Ioan al lui Dumnezeu (1495-1555)

Ne aflăm la sfârşitul secolului al XV-lea, secol în care apar naţiunile moderne, care se doresc independente faţă de papalitate şi faţă de Imperiu German, fiind percepute ca forţe ale trecutului. Are loc o profundă înnoire culturală care primeşte numele de Renaştere. Iar inventarea tiparului permite răspândirea scrierilor antichităţii profane şi religioase.

La începutul secolului al XVI-lea, apar oameni hotărâţ‏i să realizeze o Reformă a Bisericii. Din nefericire, ca urmare a neînţ‏elegerilor şi a violen‏ţelor reciproce, această Reformă va provoca ruperea unităţ‏ii Bisericii Apusene. Tot la sfârşitul acestui secol, vor fi trasate noile contururi ale unei geografii religioase. În 1516, prin concordatul de la Bologna, regele Francisc I obţine de la papa Leon al X-lea dreptul de a-i numi pe toţi episcopii şi abaţii din regat, ceea ce îi conferă o putere considerabilă asupra Bisericii Franţei. Anglia nu este decât un mic regat, dar unul din suveranii ei, Henric al VIII-lea (1509-1547) ocupă un rol de prim rang în Europa politică şi religioasă (cf. Comby, 2001, p. 6).

În 1519, noul împărat Carol al V-lea este, în acelaşi timp, moştenitor al domeniilor casei din Habsburg, al domeniului casei de Burgundia şi al regatului Spaniei. Dacă se mai adaugă şi cuceririle coloniale ale Spaniei în Lumea Nouă, se poate în‏ţelege de ce Carol al V-lea visează la o dominaţ‏ie universală, care însă se va izbi de vecinul său, regele Fran‏ţei, şi de papalitate (cf., ibidem, p. 7).

Marea persecuţ‏ie a început cu puţ‏in timp înainte de mijlocul secolului al XV-lea şi a durat până la 1630. Luptele religioase din Germania până în anul 1555, confruntarea violentă dintre împărat şi reformatori, cu victoria sterilă a lui Carol al V-lea, în pofida sfârşitului pozitiv al războiului, renunţă la luptă şi ajunge la un compromis împovărător cu principii protestanţ‏i (1532-1555). În acelaşi timp cu răspândirea luteranismului, au loc războaie între Francisc I regele Fran‏ţei (şi succesorul său Henric al II-lea) şi Carol al V-lea (şi succesorul său Filip al II-lea). Amintesc aici şi jefuirea Romei din anul 1527, operă a trupelor imperiale, alcătuită în cea mai mare parte din germani şi spanioli (mercenari, lăncieri) care l-a obligat pe papa Clement al VII-lea să se refugieze la Castelul S. Angelo, de unde a asistat neputincios la devastarea oraşului (cf. Dumea, 2002, p. 381).

În 1521, Francisc I îi declară din nou război lui Carol al V-lea, iar puţ‏in mai târziu, în anul 1526 s-a reunit dieta din Speier. Trei ani mai târziu, Carol se află în cond‏iţii bune: Francisc I a fost din nou înfrânt, turcii au fost respinşi la Viena. Rezultatul: o nouă dietă la Speier, în 1529, şi se interzice introducerea unor alte noutăţ‏i în Germania.

În anul 1530, la Ausburg, o nouă dietă examinează o profesiune de credin‏ţă emisă de reformatori pentru a ordona şi a face cunoscută propriile idei, Confessio augustana, lucrare a unui discipol al lui Luther. Carol al V-lea a condamnat Confessio augustana, a reconfirmat edictul de la Worms din 1521 şi a impus restituirea bunurilor sustrase Bisericii, fixând un termen în care protestanţ‏ii trebuiau să cedeze. O nouă dietă la Nurenberg, în anul 1532.

În anul 1547, într-o bătălie de lângă Muhlberg, zugrăvită de Tiţ‏ian, într-un tablou renumit, protestanţ‏ii au fost învişi. La Augsburg, în 1548 este promulgat un decret numit Interim, impunând o doctrină substanţ‏ial ortodoxă, care acordă însă unele derogări de la disciplina tradiţ‏ională, căsătoria preoţ‏ilor şi comuniunea sub ambele specii. Tot la Augsburg a avut loc pacea care a fost încheiată de Ferdinand, fratele lui Carol, între protestanţ‏i şi catolici (cf., ibidem, p. 385).

