Sfânta Veronica Giuliani (1660-1727)

Introducere

„În timpul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea istoria ocupă primul loc în activitatea ştiinţifică ecleziastică. Istoria Bisericii, patristica, arheologia, liturgia se constituie ca materii de sine stătătoare. Şi în acest sector rolul principal îl are Franţa. Congregaţia benedictină a sfântului Maur a dat naştere acelor ediţii exemplare a Sfinţilor Părinţi care şi astăzi constituie baza oricărei biblioteci a ştiinţelor teologice” (L. Hertling, Istoria Bisericii, 425).

„Sfânta Veronica Giuliani este una dintre marile mistice ale secolului al XVIII-lea.

În epoca modernă se constată tendinţa de a se da înţelesuri profane unor termeni privind realităţi şi trăiri sufleteşti ale vieţii creştine. Astfel cuvântul «dumnezeiesc» este folosit cu înţelesul de: splendid, minunat: cuvântul «martir», la început rezervat pentru a preamări pe creştinii care şi-au dat viaţa mărturisind credinţa lor pentru Cristos, astăzi este atribuit tuturor celor care şi-au pus viaţa în primejdie, ori chiar şi-au pierdut viaţa în apărarea unei cauze sau idei. La fel s-a dat alt înţeles cuvintelor «mistic», «mistică», vorbindu-se de o «mistică a rasei», sau «mistică a supraomului». Înţelesul cuvântului «mistic», folosit şi popularizat în lucrările de spiritualitate creştină, se referă la apropierea dintre sufletul omenesc şi Dumnezeu, şi se atribuie persoanelor privilegiate care prin har divin şi corespundere totală din partea lor, au ajuns să cunoască şi să simtă realitatea profundă a iubirii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

Experienţa mistică şi trăirea obişnuită a vieţii spirituale pot fi comparate cu modul în care cunoaştem organismul omenesc privindu-l cu ochiul liber, sau cu ajutorul razelor X. Pentru profanul neavizat, aparatura şi mişcările radiologului apar ceva fără înţeles, uneori bizare. Tot aşa, din experienţa misticilor, creştinul cu viaţă spirituală obişnuită nu sesizează decât latura exterioară, uneori spectaculoasă, aşa numitul miracol mistic, cum ar fi: minunile, profeţiile, stăpânirea asupra forţelor naturii, chiar manifestările diabolice, viziunile, extazele, incendiile interioare, stigmatele” (Vieţile sfinţilor, 24).

Viaţa

Veronica s-a născut la Mercatelle, lângă Urbino Italia, pe 27 decembrie 1660, şi a fost botezată a doua zi cu numele de Ursula. Tatăl ei, Francesco şi mama sa Benedetta Mancini dăduseră naştere la şapte copii, toate fetiţe, dintre care două au murit la o vârstă fragedă. Ursula care era ultima dintre ele, şi ca şi celelalte, a crescut într-un ambient de mare pietate, creat mai ales de mama sa, femeie de o adâncă religiozitate şi cu profunde sentimente creştine dar care le părăseşte pe 28 aprilie când avea aproape patruzeci de ani (cf. Sulle orme dei santi, 148).

Înainte de a muri chemă la sine pe fiicele sale le arătă crucifixul şi încredinţă fiecăreia câte una din rănile mântuitorului. Ursula primi rana din coastă. Acest fapt spune multe despre religiozitatea familiei Giuliani, unde rugăciunea în comun, armonia, înfăptuirea actelor de milostenie dădeau mărturie despre viaţa lor de fiecare zi. În timpul proceselor pentru canonizare a Veronicăi cineva spuse: „în casa familiei Giuliani în fiecare seară se citea viaţa unui sfânt” (cf. ibidem, 148).

Din această fericită perioadă a vieţii sale Veronica îşi va aminti bunătatea persoanelor care o înconjurau, primele devoţiuni la Fecioara Maria şi la Pruncul Isus, primele înclinaţii spre viaţa religioasă dar şi lunga şi continua rezistenţă pe care tatăl ei a manifestat-o faţă de această arzătoare dorinţă a ei.

