Sfântul Leonardo de Porto Maurizio (1667-1751)

Leonardo de Porto Maurizio s-a născut în Italia în care spiritul religios al secolelor XVII şi al XVIII se reflectă prin arta religioasă barocă. Italia a fost un pământ al sfinţilor, un model propriu, mai ales în sud, este cel al misionarilor şi predicatorilor populari, care parcurgeau neobosiţi oraşele şi satele. Printre care amintim pe Sfântul Ioan Iosif al Crucii, Sfântul Alfons Maria de Liguori (cf. HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001, p. 424).

În acest cadru istoric a apărut iluminismul reprezentat de o mişcare ideologică şi culturală care s-a manifestat pe parcursul secolului XVIII, al cărui scop a fost să pună raţiunea în centrul tuturor lucrurilor. Iluminiştii erau mai mult scriitori decât filosofi, ca Voltaire, Montesquieu şi Rousseau, Thomas Hobbes şi John Locke (cf. HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001, p. 467).

Leonardo se naşte la Porto Maurizio, la 20 decembrie 1676, din părinţii Domenic Casanova e Anna Maria Benza şi a fost botezat cu numele de Paolo Girolamo. Până la sfârşitul primilor ani dă dovadă de virtuţi ieşite din comun. La doisprezece ani este invitat la Roma de către unchiul său care l-a făcut să frecventeze Colegiul Roman pentru studiul Filosofiei. La un timp a simţit atracţie pentru viaţa religioasă şi a îmbrăţişat viaţa franciscană în anul 1697, îndrumat de fericitul Bonaventura de Barcellona. La profesiunea solemnă primeşte numele de fra Leonardo Emessi. Cere de mai multe ori să plece în misiune între păgâni, dar Cardinalul Leandro Colloredo îi răspunde: “Nu e voinţa lui Dumnezeu să meargă între păgâni” ci, “locul misiunilor voastre va fi Italia”.

Este sfinţit preot în anul 1702 şi îi este încredinţat să predea filosofia tinerilor studenţi, dar nu după mult timp este constrâns să lase această preocupare din cauză că a fost lovit de tuberculoză. Este trimis în centre de vindecare a Napoli şi la Vallecorsa, dar remediile făcute de ştiinţă nu au dat nici un rezultat. Cu mult curaj se încredinţează Sfintei Fecioare şi îi promite că va angaja toate energiile sale pentru a predica indigenilor. A fost vindecat de boala sa şi se ţine de cuvânt mergând să predice.

Din 1708 predică aproape neîntrerupt în mare parte din Italia. În activitatea sa monastică şi apostolică atât de intensă se pot distinge două perioade: între anii 1709-1730 la Toscana şi cea de-a doua între anii 1730-1751 la Roma. Fondează conventul Santa Maria dell`Incontro 1715 pe vârful Valdarno, într-o regiune florentină (cf. VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976, p. 646).

În 1730 a fost numit superior la mănăstirea „Sfântul Bonaventura” din Roma: timp de şase ani a predicat soldaţilor, corăbierilor, condamnaţilor şi hamalilor, pe lângă îndeplinirea îndatoririlor parohiale. Din 1736 a predicat în Umbria, Genova şi în Marches din Ancona, adesea în aer liber, bisericile fiind prea mici. În mod frecvent el predica despre Drumul Crucii şi a pus bazele a 500 de Locuri ale crucii în Italia. Încă şi azi devoţiunea lui e cunoscută.

În 1744 a fost trimis în Corsica cu speranţa că predicile lui energice ar putea reduce pacea şi ordinea aici. Problemele cu care s-a confruntat erau anarhia, ignoranţa şi neglijarea religiei. Era privit ca un emisar al Genovei, a cărei conducere a trimis o corabie să-l salveze după şase luni. Chiar şi papa a recunoscut că nu era recomandabil să se mai întoarcă acolo (cf. Dicţionar al sfinţilor, univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, 329).

Pentru fraţii de la Toscana a fost superior un interval de nouă ani, iar pentru cei de la Roma doar unul singur, pentru că fraţii au vrut să îl aleagă superior provincial, dar a fost dispensat de această misiune pentru a se dedica cu totul apostolatului (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966. p. 1208-1209).

