cunoscută. În 1573 don Ferrante şi-a îmbarcat soldaţii pentru Tunisia, iar Alois s-a reîntors la Castiglione alături de mama şi fraţii săi. La vârsta de 7 ani s-a trezit în el dorinţa de a dialoga cu Dumnezeu iar fiindcă era cuprins de un mare zel şi de o mare înflăcărare s-a hotărât să-şi dedice viaţa în întregime slujirii lui Dumnezeu.

Când în 1576 don Ferrante s-a reîntors la Castiglione a găsit teribila ciumă care a îngrozit întreaga Italie dar a găsit şi caritatea lui Carol Borromeu. În această situaţie, şi-a dus cei doi fii, pe Alois şi pe Rudolf, la Florenţa la vechiul său prieten Francesco de Medici pentru a-i trimite la studii şi poate cu intenţia de a stinge în Alois spiritul pietăţii ce-l cuprinsese, dar era deja târziu.

Într-un mod cu totul special, la Florenţa Alois şi-a dezvoltat marea devoţiune faţă de Sfânta Fecioară Maria. Sanctuarul dedicat Preacuratei Fecioare avea o atracţie deosebită pentru el,de aceea îl vizita în fiecare zi, îşi îndeplinea devoţiunile şi chiar s-a consacrat cu totul Mamei lui Dumnezeu făcându-i vot de curăţie pe toată viaţa: ”Îngenunchind în faţa icoanei Preacuratei, făgădui în mod solemn că va păstra până la sfârşitul zilelor sale curăţia şi fecioria. Acum îţi aparţin cu totul ţie Sfântă Mamă, se ruga el cu ardoare în inima sa. Păstrează-mă şi ocroteşte-mă ca pe un bun şi o proprietate a ta” (Hünermann W., 85).

Numit guvernator de Monferrato, în zona Piemontului, don Ferrante a oferit o locuinţă şi fiilor săi la curtea din Mantova. Aici Alois a început să simtă primele semne de boală pentru care medicii îl sfătuise să urmeze o severă abţinere de la mâncăruri şi băuturi. Dar ceea ce la început era terapie medicală el a transformat-o în mortificaţie voluntară şi obişnuinţă faţă de iubirea divină.

Aici şi-a manifestat dorinţa de a-i ceda fratelui Rudolf toate drepturile familiale şi să se abandoneze total slujirii Domnului în starea clericală. Arhiepiscopul de Milano, Carol Borromeu, viitorul sfânt, era acum între oamenii bisericii implicaţi în a îndeplini opera de reînnoire hotărâtă la Conciliul din Trento. În 1580 face o vizită pastorală, în numele papei Grigore al XIII-lea, în dieceza de Brescia de care aparţinea şi Castiglione. În absenţa marchizului don Ferrante, Alois se prezentă în faţa cardinalului pentru a-i aduce omagiile cuvenite. Când arhiepiscopul, impresionat de înţelepciunea şi de maturitatea spirituală, află că Alois la 12 ani nu primise prima împărtăşanie îi promite acestuia că-i va distribui cât mai curând pâinea îngerilor. De fapt, pe 22 iulie, în sărbătoarea Mariei Magdalena primi sfânta împărtăşanie din mâinile cardinalului (Brunelli R., 56).

În toamna anului următor s-a întors la curtea regelui Filip al II-lea, în Spania şi a rămas timp de doi ani ca paj de onoare al principelui moştenitor, don Diego, urmând în acelaşi timp cursurile de filozofie.

Citind despre experienţele misionarilor din cadrul Companiei lui Isus, ce-şi desfăşurau activitatea in India, se simţi înclinat să intre în această congregaţie, nu înainte de a se ruga intens Maicii Bunului Sfat să-l lumineze în alegerea pe care urma să o ia. Rugăciunile sale nu au rămas în zadar, şi, în sfârşit, a căpătat o adevărată certitudine. Era în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în biserica iezuiţilor, şi pe când îşi făcea rugăciunea de mulţumire în faţa icoanei Preacuratei, după ce primi sfânta Euharistie, a auzit o voce zicând: Aceasta este voinţa mea, ca tu să intri în Societatea lui Isus (cf. Hünermann W., 133).

