Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591)

Ne situăm în perioada secolului al XVI-lea, mai exact în perioada 1542-1591. Pentru Spania, acest timp este în primul rând un timp al sfinţilor: Francisc Xaveriu, mort în 1552, Tereza de Avila, fiica spirituală al lui Ioan al Crucii, franciscanii Pedro de Alcantara (1562) şi respectiv Pascal Baylon (1592), Francisco Borgia (1572), care înainte de a intra în Societatea lui Isus fusese duce de Gandia (cf. Hertling, 1998, p. 364) şi, nu în ultimul rând, marele Doctor al Bisericii, Ioan al Crucii. În această primă jumătate a secolului, peste Spania va domni Carol al V-lea care în 1556 va abdica în favoarea fiului său Filip al II-lea (cf. ibidem, p. 350).

Ioan al Crucii a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, între 1542 şi 1591. Data exactă a naşterii lui este necunoscută. S-a născut la Fontiveros, un orăşel din vechea Castilie, provincia de Avila. Toată existenţa sa se derulează în Spania, mai exact în Castilia şi Andaluzia. Părinţii lui se numeau Gonzalo de Ypes şi Catalina Alvares, tatăl său murind după puţin timp de la naşterea sa (cf. Guilet, 1968, p.13). Astfel lipsurile şi mizeria îşi fac apariţia în familia lui Ioan.

Ne aflăm la sfârşitul primei jumătăţi a secolului, 1542. Izbucneşte războiul dintre Carol al V-lea şi Franţa din pricina Ducatului de Milano, ajungându-se astfel la o înţelegere între ei în 1544 la Crespy. Spaniolii sporesc domeniile împăratului cu insulele Filipine, de douăzeci de ani împăratul luptă împotriva reformei începută de Luther la 1517 în Germania. În 1545 la 13 decembrie, Papa Paul al III-lea deschide Conciliul la Trento după zece ani de la prima convocare a sa. Acest conciliu a încercat o readucere a protestanţilor în sânul Bisericii, însă nu a avut succes. Dar a reuşit mult mai mult decât îşi propusese, a adus o claritate în multe probleme de credinţă. Se va încheia în anul 1563 sub conducerea lui Papa Pius al IV-lea (cf. Hertling, p. 384-385).

Familia lui Ioan e în căutarea unui trai mai bun, este o familie încercată. În 1551 se va muta la Medina del Campo. Casa de las Duenos cu admirabilele ei platforme lucrate în lemn, biserica San Antolen, reşedinţele nobiliare evocă strălucirea Medinei del Campo din vremea Renaşterii. Trebuie să amintim şi impunătorul castel Mota, fortăreaţa în care şi-a avut reşedinţa Curtea Castiliei în veacul al XV-lea. Aici a murit, la 1504 Izabela Catolica, soţia lui Ferdinand al II-lea unde, sub domnia lor, Spania va cunoaşte o mare înflorire religioasă care o va duce la noi progrese pe tot parcursul acestui secol al XVI-lea. Pentru Biserică, a fost de o mare importanţă faptul că în acest secol a existat o ţară care în momente de greutate a reuşit să pună la dispoziţie forţele sale pentru reînnoirea Bisericii.

Aici Ioan este dat la o şcoală pentru săraci şi orfani, unde învaţă cititul şi scrisul. La 14 ani lucrează ca îngrijitor la Spitalul Zămislirii. Va evoca mai târziu în scrierile sale despre „Cauterul ce-n vie şi rana ce desfată a unirii mistice”, făcând referinţă la acest spital. În 1559 şi 1563 va beneficia de învăţământul părinţilor iezuiţi. Studiază gramatica, latina, greaca, retorica şi filosofia. Anii de studiu la iezuiţi, Ioan s-a familiarizat cu studiile umaniste clasice şi cu cultura Renaşterii. În 1556, la Roma, moare Ignaţiu de Loyola, fondator al Societăţii lui Isus. În 1564 se încheie Conciliul de la Trento. Suntem în plină contrareformă (cf. Sese, 1996, p. 293-300). Ioan va fi marcat de educaţia primită de la iezuiţi. Compania lui Isus avea deja o influenţă spirituală. Ioan este atras de viaţa religioasă abundentă la Medina: augustinieni, dominicani, franciscani, iezuiţi. La vârsta de 21 de ani bate la poarta mănăstirii Santa Ana şi cere să fie primit în Ordinul Carmelit unde este admis. Este al şaselea novice, iar la profesiune îşi va lua numele de Ioan de Santo Matia. Câtre sfârşitul anului 1564 este trimis la colegiul carmelitan din Salamanca pentru a frecventa cursurile dell' Alma Mater pe care le va termina în 1568 (cf. Fedele, 1989, p. 22). Va fi înscris patru ani la rând în registrele matricole ale universităţii din Salamanca. Aici descoperă un oraş plin de viaţă şi strălucitor, arhitectura salamantină ajunseră la o înflorire în veacul al XVI-lea. Universitatea era în apogeul splendorii sale, figurând încă din veacul al XIV-lea printre marile universităţi europene (cf. Sese, p. 306).

