Sfântul Fidel din Sigmaringen (1578-1622)

Sfântul Fidel s-a născut în a doua jumătate a secolului al XV- lea, în anul 1578 într-un oraş foarte mic din Germania, Sigmaringen, pe malul Dunării, în principatul de Hohenzollern, într-o perioadă în care începuse să se dezvolte protestantismul. La începutul secolului al XV-lea izbucnesc, în Germania, o serie de revolte, conduse de adepţii doctrinei, greşit înţeleasă, a lui Luther. Acesta a elaborat un sistem religios, care s-a născut din nevoia de a potoli neliniştea de care el era obsedat. El susţinea, prin învăţătura sa, că omul se mântuieşte prin credinţă, fără cooperarea omului. Luther aduce în sprijinul acestei afirmaţii, cuvântul sfântului Pavel: „Cel drept va trăi prin credinţă” (Rom 1,7), fără a ţine cont de cuvintele aceluiaşi apostol adresate Filipenilor: „lucraţi la mântuirea voastră, cu frică şi cu tremur ”(Fil 2,12). De asemenea, Luther, scoate scrisoarea sfântului Iacob, din numărul cărţilor inspirate ale Sfintei Scripturi. După învăţătura lui Luther, voinţa omului nu este liberă şi omul nu mai este capabil să facă vreo faptă bună, prin care să contribuie la mântuire, pentru că este corupt în mintea şi voinţa sa de păcatul originar.

Prin doctrina sa, Luther, susţinea că nici Maica Domnului, nici alţi sfinţi nu pot contribui cu nimic la mântuirea omului, prin urmare, el desfiinţează cultul sfinţilor (Religii, Biserici, secte, p. 146). De asemenea, reduce sacramentele la trei: Botezul, Pocăinţa şi Euharistia, dar şi acestea într-o interpretare greşită.

In anul 1517, papa Leon al X-lea a publicat bula indulgenţelor, prin care cerea întregii creştinătăţi să contribuie la construirea bazilicii Sfântul Petru. Pentru Luther, acesta a fost momentul potrivit să se revolte împotriva papei şi să acuze Biserica de vânzare de indulgenţe. După această acţiune, Luther este excomunicat şi a rupt orice legătură cu Biserica Romei.

Luther a încercat să facă o reformă în Biserică, dar din afara ei şi în loc să ajute Biserica să revină pe drumul cel drept al credinţei, s-a depărtat de ea. A murit sărac şi mâhnit, constatând că nu s-a realizat nici o reformă morală, dar dimpotrivă au sporit dezbinările, dezordinea şi imoralitatea.

Datorită lui Martin Luther a avut de suferit populaţia germană, care era dezorientată din cauza acestor noi doctrine. În urma acestor oameni ca Luther, trebuie să vină adevăraţii catolici, care să îndrume credincioşii pe calea cea dreaptă. Unul dintre aceşti adevăraţi catolici este sfântul Fidel din Sigmaringen pe care îl voi prezenta în cele ce urmează.

 

Viaţa şi activitatea

Tatăl lui Fidel era Johan Roy, un hangiu bogat, care va deveni mai târziu membru al conducerii oraşului şi mai apoi primar şi din mama sa, Genoveva Rosenberger, care provenea dintr-un oraş protestant, convertită la cotolicism în anul 1567, când s-a căsătorit. Viitorul sfânt, Markus, al cincilea din cei şase fii, termină primele studii în oraşul natal. In testamentul său, înainte de a face profesiunea religioasă, afirma că a fost educat în credinţa apostolică, romană şi singura adevărată, făcând referire la preaiubiţii lui părinţi care l-au educat şi l-au instruit încă de mic în bune orânduiri şi cu frica lui Dumnezeu.