Juan Ciudad s-a născut la Montemor-o-novo, aproape de Evora, în Portugalia. La vârsta de 8 ani, fără ca părinţii să ştie, a fost luat de acasă şi dus la Oropesa, în Noua Castilie, unde a trăit pentru mai mult timp în casa unui anume Mayoral. O primă depărtare, o prevestire a plecării voluntare din locurile sale natale, când va avea patruzeci de ani, căutând ţara pe care „ţi-o voi arăta eu” (Bellido, 2001, p. 32). În secolul XVI, Oropesa era un oraş cu mulţi locuitori, înconjurată de bogăţii naturale, care se află la treizeci şi cinci de kilometri de o altă localitate importantă, Talavera de la Reina. Domnea în acel timp în Portugalia Emanuel I, rege care avea o anumită simpatie pentru evrei. Cronicile spun că s-au dat ordine de a fi luaţi de acasă copiii mai mici de 14 ani şi de a fi duşi în alte oraşe pentru a fi crescuţi în religia catolică. Urmările acestui ordin au fost dramatice: unii dintre evrei aleargă mai curând să-şi îneacă copiii, decât să se despartă de ei. Familia lui Ioan era de origine evreiască şi decretele regelui Portugaliei, date cu ani înainte de a intra în vigoare şi care îi afecta pe copiii sub 14 ani, au avut efect şi asupra lui Ioan. Acest lucru explică îndepărtarea lui de casa părintească, când avea 8 ani (cf. Bellido, op. cit., 34). „Când a fost destul de mare, stăpânul îl trimisese să păzească animalele; el trebuia să ducă animalele şi lucrurile de care aveau nevoie păstorii, iar acest lucru el îl făcea foarte bine pentru că, dat fiind faptul că părinţii nu mai era cu el de mult, el făcea orice pentru a-i plăcea stăpânului; mai târziu el devine păstor şi rămase păstor până când pleacă din casa lui, deşi stăpânul îl iubea din tot sufletul” (, ibidem, p. 35). Asta până când stăpânul îl lasă să meargă în armată. La intervenţiile regelui Franţei, Francisc I, care după ce a încercat să cucerească Pamplona, în octombrie 1521, a reuşit să cucerească Fuenterrabia. În ianuarie 1523, Curtea din Valencia începe să caute soldaţi pentru a recuceri oraşele de lângă frontieră. În primăvara acelui an, căpitanul Juan Ferruz vine pentru a recruta soldaţi din Oropesa. Până la vârsta de 27 de ani, a lucrat ca păstor şi agricultor, apoi la vârsta de 28 de an, s-a alăturat mercenarilor contelui Oropesa, iar în 1522 a luptat pentru Spania în celebra bătălie de la Pavia, dintre Carol al V-lea şi Francisc I (cf. VS, 1992, p. 105), pentru a elibera San Sebastian şi Fuenterrabbia de sub ocupaţia franceză. Intră într-o companie condusă chiar de Juan Ferruz, care era sub ordinele contelui de Oropesa. Mai târziu a participat la apărarea Vienei asediate de Sultanul turc Soliman II, în 1529. La întoarcerea de la Viena, coboară la Coruna şi merge să îşi vadă locurile natale, unde găseşte un unchi care îi povesteşte despre ai lui, care au murit deja. Pleacă de acolo, deja hotărât să îl urmeze pe Cristos. O dată luată hotărârea, nu îi trebuie prea mult să schimbe toiagul de păstor cu arma. Avea un suflet bun, dar era şi inocent şi foarte curajos în faţa pericolului. În anul 1535, ajunge la Sevillia, unde va căuta de lucru ca păstor. În acest oraş a fost construită o catedrală, care era atât de frumoasă, încât nu există o alta care să o egaleze, şi care poate fi considerată demnă de oraşul Sevillia. Acolo a apărut vorba că: „nu se poate numi rege cel care nu domneşte la Sevillia” (Bellido, op. cit., 39). De aceea, împăratul Carol V, cu nouă ani înainte, a ales Sevillia pentru a se căsători cu Isabela de Portugalia, regina pe care Tiţian o va imortaliza într-un tablou. Apoi merge la Gibraltar, cu intenţia de a merge spre Ceuta, pe coastele africane. Lucrează la Ceuta ca pietar, ca zidar, pentru a putea întreţine o familie portugheză care a pierdut totul. Ioan găseşte o mănăstire franciscană, unde se confesează unui frate care îl ascultă cu calm şi care descoperi rănile sale, căci îi se confesă din toată inima. Concluzia la care ajunge el în urma sfaturilor