Ordinul Carmelit îşi are obârşia la primii schimnici care au populat Muntele Carmel din Ţara Sfântă. Cea dintâi regulă a Ordinului preafericitei Fecioare Maria de la muntele Carmel, dată pe la 1208 de preafericitul Albert şi confirmată de Inocenţiu al IV-lea, insistă asupra singurătăţii şi rugăciunii permanente. În afară de sărăcie, post şi abstinenţă, Regula pune accent pe „armele spirituale”. Regula insistă asupra tăcerii, căreia Ioan îi dă o importanţă majoră. În Spania Ordinul se instalase încă din secolul al XV-lea, el era divizat în două provincii: provincia Castiliei şi cea a Andaluziei. În secolul XV-lea domnea aici multă dezordine, fapt care Carol al V-lea intenţiona să suprime provinciile carmelite.

Ioan se face remarcat prin aptitudinile sale, doctrina lui fiind întemeiată în chip radical pe lectura Bibliei şi a scrierilor părinţilor Bisericii. Citeşte mult cărţi de mistică. El vrea să capete conştiinţa limpede, dincolo de mistici, a contemplaţiei. Ioan al Crucii va fi influenţat de curente neoplatonice întruchipate în idealul de iubire unit cu cel de frumuseţe. Este sfinţit preot în vara anului 1567 la Salamanca, având 25 de ani. La această vârstă îşi va schimba numele în Ioan al Crucii. Celebrează prima sa Sfântă Liturghie la Medina la mânăstirea carmelitelor reformate, mânăstire ce a fost întemeiată de Tereza de Avila. În vara lui 1568 o însoţeşte pe Tereza la fondarea mânăstirii de la Valladolin. Este iniţiat în spiritul şi practica reformării Ordinului Carmelit, le este consilier spiritual al acestora, rol pe care-l va deţine toată viaţa. Tereza de Avila doreşte o extindere a Ordinului şi la bărbaţi, de aceea încredinţează lui Ioan această sarcină. Decepţia în faţa lipsei de exigenţă pe care o întâlneşte în Ordinul Carmelit, libertatea prea mare ce o vede aici îl fac pe Ioan să accepte această propunere a Sfintei Tereza de a reforma Ordinul. Astfel a obţinut de la superiorii săi permisiunea de a reinstaura într-o mânăstire disciplina aspră a primelor comunităţi carmelitane. Prima mânăstire a carmeliţilor desculţi va fi întemeiată într-un cătun, la Durvelo, în mijlocul unei păduri, la patruzeci kilometrii de Avila. Devine maestru de novici, iar într-un timp de o lună reuşeşte să formeze un dascăl pentru ai lua locul. Cât timp a fost maestru de novici a dat cu dărnicie numeroase sfaturi, lăsându-le amintirea unui om de o adevărată modestie. Întreaga lui comportare e pilduitoare; atât spiritual, cât şi prin ajutorul pe care-l dă în treburile materiale, este un lucrător activ al Reformei. Îl vedem pe Ioan angajat într-o succesiune de însărcinări care făceau din el un adevărat formator al carmeliţilor reformaţi. În 1571 va merge la Alcala de Henares unde este numit rectorul celui dintâi colegiu al carmeliţilor desculţi. Conduce studiile tinerilor călugări care urmează cursurile universităţii unde se învaţă artele şi teologia. Totul se transformă în el într-o operă a Duhului Sfânt, amintindu-le mereu capcanele şi amăgirile inteligenţei ce riscă să întunece perfecta simplitate a spiritului. Va folosi un aforism pe care-l va aplica în toate colegiile Reformei, şi nu numai, ar fi un aforism valabil şi pentru noi „Religios şi studios, dar religios înainte de toate”. El va spune că ştiinţa, retorica, cunoaşterea sunt insuficiente în comparaţie cu infinita înţelepciune a lui Dumnezeu, fiindcă înaintea Domnului cei care cred că ştiu, de fapt nu ştiu nimic (cf. ibidem, p. 313-320). La data de 3 decembrie 1577 începe dureroasa prizonerie care va avea să ţină 9 luni. Este răpit de un grup de Carmeliţi încălţaţi, este dus mai întâi la Avila, iar apoi la Toledo. Este dus înaintea inspectorului general, părintele Tostado, mare duşman al reformei carmeliţilor, este acuzat de răzvrătire, neascultare şi încăpăţânare, este ameninţat cu pedepse severe. Ioan al Crucii nu cedează în faţa ameninţărilor, martorii o confirmă, se declară gata să moară, decât să cedeze. Astfel este închis la Toledo, sub acuzaţia de răzvrătire şi refractar. Carmeliţii încălţaţi dau dovadă de o cruzime şi violenţă ieşită din comun, faţă de Ioan al Crucii. Avem în faţă un om al durerii, unul care ştie să înfrunte pedepsele corporale primite chiar de la fraţii în Cristos. El tace şi sub durerea care i se aşterne pe umeri, el lasă totul după voinţa lui Dumnezeu. Chiar călugării sunt impresionaţi şi admiră virtutea eroică a prizonierului. Pentru el încep remuşcările dacă nu cumva e prea încăpăţânat, dacă face într-adevăr voia Domnului. După noaptea simţurilor el înaintează în noaptea spiritului, acolo unde sufletul simte umbra morţii. În final reuşeşte să evadeze şi se refugiază într-o mănăstire a carmelitelor. Data exactă a evadării nu se cunoaşte. După această evadare va fi numit rector la Calvara unde va avea de păstorit vreo treizeci de călugări. Mânăstirea carmeliţilor desculţi de la Calvara va fi întemeiată în 1576. Aici carmeliţii muncesc zilnic pe câmp şi în grădină, încurajaţi fiind de Ioan care vesteşte în gura mare frumuseţea minunată a creaţiunii, îndemnând pe fiecare să mediteze separat. În 1580 Papa Grigore al XIII-lea autorizează crearea unei provincii a carmeliţilor desculţi independente de cea carmeliţilor încălţaţi. Tot în acest an va muri şi mama lui din cauza epidemiei de catar care a bântuit Spania în jurul anului 1580. Câţiva ani mai târziu este ales definitor şi al treilea consilier al Consultei, pentru supravegherea dreptei credinţe a Reformei. În 1585 este numit vicar provincial de Andaluzia, iar în 1589 va fi superior al mânăstirii din Segovia (cf. Fedele, p. 26-30).