Pentru studiile superioare, Markus se duce la Freiburg, în Elveţia, unde într-un colegiu al iezuiţilor, aprofundează materiile umane, pentru a trece mai apoi să studieze filozofia. În acelaşi timp se străduia să înveţe limba italiană şi limba franceză. Era în special deschis prieteniei, iubea foarte mult muzica şi era abil la a mişca degetele pe diferite instrumente muzicale. A urmat apoi cursuri de drept. Înainte de a-şi încheia studiile de drept, Markus în 1604 a fost invitat să însoţească ca ghid un grup de studenţi universitari, proveniţi din familii nobile, pentru a vizita regiunea Ţărilor de Jos aflate sub dominaţie spaniolă- Franţa şi Italia- cu scopul de a lărgi orizontul experienţelor lor umane. El a luat această călătorie ca un adevărat pelerinaj şi prin exemplul său de viaţă îi îndemna pe studenţi la o viaţă mai spirituală (cf. Sulle orme dei santi, p. 40).

După reîntoarcerea sa la Freiburg în 1611 a luat examenul în drept canonic şi civil în oraşul Willingen. Markus a fost numit consilier al tribunalului suprem de la Ensisheim, şi în acelaşi timp deschise un birou de avocatură, urmând exigenţele unei absolute onestităţi şi dăruindu-se în mod special pentru cei săraci. O serie de experienţe negative şi atitudinea colegilor fără scrupule, care propuneau chitanţă cu neruşinare pentru cazuri pentru a încasa mai mulţi bani, ei îl făceau mereu mai mult să piardă gustul profesiei sale şi se gândea la o viaţă religioasă.

Probabil în iunie 1612, cere ministrului din provincia elveţiană a capucinilor să fie admis în Ordin. Superiorul pentru a-l pune la probă, îl face atent şi în acest timp îi sugerează să se facă mai întâi preot. După ce a primit ordinul sacerdotal, la jumătatea lunii septembrie şi reînnoieşte cererea de admitere este în sfârşit primit la noviciatul din Freiburg, la data de 4 octombrie 1612 cu numele de Fidel. Pe toată durata anului de probă, decis să recupereze cei 34 de ani „pierduţi”, nu era lipsit de sugestii din partea unora şi avea mari tentaţii să se întoarcă în lume, însă a depăşit orice dubiu şi a rezistat cu toată râvna. În acea perioadă a scris, strict pentru uzul personal, mai multe rugăciuni şi meditaţii care manifestau tonul afectiv şi contemplativ al spiritualităţii sale şi parţial au fost publicate mai târziu la Freiburg cu titlul: „Exercitia spiritualia seraphicae devotionis” (cf. Bibliotheca Sanctorum, col. I, p. 523).

Înainte de profesiune care a avut loc la data de 4 octombrie 1613, Fidel scrie testamentul cu care fondă burse de studiu pentru tinerii catolici săraci.

După circa patru ani de formare religioasă la Freiburg, Fidel începe la Kostanz cei patru ani de teologie sub îndrumarea preotului Giovanni Battista Fromberger, pe care îi termină în anul 1618. Apoi exercită ministerul predicării cu un mare succes în conventul din Altdorf şi în acelaşi an a fost numit guardian al conventului din Rheinfelden. Anul următor a fost transferat ca predicator şi probabil ca şi guardian în conventul din Feldkirch unde, nu numai că readuce un număr de soldaţi evanghelişti la credinţa catolică, dar pe lângă aceasta a deschis un proces împotriva unei doamne trecute la doctrina luterană. A fost însărcinat de către superior să se ocupe şi de asistenţa spirituală a soldaţilor, care în timpul unei epidemii de febră a prestat cele mai umile servicii neţinând seama de pericolul de a se fi îmbolnăvit. Urmând soldaţii, le ţine predici despre Advent la Marienfeld readucându-l la credinţa catolică pe nobilul Rudolf von Gugelberg din Malans. Un caz asemănător de convertire este acela al contelui Rudolf Andrei de Salis, la începutul anului 1622, căruia îi descoperă metoda sa de a-i întoarce pe toţi copiii reformaţilor la credinţa dreaptă. Pentru a susţine activitatea sa contra reformei, Fidel a compus unele scrieri apologetice care au fost tipărite, dar nici o copie nu a rămas.