Compania lui Isus ai cărei membrii sunt cunoscuţi şi sub denumirea de iezuiţi a fost fondată în 1534 şi a primit aprobarea papală 6 ani mai târziu. Ea s-a caracterizat printr-o expansiune rapidă şi un dinamism extraordinar care a făcut-o să devină una dintre principalele forţe în opera de reînnoire a Bisericii. Datorită lor spiritul misionar a renăscut în sânul bisericii iar operele misionare au reînflorit prin intermediul unor personalităţi precum Francisc Xaveriu care a plecat să evanghelizeze partea orientală şi care a devenit mai târziu patronul misionarilor.

Într-o epocă în care preoţii din parohii şi uneori chiar şi episcopii începuseră să iasă din crizele morale şi culturale în care erau cufundaţi, preoţii din Compania lui Isus străluceau prin pregătirea intelectuală şi profunda spiritualitate, apărând ca o punte de diamante a unei Biserici care voia să-şi redescopere adevărata şi profunda identitate (cf. Brunelli R., 22).

Comunicarea deciziei de a intra în Societatea lui Isus provocă o mare nemulţumire din partea tatălui care a încercat toate metodele pentru a-l face să renunţe la această alegere. În sfârşit, renunţă la moştenire în favoarea fratelui Rudolf şi intră în noviciatul fraţilor iezuiţi din Roma.

În zorii dimineţii de 25 noiembrie 1587, Alois a depus primele voturi în mâinile rectorului Vincenzo Bruno şi cu o voce puternică rosti formula pioasă: Atotputernice, Veşnice, Dumnezeule, deşi sunt cel mai nevrednic, plin de încredere în faţa Preasfintei Fecioare, a întregului cor îngeresc, a Maiestăţii Tale dumnezeieşti, vreau să trăiesc în sărăcie, ascultare şi castitate în Societatea lui Isus (cf. Hünermann W., 214).

În iarna anului 1587, din ordinul superiorilor de la Colegiul Roman participă la o dispută filosofică din care ieşi strălucitor. Prin demonstraţiile sale clare, ingenios întocmite, Alois captivă auditoriul cel numeros, care adesea îl întrerupea cu aplauze furtunoase. Apoi urmară adversarii, câţiva doctori în teologie care-l contraziceau cu obiecţiile lor, însă Alois se apăra aşa de abil încât aplauzele deveniră din ce în ce mai puternice (Hünermann W., 215).

Înainte de a începe ultimul an de teologie a fost înştiinţat printr-o revelaţie, la Milano, că va fi chemat din această viaţă la Domnul, de aceea trebuia să-şi dezlipească inima de toate lucrurile pământeşti pentru a fi pregătit să fie înveşmântat de virtuţi. Între anii 1590-1591, în Italia se perinda o epidemie groaznică care făcea multe victime. Chiar şi energicul papă Sixt al V-lea a căzut pradă acestei epidemii. Alois îi imploră pe superiori să-i dea acceptul să-i îngrijească pe bolnavi în spitale. Aici caută să-i îngrijească pe bolnavii cei mai oribili, mai desconsideraţi, dar pericolul contaminării îi determină pe superiori să-i interzică accesul în acel spital. La insistenţele sale reuşi să-i convingă să-şi desfăşoare activitatea într-un alt spital în care riscul contaminării era mai scăzut. Mergând spre spital întâlni un bolnav care părea abandonat în mijlocul străzii, se opri, îl purtă pe spate şi îl duse pentru a fi îngrijit. Probabil acest act de caritate semănă în Alois germenul morţii (cf. Ferri E., 212-217).

Alois suportă cu răbdare boala care-l consuma încetul cu încetul, iar în spirit de supunere înghiţea medicamentele pe care i le oferea fratele infirmier. Numai o singură dată întrebă, zâmbind: Crezi într-adevăr că aceste medicamente şi toate prostiile tale ar putea să mă împiedice să merg la Dumnezeu (Hünermann W., 252).

Moartea surveni în ziua 21 iunie 1591, în ziua sărbătorii Trupul şi Sângele Domnului, la vârsta de 23 de ani, exact cum fusese anunţat în revelaţia primită la Milano. Papa Paul al V-lea îi dă titlul de fericit în anul 1605 iar Benedict al XIII-lea îl canonizează în 1726; în anul 1720, acelaşi papă îl proclamă patronul tineretului, în special al studenţilor (cf. Bibliotheca Sanctorum, 348-354).