Intrarea în mănăstire

Francesco Giuliani ar fi lăsat ca toate celelalte fiice ale sale să intre în mănăstire, dar nu era dispus să cedeze în faţa cererii pe care i-a făcut-o Ursula, cea mai dragă, cea mai inteligentă, cea mai alintată. Vroia să rămână cu el; dar deja de la vârsta de nouă ani Ursula făcuse alegerea. Şi astfel pe data de 28 octombrie 1677 când nu avea încă zece ani Ursula a îmbrăcat haina religioasă intrând în comunitatea capucinelor din Città di Castello luându-şi numele de Veronica (cf. Ibidem, 148). „Deşi Ursula Guliani şi-a ales, la intrarea în mănăstire, numele de Veronica, nu s-a gândit la sensul etimologic al cuvântului, e bine de amintit că acest nume traduce numele grecesc Bereniche, cu sensul de: purtătoare, aducătoare, de victorie (pherein = a aduce, a purta; nike = victorie). De asemenea numele Veronica a fost pus în legătură şi cu expresia formată din cuvintele: vera = adevărată şi eikon = asemănare, imagine, icoană, atribuindu-se unei pânze pe care se află imaginea feţei lui Isus Cristos, pânză considerată a fi marama cu care o femeie din Ierusalim a şters faţa lui Isus din Nazaret, pe când îşi ducea crucea spre locul execuţiei. Alăturând amândouă interpretările numelui Veronica, el ne reaminteşte gândul adânc al sfântului Pavel: «Acei pe care Dumnezeu i-a ştiut mai dinainte i-a ales să poarte Chipul fiului său… şi i-a condus la mărirea sa» (Rom. 8,30)” (Vieţile sfinţilor, 25-26).

Drumul spiritual

Dar cui îi va fi ea „imagine adevărată”, copie fidelă? Entuziasmul Veronicăi, susţinut de vârsta tânără (în mănăstire a fost numită mult timp „copila”), nu admitea întârzieri: cu toată fiinţa sa aspira să devină o adevărată imagine a lui Cristos răstignit.

Intrând la capucine, ea luă cu sine nepreţuitele bogăţii spirituale: nevinovăţia, obişnuinţa cu rugăciunea, entuziasmul fără margini, voinţa fermă şi o mare inocenţă care nu o lăsau să se gândească la obstacole care ar fi putut diminua setea sa arzătoare de perfecţiune religioasă. Veronica era pregătită şi decisă să urce pe scara sfinţeniei în mod eroic, aşa cum făcuseră modelele sale, sfinţii despre care, încă din copilărie citise. Mănăstirea era locul care făcuse posibilă perfecţionarea generozităţii lor. După părerea sa drumul pe care trebuia să alerge era constituit din rugăciune şi din pocăinţă, din contemplaţie şi din suferinţă (cf. Sulle orme dei santi, 149).

Pe acest drum Veronica a alergat circa douăzeci de ani, printre obstacole şi neînţelegeri, decisă să o facă cu orice preţ. În jurul său, în mănăstire, totul se desfăşoară în cea mai sumbră cotidianitate, iar itinerariul său spre Dumnezeu înregistrează numeroase date memorabile: 1 noiembrie 1681, profesiunea religioasă; 4 aprilie 1681, Isus îi pune pe cap coroana de spini; 17 septembrie 1688, este aleasă ca maestră de novice, activitate pe care o va desfăşura până pe 18 septembrie 1691; pe 12 decembrie 1693 începe să scrie jurnalul; de pe 3 noiembrie 1694 până pe 21 martie 1698 este din nou maestră de novice; pe 5 aprilie 1697, vinerea sfântă, primeşte stigmatele; în cursul aceluiaş an este denunţată la sfântul Oficiu şi în 1699 este privată de vocea activă si de cea pasivă (cf. ibidem, 149).