Între lunile februarie şi aprilie ale anului 1622, sfântul, însărcinat de Nunţiu apostolic de Lucerna şi de ministrul său provincial, activa ca misionar apostolic în regiunea Prattigau, care din punct de vedere politic era supusă Austriei, unde populaţia era în mare parte trecută la ideile lui Zwingli. În prima fază de mari tensiuni, lăsate de Marile Puteri externe ca Franţa, Spania şi Republica Veneţiană, arhiducele Leopold al V-lea de Austria, a ocupat regiunea cu armata sa, care se afla sub comanda colonelului Alois de Baldirone, provocând ura poporului, cu o serie de acţiuni violente. În această situaţie explozivă, Fidel continua să scoată în evidenţă credinţa catolică, prin predici, dispute sau întâlniri, în ciuda opoziţiei şi a închiderii aproape totale a credincioşilor, la discursurile sale.

Cunoscând planul ascuns al predicatorilor zwinglieni şi prevăzând cu claritate martiriul său, Fidel a redactat un mandat de pedeapsă sau „Cele zece articole ale religiei” cu care – între altele – autorităţile civile interziceau cultul protestant, trimitea în exil pastorii săi şi îi obliga pe toţi creştinii să participe în zi de duminică şi sărbători, la predica pe care o ţineau preoţii catolici. Într-o epocă în care libertatea conştiinţei era foarte des încălcată, surprinde punctul şase, după care nimeni nu putea fi constrâns să adere la credinţa catolică, să se spovedească şi să participe la sfânta Liturghie (cf. Sulle orme de santi, p. 43). Publicarea mandatului, la data de 19 aprilie, a avut efectul unui semnal pentru răscoala generală a poporului. În ziua de 23 aprilie Fidel celebra sfânta Liturghie şi urca la pupitru în biserica din Grusch, unde fusese invitat să predice. Dar acesta era un pretext ca să-l elimine pe protagonistul de temut al acţiunilor contrareformiste. În timp se începea predica – după tradiţie el explica pasajul din Efeseni pe care îl voi reda: „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (cf. Ef 4, 5-6) – izbucnesc reacţii în auditoriu şi cineva din mulţime a aruncat cu foc spre predicator fără a-l nimeri. Fidel a coborât de la pupitru, a îngenuncheat înaintea altarului şi a ieşit afară din biserică printr-o uşă laterală. După câţiva metri se vede înconjurat de un grup de 20 de ostaşi conduşi de un slujitor al calvinilor, care apoi a devenit catolic. I-au cerut lui Fidel să declare minciună tot ceea ce a predicat în acea zi : „Nu pot, căci este credinţa strămoşilor noştri. Aş da cu bucurie viaţa mea, numai ca voi să vă reîntoarceţi la această credinţă!” (cf. Vieţile Sfinţilor, vol. I, p. 189). Răspunse cu tărie că nu pentru un astfel de motiv a venit în acea vale, dar cu speranţa că într-o zi vor adera la credinţa sa. După un moment de ezitare, unul dintre rebeli îi tăie capul cu sabia. Martirul căzând în genunchi şi cu capul despicat a exclamat: „Isuse, Marie. Veniţi în ajutorul meu, o Dumnezeule!”. Cu un enorm fanatism îşi desfăşurau sălbăticia cu care asasinii îl băteau cu furci, bâte şi bastoane. A doua zi, în sărbătoarea Sf. Marcu, sacristanul Ioan Johanni a îngropat trupul. În timp ce capul martirului, în octombrie 1622, a fost dezgropat şi dus în biserica din Feldkirch, care aparţinea capucinilor, restul corpului a fost înmormântat solemn în cripta domului din Coira, în 5 noiembrie a aceluiaşi an. La 16 februarie 1771, sărbătoarea sa era extinsă în Biserica universală. Este patronul regiunii de Hohenzollern şi a avocaţilor. Simbolurile sale sunt: bâta, sabia şi palmierul.