Pentru a-l cunoaşte mai bine trebuie să ţinem cont şi de scrierile sale care ne dezvăluie mai bine viaţa, personalitatea şi bogăţia spirituală. Ele constau în mare parte din scrisori de o valoare reală în cunoaşterea sa. Unele sunt simple comunicări, altele sunt dense reflexii spirituale iar altele sunt relatări de fapte dramatice, cum ar fi cea de la Madrid în care vorbeşte despre patima jocurilor de noroc a tatălui său, sau alta în care îl sfătuieşte pe fratele său să-şi facă publică căsătoria secretă.

Tot complexul de scrieri ni-l prezintă pe Alois ca fiind o persoană matură, inteligentă şi cultă, interesat de problemele vieţii, ale societăţii contemporane dar este în acelaşi timp caracterizat de o credinţă profundă (cf. Brunelli R., 161).

Cine îşi va pierde viaţa pentru mine şi-o va salva. Această promisiune a lui Cristos se poate observa pe parcursul vieţii Sfântului Alois. În baza consideraţiilor pământeşti el şi-a pierdut viaţa renunţând la tot ce i s-a oferit dar şi-a salvat-o pentru eternitate punându-şi toată speranţa şi încrederea în Providenţa divină. Dacă ar fi urmat cale care părea că este trasată pentru el, dacă ar fi fost marchiz de Castiglione cu siguranţă numele său s-ar fi găsit doar în cărţile de istorie locală.

În schimb, datorită curajului pe care l-a avut de a persevera în alegerea făcută, de patru secole este admirat, venerat şi iubit în toată lumea (cf. Brunelli R.,143).

Trebuie să privim la Alois ca la un camarad de drum pentru că el a parcurs o cale la fel ca a noastră dar a făcut-o într-un mod care ne invită în mod profund la reflexie. A înfruntat diverse experienţe pozitive şi negative, a fost încercat de boli chiar de mic copil, a înfruntat multe pericole, a experimentat defectele oamenilor, ambiţiile neînfrânate ale celor puternici, imoralităţile, viciile, provocate uneori de propria familie. S-a dedicat mult pregătirii intelectuale studiind cu râvnă în vederea propovăduiri Evangheliei lui Cristos, a trăit intens viaţa spirituală dar a şi călătorit mult întâlnind persoane şi ambiente diverse. În timp ce alţii au căzut ispitelor conformându-se spiritului vremii, el a ştiut să-şi fie propriul stăpân folosindu-se de inteligenţă şi credinţă, identificând între diversele căi posibile şi uşoare de străbătut, propria cale depăşind orice obstacol cu răbdare şi perseverenţă.

El nu a fost sfânt din naştere, sfinţenia sa a fost o victorie după o luptă desfăşurată pe multe fronturi, a fost cucerirea unei personalităţi lucide care a ajuns foarte devreme la maturitatea unui adult, de aceea el nu vorbeşte doar tinerilor ci tuturor.

Într-o epocă actuală caracterizată de consumism, senzualism, Alois afirmă cu puterea exemplului că pentru om, adevărata libertate constă în a domina lucrurile înainte de a fi dominat de ele. El este înţeleptul care ne îndeamnă să urmăm înţelepciunea perenă a Evangheliei: să-l iubeşti pe Dumnezeu contemplând minunăţiile înfăptuite pentru noi şi să-l iubeşti pe aproapele făcând din propria viaţă un dar acelora pe care îi iubeşte Dumnezeu (cf. Brunelli R., 156-158).

Sfântul Alois este pentru mine un exemplu edificator care a ştiut să asculte glasul divin şi în ciuda tuturor inconvenientelor, a piedicilor ivite, a ştiut să fie perseverent şi coerent în vocaţia primită. El îmi arată că Dumnezeu este alături de mine şi oricât de grea mi s-ar părea viaţa consacrată, cu voinţă puternică, şi încredere în Providenţa divină voi putea să-mi urmez idealul sfinţeniei, şi să fiu un semn al prezenţei lui Cristos în lume.

Bibliografie

BIBLIOTHECA SANCTORUM, VIII, Citta nuova, Roma, 1967.

BRUNELLI ROBERTO, Un uomo di nome Luigi, An. Veritas, Roma, 1950.

FERRI EDGARDA, Luigi Gonzaga, ed. Paoline, Milano, 1991.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Ars Longa, tr. Emil Dumea, Iaşi, 1998.

HÜNERMANN WILHELM, Prinţul Gonzaga: o biografie a sfântului Alois, Sapientia, tr. Alois

Bişoc, Iaşi, 2002.