A predicat în toată Italia, dar regiunea cea mai străbătută a fost Toscana din cauza jansenismului pe care voia să-l combată cu orice preţ. Papa Clement al XI-lea a fost şi el adversar decis împotriva doctrinei janseniste condamnând toate afirmaţiile pe care le susţineau cu Bula Pastoralis oficii în 1718, dar Bula Unigenitus din 1713 a fost etapa fundamentală în lupta janseniştilor, în care s-a găsit ajutat de Ludovic al XIV-lea care considera periculoase pentru stat ideile democratice şi rigoristice (cf. PRECLIN E., Storia della Chiesa, Vol. XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974, p. 43).

Părintele Ilario de Laigueglia, însoţitorul său de apostolat, spunea că în unele locuri în care mergeau erau atât de „înrădăcinaţi în rău, că păreau imposibil de aduşi la pocăinţă”. Cronicarii vorbesc despre diferite oraşe care păreau „o Ninive convertită”. De aceea şi sfântul Alfonso de Liguori l-a numit „marele ministru al Evangheliei”, a fost stimat de Papa Clement al XII-lea, iar Papa Benedict al XIV-lea l-a aclamat ca „marele vânător de paradis”, şi a amintit faptul că „despre acest om se pot scrie multe volume”. (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966, p. 1213).

Eficacitatea predicărilor sale constă şi în faptul că era dotat cu darul oratoriei, perfecţionat în studii şi experienţe. Totul pentru el era organizat cu înţelepciune pentru scopul final al convertirii şi sfinţirii sufletelor şi se lupta pentru el cu orice preţ. Pentru aceasta a scris spre sfârşitul anului 1712 un Regulament pe care îl citea împreună cu însoţitorii săi în fiecare an. În predica sa ţinea linia de mijloc, între metoda iezuiţilor şi cea a părinţilor sfântului Vincenţiu.

Înainte de toate dorea unirea cu Dumnezeu şi adevărata viaţă interioară a misionarului care nu putea să aprindă focul divin în alţii dacă el însuşi nu ar fi aprins de el.

În predicile sale aducea argumente concrete şi practice: despre rău, despre gravitatea păcatului, despre spovadă, respectul faţă de biserici, iertarea duşmanilor, despre profanarea zilelor sacre. Făcea procesiuni prin oraş pentru penitenţă sau în cinstea Sfintei Fecioare. Vizita deseori bolnavii şi mai ales pe cei închişi.

Ţinea foarte mult la rugăciuni şi devoţiuni mai ales în cinstea Fecioarei Maria, a Sfântului Nume al lui Isus şi a Pătimirilor sale, în al piosului exerciţiu Calea Crucii pe care o considera Calea Paradisului, sau o Misiune veşnică. Introduse şi obiceiul de a ne aminti în fiecare vineri de moartea Domnului alături de trasul clopotelor, devoţiunea faţă de Sfânta Euharistie împreună cu frecventele vizite la Sfântul Sacrament, participarea frecventă la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Împărtăşanie. El urma şi un alt moto care îl ajuta: „A suferi şi a iubi! A suferi pentru iubirea lui Dumnezeu e mult mai preţios decât a lucra pentru Dumnezeu”.

La baza spiritualităţii sale introduce exerciţiul celor trei virtuţi teologale care reînnoiesc cele trei puteri ale sufletului (intelectul, memoria şi voinţa). Sinteza doctrinei şi a spiritualităţii sale e inclusă în trei îndemnuri: 1) Niciodată împotriva lui Dumnezeu; 2) Niciodată nimic fără Dumnezeu; 3) Niciodată nimic, decât pentru Dumnezeu. Iaculatoria preferată de el era: „Isuse al meu, ai milă!”

El a ştiut să unească intensa viaţă contemplativă cu viaţa activă. Spunea unui frate: „Vocaţia mea este misiunea şi singurătatea: în misiune, fiind mereu ocupat pentru Dumnezeu; iar în singurătate, stând întotdeauna ocupat în Dumnezeu”. (cf. CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII, ed. Città Nuova, Roma, 1966. p. 1208-1220).

Singurătatea i se pare mai mult decât necesară. Întâlnirea cu Dumnezeu este un loc care e caracterizat de teamă şi reculegere. Teamă în faţa culpabilităţii personale, reculegere în faţa iubirii lui Dumnezeu. Teama şi iubirea sunt cei doi poli ai mesajului său.

S-a străduit să asocieze apostolatul prin Calea Crucii, ca o aprofundare a Patimii Mântuitorului. Aproape 90 de scurte îndemnuri, care comentează staţiunile, au ajuns până la noi, acestea erau o noutate pentru vremea lui. Ele ne prezintă un predicator pătruns de viaţă mistică, familiarizat cu scriptura, părinte şi apropele poporului.