A fost numit protomartir de către Propaganda Fide şi beatificat de papa Benedict al XIII-lea la 24 martie 1729, iar mai apoi canonizat de papa Benedict al XIV-lea pe 29 iunie 1746.

Sfântul Fidel, rămâne un exemplu autentic şi pentru lumea de azi, în care există atâţia „eretici”. Prin dovada sa de curaj, în a mărturisi Evanghelia lui Cristos, fără teama de a fi ucis de către oameni, sfântul Fidel ne este un exemplu de jertfă plăcută, făcută lui Cristos, cu propria viaţă. Chiar şi în epoca noastră, putem fi mărturisitori ai Evangheliei lui Cristos, prin exemplul nostru de viaţă franciscană, invitându-i pe oameni să aleagă credinţa cea adevărată.

Acest sfânt capucin, a înţeles din plin, care este menirea sa pe acest pământ şi a urmat întru totul, îndemnul lui Isus, adresat apostolilor lui, de a merge în toată lumea, să predice Evanghelia la toată făptura. Şi iată acest îndemn şi încurajare, din partea lui Isus: „Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”, şi iar: „Din cauza numelui meu, veţi fi bătuţi, huliţi, târâţi înaintea judecătorilor. Dar să nu vă îngrijiţi, ce şi cum să vorbiţi în acel moment, căci nu veţi voi cei care vorbiţi, dar Duhul Tatălui vostru care este în voi, vă va da vouă ce să vorbiţi”. Sfântul Fidel nu i-a fost frică de moarte şi chiar este pus în faţa de a alege moartea sau să renunţe la credinţa sa. El alege moartea ca mărturie a credinţei sale în Isus şi sfânta Fecioară Maria, de aceea în timpul morţii îi invocă.

Sunt încă mulţi creştini, care şi-au pierdut credinţa, datorită exemplului rău pe care îl dau preoţii din zilele noastre. Cred că este un mare dezavantaj, pentru preoţii care reuşesc să trăiască o credinţă autentică, să audă din gura lumii, că preoţii nu mai sunt buni de nimic azi, nu ne mai ajută la nimic, mai bine ar fi fără ei. Şi acesta este un motiv în plus, ca eu, ca noi, să oferim un exemplu bun oamenilor şi să-i conducem la izvorul vieţii adevărate, care este Cristos.

Acest sfânt, mă îndeamnă să nu ţin cont de pericolele, care pot veni din partea lumii, dar să-l mărturisesc pe Cristos cu tărie şi cu autoritate oamenilor, pentru a-i duce la credinţa catolică, chiar cu preţul vieţii mele, ca astfel, să-i pot aduce lui Cristos jertfa mea de laudă şi mulţumire, pentru darul vieţii şi al credinţei.

Această generaţie, are nevoie de preoţi adevăraţi şi bine pregătiţi, pentru a răspunde la exigenţele lor. Nu trebuie „să facem carieră”, dar să fim exemple, pentru turma aşa cum a fost sfântul Fidel, care a lăsat avocatura pentru a vesti împărăţia lui Cristos, şi el într-adevăr, a vestit-o cu preţul sângelui. Mai presus de toate, trebuie să ne intereseze mântuirea sufletelor oamenilor, pentru a-i „înapoia” lui Cristos şi a-i îndruma către viaţa cea veşnică.

Bibliografie

AAVV., Sulle orme dei santi, Istituto storico dei capuccini, postulazione generale, Roma, 2000.

AAVV., Vieţile Sfinţilor, vol. I, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti, 1983.

CARAFFA FILIPPO, Bibliotheca Sanctorum, vol. V, Citta Nuova Editrice, Roma, 1964.

DUMEA CLAUDIU, Religii, Biserici, secte, Sapientia, Iaşi, 2002.