El este un om care a avut de suferit din cauza sărăciei, de la anturajul său în viaţa religioasă, fraţii săi carmeliţii desculţi care şi-au propus chiar să-l excludă din Ordin. În 1591 la al treilea consiliu general de canonici de la Madrid este demis din toate funcţiile unde se retrage la mânăstirea de la Penuela. Va muri la Ubeda în noaptea de 13 spre 14 decembrie. După moartea sa, prestigiul său s-a mărit rapid. Operele sale sunt publicate în Spania (1618), Paris (1621), Roma (1627), Praga (1637). Există tratate ale sale potrivit caracterului uman şi spiritual pe care le are persoana umană, bunătatea, compasiunea, milostenia faţă de cei care suferă (cf. Guillet, p.16). Avea o inimă de artist, talentat pentru muzică, pentru pictură şi poezie. Mistica lui Ioan al Crucii este întemeiată pe intima comuniune cu natura: apa sau focul, aerul şi pământul, cerul nesfârşit, foşnetul copacilor, văile, izvoarele şi râurile, animalele, plantele, florile, etc. Întreaga Creaţiune prinde contur şi însufleţeşte în scrierile sale, în proză sau în versuri, cu acea precizie şi exaltare în care trupul şi spiritul devin una. Scrierile sale se încadrează într-un fecund curent ascetico-mistic ce-şi cunoaşte înflorirea maximă în timpul domniei lui Filip al II-lea (1556-1598). Primele ştiri despre activitatea poetică a Sfântului Ioan al Crucii datează din anul 1577, anul încarcerării sale la Toledo. Şi astăzi în Spania se admiră caracterul său. Poezia sa se înscrie în linia unei orientări literare spaniole ce s-a manifestat din plin în secolele de aur. Astfel Spania creştină şi imperială, şi-a agonisit cea mai desăvârşită expresie lirico-religioasă în grai castilian. Unele din cele mai cunoscute lucrări ale sale este „Cântarea Spirituală” care a cunoscut cele mai multe redactări. Poemul a fost scris între anii 1577-1579 şi reprezintă itinerariul spiritual al unirii sufletului cu Dumnezeu, prin parcurgerea succesivă a celor trei etape ale vieţii mistice; calea purificării, calea iluminării şi cea a uniunii. Pentru el demersul liric nu este decât o încercare de eludare a incapacităţii pe care limbajul omenesc o vădeşte în a comunica experienţa cunoaşterii divine. Comentariile în proză conţin însăşi învăţătura mistico-teologică a Sfântului Ioan al Crucii, învăţătură ce-l face să se numere printre doctrinarii oficiali ai Bisericii Catolice. El rămâne unul dintre cei mai desăvârşiţi poeţi lirici spanioli şi, fără îndoială, cel mai mare poet mistic al Occidentului. Amintim doar câteva scrieri ale sale: „Noaptea întunecată a spiritului”, scrisă între 1579-1582, „Văpaia vie a iubirii”, scrisă în 1585, „Păstorul”, 1582. El exprimă de altfel în poeziile sale dragostea care se află în inima sa pentru viaţa care i-a fost dăruită de Dumnezeu, sentimente care sunt exprimate în versuri (cf. Vasile, 1997, p. 7-15). Ca un adevărat maestru el îşi exprimă gândurile în sentinţe scurte: „Să nu faci, nici să nu spui vreun lucru pe care Cristos nu l-ar face şi nu l-ar spune, dacă s-ar afla în situaţia care te afli tu, dacă ar avea vârsta şi sănătatea ta” (Vieţile Sfinţilor, I, 1992, p. 299). Spiritul său s-a impus la vârsta de 25 de ani când este ales maestru pentru studenţi. Atunci când celebrează prima sa Sfântă Liturghie, el se ştie asigurat de a nu fi păcătuit şi practic încă de pe acum virtuţile sale au o treaptă eroică. Chiar şi după reformă el frecventează studiile universitare, care continuă la îmbogăţirea cunoştinţelor sale. Vigoarea gândirii sale provoacă uimire chiar şi în rândul psihologilor de astăzi (cf. Guillet, p. 18). Câtre sfârşitul secolului al XVII-lea el intră progresiv în uitare. Biserica nu a rămas deloc străină de aceasta. Este beatificat în 1675 de câtre Papa Clement al X-lea şi canonizat în 1726 de Papa Benedict al XIII-lea. În 1926 Papa Pius al XI-lea îl declară „Doctor al Bisericii”.