Sunt date şi fapte care dau de înţeles că în Veronica avea loc ceva misterios, ceva faţă de care lumea urma să aibă până la urmă o reacţie de încredere, de admiraţie dar şi de război declarat. Săraca omenitate a Veronicăi era cea care trebuia să plătească, supusă fiind la pedepse, privări, umiliri de tot felul. Relatarea suferinţelor îndurate de ea, sau chiar impuse de ea însăşi, conţine ceva zdruncinător. Nici hagiograful, nici cititorul modern nu reuşesc să justifice sau măcar să înţeleagă un astfel de comportament. Dar aceeaşi Veronica, depăşită fiind această etapă de asceză extremă, a mai renunţat la acele „nebunii care mă făceau să iubesc” (cf. ibidem, 150).

Suferinţele şi pocăinţa

„În anul 1697 – citim în jurnalul ei – «în ziua de Vinerea Sfântă, dimineaţa înainte de a se lumina…Dumnezeu a revărsat asupra mea un har deosebit dăruindu-mi semnele şi durerile pe care Cuvântul Divin făcut om le-a purtat pentru mântuirea mea. Simţeam în adâncul inimii mele o durere de moarte». Astfel descrie ea primirea stigmatelor semnele rănilor Domnului: „am văzut din preasfintele sale răni cinci raze strălucitoare, şi toate se îndreptau spre faţa mea… În patru raze erau cuiele, şi în una se afla lancea, ca de aur, toată numai foc; ea mi-a străpuns inima” (Vieţile sfinţilor, 25). Episcopul, informat fiind de minune, a venit să o viziteze pe soră şi se asigură că miracolul era adevărat, sângele curgea din rănile de la picioare de la mâini şi din coastă. Veronica căutând să ascundă ceea ce făcuse Domnul cu ea se arăta îngrijorată de faptul că ceea ce se întâmplase putea fi lucrarea Diavolului. Chiar şi superiorii au vrut să se asigure de originea rănilor, şi pentru aceasta i-au pus la încercare virtutea răbdării, umilinţa şi ascultarea slujitoarei lui Dumnezeu. A fost închisă într-o cameră la infirmerie, considerată vrăjitoare, luată în derâdere, privată de Sfânta Împărtăşanie; într-un cuvânt a fost excomunicată, dar pacea inimii nu a părăsit-o nici un moment (cf. I santi III, 435-436).

Din momentul în care a primit stigmatele (1697), acele „nebunii” despre care vorbea ea au început să fie mai puţin frecvente, pentru a dispărea complet in anul 1699. De atunci Veronica avea să sufere dureri şi tulburări care se vedeau şi se ştiau ca venite direct din mâna lui Dumnezeu pentru a o purifica tot mai mult. O regulă de aur era aceea să îndemne tinerele surori să-şi modereze dorinţa de pocăinţă.

Ca şi orientare naturală Veronica era înclinată să facă partea Mariei şi nu pe cea a Martei. În primii ani petrecuţi în mănăstire ea credea că poate să-şi stingă setea de perfecţiune căutând tot mai mult să rămână în meditaţie contemplativă. Spre această direcţie o împingea şi faptul că nu iubea în mod deosebit treburile casnice şi nici serviciile caritative dar mai apoi pentru a depăşi senzaţia de gol şi de nemulţumire provocată de această atitudine a început să slujească. Începu să considere munca manuală ca pe un exerciţiu de asceză, ca şi o pocăinţă, şi aceasta a stins în ea acea repulsie faţă de treburile casnice pentru că până în acel moment nu se gândise că făcând acele treburi era mult mai folositoare şi mult mai altruistă decât faptul de a se retrage în camera sa pentru rugăciune contemplativă şi pocăinţă. Oricum ea se regăsea mereu întrebându-se dacă pura contemplaţie poate rezolva problema morală a vieţii; şi aceasta o făcea să aibă o discuţie cu sine în care se întreba care dintre stilurile de viaţă, contemplativă sau activă, are o mai mare valoare spirituală. Iată unul din gândurile sale: „puteai sta în lume să faci bine şi ai fi fost mai folositoare altora”. Dar intervine imediat spunând că unora le este mai de folos să trăiască în mănăstire. Tot astfel vorbind despre a trăi ascunsă în Dumnezeu ea spune: „aceasta am eu de făcut în rugăciune, în muncă şi în orice activitate; nu prin viaţă contemplativă în cameră dar în mijlocul comunităţii eu practic singurătatea cu Isus… îmi pare că mai curând prin opere se va vedea ceea ce Dumnezeu cere de la mine” (cf. Sulle orme dei santi, 150-151).