Scopul principal al eforturilor sale era să placă lui Dumnezeu cât mai mult. Meditaţia o consideră foarte importantă şi de aceea îşi alege singur subiectul genul şi metoda. Prin predicile sale Leonard transmitea bunătatea cu căldură, iar această experienţă devenea de neuitat. Cu această bunătate îi câştiga pe păcătoşi.

Despre milostivirea pe care o folosea în confesional spunea: „Isus mi-a adus-o!” Principalul său câmp de activitate au fost misiunile populare. Om al timpului său, a celui baroc, iubea patetismul, pasiunea şi gestul teatral. Acestea se traduceau în acţiunile sale prin vocabular, gesturi şi emoţii. Mai mult decât maeştrii săi iezuiţi a vrut să lase loc tăcerii şi reflexiei interioare. Ceea ce a dăruit strălucire în acţiunile şi în cuvintele lui Leonard era profunda sa conformitate cu Cristos (cf. VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976).

În 1750, an jubiliar, a înfiinţat Locuri ale Crucii în Colosaeum. În istoria Bisericii romano-catolice, Sfântul Leonard de Porto Maurizio a rămas ca apostol al devoţiunii „Calea Crucii”, în timpul vieţii a binecuvântat Via Crucis în peste cinci sute de biserici, predicator înflăcărat al Patimilor Domnului, cinstitor zelos al Neprihănitei Zămisliri, înainte de proclamarea oficială a dogmei, salvatorul de la ruină a Coloseului. La 27 decembrie 1750, an proclamat de către papa Benedict al XIV-lea „An jubiliar”, Sfântul Leonard a predicat Calea Sfintei Cruci în Colosaeum. Sfântul Leonard a propus papei să predice „Calea Crucii” pe locul unde primii creştini au cinstit Crucea Sfântă a Mântuitorului prin moartea lor. Era pentru prima dată când se oficia o slujbă religioasă. De atunci în fiecare an de Vinerea Mare, însuşi papa străbate „Drumul Crucii” trasat de înflăcăratul apostol. Sfântul Leonard a fost şi un aprins susţinător al învăţăturii despre Neprihănita Zămislire; el a convins pe papa Benedict al XIV-lea să facă un referendum în scris cu toţi episcopii catolici şi să procedeze la proclamarea ca dogmă a acestei învăţături.

În următorul an, după ce a predicat extensiv la Lucca, l-au lăsat puterile şi a murit la Roma. Scriitor, cât şi predicator, Leonard a compus numeroase tratate şi scrisori devoţionale: cea mai renumită lucrare a sa este intitulată: Hotărări. Cardinalul Henric de York l-a ajutat să promoveze cauza sa: Leonard fusese duhovnicul mamei lui Henric. Leonard a fost beatificat în 1796 şi canonizat în 1867. El este sfânt-ocrotitor al misionarilor care se bucură de popularitate. Se sărbătoreşte pe 26 noiembrie. (cf. Dicţionar al sfinţilor, univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, 329).

A călătorit foarte mult cu acest scop, dar la ultima sa misiune din dieceza de Bologna s-a îmbolnăvit grav şi la cererea papei s-a întors la Roma şi moare pe data de 25 nov. 1751. La moartea lui Papa Benedict al XIV-lea a spus: „Am pierdut mult, dar am câştigat un nou mijlocitor în cer”. A fost canonizat de Pio IX în 1867(cf. Vieţile Sfinţilor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992, p. 268-269).

Acest sfânt, Leonardo de Porto Maurizio mi-a inspirat mai mult curaj şi mult mai multe motive în a mă angaja în urmarea lui Cristos. Mi-a dovedit prin curajul său că din iubire faţă de Dumnezeu putem face lucruri măreţe pentru convertirea sufletelor, dar numai dacă pornim de la noi înşine. În viaţa spirituală pune accentul foarte mult pe partea practică lucru esenţial în drumul de viaţă consacrată.

BIBLIOGRAFIE

CARAFFA FILIPPO, San Leonardo da Porto Maurizio, în Bibliotheca Sancthorum, Vol. VII,

ed. Città Nuova, Roma, 1966.

FARMER DAVID HUGH, Leonard din Porto Maurizio, în Dicţionar al sfinţilor, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999.

HERTLING, LUDWIG S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, Iaşi 2001.

PRECLIN E., Storia della Chiesa, Vol. XIX/1, Editrice S.A.I.E., Torino, 1974.

Vieţile Sfinţilor, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 1992.

VILLER M., Dictionnaire de Spiritualite, Tome IX, ed. Beauchesne, Paris, 1976.