Am aici în faţă exemplul unui are mare sfânt. Unul care a reuşit să înfrunte vremurile grele ale copilăriei şi apoi cele din viaţa de apostolat. Dăruirea lui totală de a face ceva pentru Ordinul său e un exemplu pentru mine şi pentru ceilalţi de a ne implica în misiunea noastră pe care o avem de parcurs în drumul nostru spre mântuire. Curajul lui de a trece peste toate greutăţile şi nedreptăţile pe care le înfruntă îmi dau un spirit de încredere în greutăţile şi necazurile mele. Asemenea lui, şi eu la rândul meu, ar trebui să ofer toate pentru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, şi cred că fiecare dintre noi, prin acest exemplu al Sfântului Ioan al Crucii, ar trebui să ne implicăm în ajutorarea celorlalţi contribuind fiecare cu cât putem la formarea noastră. Am observat dragostea lui pentru studiu, implicarea lui în muncile pe care le avea de susţinut, ceea ce îmi dă un elan în a-mi face treburile cu seriozitate şi cu încredere. Asemenea lui trebuie să am toată nădejdea şi speranţa că orice problemă în viaţa aceasta, dacă e oferită lui Dumnezeu, nu va rămâne fără răsplată.

Bibliografie

FEDELE M., San Giovanni della Croce, O.C.D., Roma, 1989.

GUILLET L., Introduction a Saint Jean de la Croix, Mame, Montepessulano, 1968.

HERTLING L., Istoria Bisericii, Ars longa, Iaşi, 1998.

SESE B; AYMARD P; RICHE P; FEUIILET M., Sfântul Ioan al Crucii în Vieţile Sfinţilor, Humanitas, Bucureşti, 1992.

VASILE A., Ioan al Crucii, Anastasia, Bucureşti, 1997.

Vieţile Sfinţilor,I, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, Bucureşti, 1992.