Veronica a dobândit o certitudine practică, şi anume aceea că modul cel mai perfect pentru a-l găsi şi a-l adora pe Dumnezeu constă în a-l căuta cu sinceritate în mijlocul a zeci de treburi diferite pe care le avem zilnic. O normă practică pe care a urmărit-o până la sfârşitul zilelor sale şi pe care prin modurile cele mai convingătoare o recomanda şi surorilor sale. Pe 17 martie 1716, sfântul Oficiu, îşi revocă hotărârea dată asupra Veronicăi iar aceasta este lăsată să participe cu drepturi depline la alegerile pentru ministerele mănăstirii, şi astfel este aleasă ca superioară, minister pe are îl va desfăşura pană la moarte. Au fost doisprezece ani neîntrerupţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Sunt ani învăluiţi în lumină şi în minune. Martiriul iubirii a ţinut-o în viaţă pentru a suferi. Iubirea a ţinut omenitatea sa într-un simplu „a suferi” (cf. ibidem, 151).

Moartea

Pe 6 iunie 1727 durerile sale trupeşti au devenit mai puternice şi timp de treizeci şi trei de zile a suferit un triplu purgatoriu, în trup, în suflet şi în spirit. Sfânta a chemat la sine – aşa cum se citeşte într-una dintre mărturiile de la procese – mult-credincioasele sale, tinerele novice şi le-a spus: „veniţi aici, Iubirea s-a lăsat găsită: aceasta este cauza suferinţei mele; spuneţi-o tuturor, spuneţi-o tuturor!” Apoi a cerut să se cânte un cântec de laudă despre Întruparea Cuvântului; în timp ce se cânta a început să plângă spunând: „cine vreţi ca să nu plângă la atâta iubire?” Şi cu ascultarea confesorului care o asista se însenină toată şi îşi dădu duhul. Era în dimineaţa zilei de 9 iulie 1727. Înştiinţat de faima sfinţeniei sale, episcopul diecezan Alessandro Francesco Codebò, pe 6 decembrie în acelaşi an a deschis procesul ordinar informativ. Veronica a fost beatificată pe 17 iunie 1804 şi canonizată pe 26 mai 1839 (cf. Ibidem, 151-152). „După moarte trupul său, care purta încă semnele rănilor Domnului, a fost supus unei autopsii şi medicii au constatat că într-adevăr inima îi era străpunsă dintr-o parte în alta. «când am văzut stigmatele – mărturiseşte Veronica în jurnalul său – am plâns mult şi din toată inima l-am rugat pe Domnul să binevoiască a face ca ele să fie ascunse de privirile altora». Dorinţa i-a fost ascultată, deoarece din ordinul superiorilor săi a trăit toată viaţa într-o încăpere mică, separată de contactul cu alte persoane. Dar filele numeroase ale jurnalelor sale, scrise într-o perioadă de mai bine de 30 de ani şi care publicate cuprind un număr de 44 de volume, sunt un adevărat tezaur ascuns, care a îmbogăţit literatura mistică creştină cu nenumăratele pagini luminoase, izvoare de lumină şi curaj pentru sufletele iubitoare de vie trăire a vieţii în Dumnezeu” (Vieţile sfinţilor, 25).

BIBLIOGRAFIE

I santi per ogni giorno dell’anno, Edizioni della Pia Società S. Paolo, Roma 1947³.

HERTLING L., Ges chichte der Katolischen Kirche, Editura Morus, Berlin 1967; trad. română, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, 1998.

Sulle orme dei santi, Istituto storico dei Capucini, Postulazione Generale, sub îngrijirea lui Constanzo Cargnoni, Roma 2000.

Vieţile sfinţilor, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1983.