păritelui a fost de a abandona Ceuta şi de a întoarce în Spania (cf. Ibidem, p. 45). În Gibraltar, a devenit negustor ambulant, vânzând cu aşa mare succes cărţi axate pe teme religioase şi picturi cu subiect sacru, încât şi a deschis o mică librărie în Granada, în 1538 (cf. DS, 1999, p. 278). Se stabileşte la Granada, aici, Ioan îşi schimbă total drumul vieţii, în urma unei predici a Sfântul Ioan de Avila, pe care, câteva secole mai târziu, Paul al VI-lea îl va ridica la rangul de sfânt (cf. Bellido, op. cit., 52). A avut o viaţă plină de primejdii ca cioban, militar salahor în Africa, negustor de obiecte bisericeşti la Gibraltar şi Granada. Granada se dezvoltă pe vechiul centru musulman, unde era o veche moschee, lângă Madraza, centru cultural şi universitar al arabilor, aproape de Alcaiceria, era piaţa musulmană, nu departe de un alt mare centru comercial musulman, Corral del Carbon; acesta în secolul al XIV-lea era un mare depozit de mărfuri şi avea multe hanuri pentru comercianţi. Aici s-a construit Capela regală, care va fi un centru important în dezvoltarea noii societăţi creştine, chiar lângă noua Catedrală la care deja se lucra. Dar această modestă capelă e şi un monument care ne vorbeşte despre noua realitate politică şi care este un punct de atracţie pentru tot regatul. Această catedrală o fost construită de către catolicii Ferdinand şi Isabella, regele şi regina Spaniei, ai Neapolelui, ai Siciliei şi ai Ierusalimului; ei au pus bazele acestui regat al Granadei şi l-au convertit la credinţa noastră, au construit şi au împodobit bisericile, mănăstirile şi spitalele, iar mai apoi au cucerit şi insulele Canare şi Indiile, precum şi oraşele Orano, Tripoli şi Bugia, şi au distrus ereziile şi au alungat maurii şi evreii din acele locuri şi au schimbat religia (cf., ibidem, p. 18). Împăratul Carol al V-lea, uluit de frumuseţea Alhambrei, a ordonat să se construiască unul dintre cele mai originale şi impunătoare palate în stil renascentist, care va rămâne moştenire peste timpuri. Teribilele experienţe pe care le-a avut Ioan l-a făcut să adopteze orice mijloc pentru a transforma acele locuri de suferinţă şi de speranţă (cf. Lazzarin, 1987, p. 252). A întemeiat un spital la Granada, în Spania, şi a adunat în jurul său oameni animaţi de acelaşi ideal, care au constituit apoi Ordinul cunoscut sub numele de „Fatebenefratelli”. Locuitorii de aici, nereuşind să afle nimic despre el, nici măcar numele de familie, l-au numit Ioan al lui Dumnezeu, şi cu acest nume a rămas. Deschide primul spital la Lucena, după care primeşte haina călugărească, şi noul nume de la Sebastian Ramirez de Fuenleal. La vârsta de aproape de 40 de ani, s-a convertit la o viaţă consacrată lui Dumnezeu, compasiune pentru cei săraci. Ioan era foarte bine informat în această privinţă. Sfântul Ioan de Avila, era cunoscut ca fiind un bun predicator călător, l-a liniştit şi l-a convins ca în viitor să-şi consacre energia celor bolnavi şi săracilor. Ioan părăseşte toate: vinde cărţile şi librăria, se lipseşte până şi de încălţăminte şi de haine, şi începe să cerşească pe străzile Granadei, adresându-se trecătorilor cu fraza care va deveni emblema instituţiei pe care întemeia mai târziu „Fatebenefratelli”, „Faceţi un bine, fraţilor, pentru voi înşivă” (Lazzarin, op. cit., p. 252). Darurile pe care le primea de la trecători, el le împărţea celor mai lipsiţi decât el. Dar locuitorii din Granada au considerat că-i vor face un bine închizându-l în azilul de nebuni. În azil, Ioan şi-a dat seama de ignoranţa gravă şi vinovăţia celor care considerau că pot vindeca bolile mintale prin metode folosite de călăi şi schingiuitori. Ca urmare, îndată ce a putut să scape din acel infern, a apelat la înţelegerea unor oameni inimoşi şi cu ajutorul lor a întemeiat un azil propriu (cf. VS, p. 105). Ioan nu salvează numai imaginea lui Dumnezeu pe lemn, ci şi imaginea vie a lui Dumnezeu pe care îl slujea.

El are o regulă de aur, veche precum cartea profeţilor, regulă care apare în Vechiul şi Noul Testament şi pe care o va lăsa scrisă ducesei de Sessa: „să nu facem nici un rău aproapelui, ci să încercăm să facem ceea ce vrem ca alţii să ne facă” (Bellido, op. cit., p. 92).

Grija de viaţa sufletească a bolnavilor era primul pas pentru asigurarea bunei reuşite a tratamentului bolilor trupului. Ioan a lui Dumnezeu a organizat şi colaboratorii săi într-o mare familie religioasă, Ordinul Misericordienilor, cunoscuţi mai mult sub numele de Fatebenefratelli. Ioan a murit la vârsta de numai 55 de ani, chiar la aniversarea zile de naştere, 8 martie 1550. A fost declarat sfânt în anul 1690. Leon al XIII-lea l-a numit patron al spitalelor şi al tuturor celor care lucrează la refacerea sănătăţii bolnavilor (cf. VS, p. 105).

Viaţa lui Ioan nu numai că stârneşte admiraţie, dar mişcă conştiinţe şi inspiră generozitate din partea lor. Pentru a-l urma pe Domnul, trebuie să avem o generozitate ieşită din comun, mai ales dacă îl urmăm în societatea de jos, unde sunt săracii în care Ioan a descoperit bogăţia supremă. În căutarea lui Dumnezeu Ioan se dă la o parte, căci şi el îl caută, dar fără ideea greşită că ştie mai multe decât Dumnezeu şi că poate să îl înlocuiască în decizii.

Viaţa acestui sfânt, nebun de iubire, m-a învăţat că pentru a-l urma pe Cristos nu este nevoie de studii particulare, nici de altceva decât numai de mult dispreţ pentru lume şi de iubire pentru Dumnezeu şi caritate pentru semenii mei. Acest sfânt a făcut o adevărată revoluţie în lumea sanitară, a făcut toate acestea pentru că, simţindu-se iubit de Dumnezeu, a dorit să dea iubire în schimbul acestei iubiri, îngrijindu-i pe săracii şi bolnavii din acel timp.

Sfântul Ioan era un om hotărât să meargă pe o altă cale, să urmeze o altă logică, diferită de cea a oamenilor, logica lui Dumnezeu. Văzând viaţa acestui sfânt care l-a urmat pe Cristos, am un motiv în plus să caut şi eu viaţa eternă şi pe această cale să merg pentru a învinge lumea şi pentru a ajunge la o unire deplină cu Cristos, adică la sfinţenie, după puterea şi posibilitatea mea. Prin viaţa celor care, deşi au aceeaşi natură ca şi noi, sunt mai aproape de Dumnezeu, el îşi arată prezenţa şi faţa sa. Prin ei, el însuşi ne vorbeşte şi ne arată Împărăţia sa spre care, ajutaţi de aceşti sfinţi ai săi şi de adevărul din evanghelia sa, ne îndreptăm cu forţe noi.

Imitându-l pe Isus, acest sfânt s-a dedicat rugăciunii, carităţii, educaţiei, sau evanghelizării: acesta este sfântul, care, ascultând cuvântul lui Isus, l-a urmat „sau contemplându-l pe munte, sau anunţând venirea Domnului, sau ajutându-i pe săraci şi pe nevoiaşi, sau binecuvântându-i pe copii şi făcând bine tuturor, dar ascultând de Cel care l-a trimis” (LG, 46).

Bibliografie

CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, tr. Arhiepiscopia Romană-Catolică de Bucureşti, Nyirgzhaza, 1990

LG- Constituţia dogmatică despre Biserica Lumen Gentium.

Emil Dumea, Teme de istoria Bisericii, Editura Sapientia, Iaşi, 2002.

Jean Comby, Să citim istoria Bisericii, Volumul II, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2001.

Juan Felix Bellido, Ioan a lui Dumnezeu, tr. Blaj Florin, Editura DSG Press, Dej, 2001.

Oxford, Dicţionar al Sfinţilor, tr. Mihai C. Udma, Elena Farmer, Editura univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

Piero Lazzarin, Il libro dei santi, Editione Messagero S. Antonio di Padova, 1987.

Vieţile Sfinţilor, I, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1992.