IGNAŢIU DE LOYOLA

La sfârşitul secolului al XV-lea apar naţiunile moderne, care se doresc independente faţă de papalitate şi faţă de Imperiul German, perceput ca forţe ale trecutului. Renaşterea si umanismul au contribuit la adâncirea crizei religioase, prin eliberarea spiritului uman de sub tutela Bisericii.

Are loc o profundă înnoire culturală care primeşte numele de Renaştere. În acest timp are loc şi inventarea tiparului care permite răspândirea scrierilor antichităţii profane şi religioase. Întorcându-se la izvoare, textele Bibliei şi ale Părinţilor Bisericii, nu puţini sunt cei care doresc să purifice Biserica de deviaţiile apărute de-a lungul secolelor. Multe instituţii perimate ale Bisericii nu mai răspund aşteptărilor creştinilor; iată de ce, la începutul secolului al XVI-lea, apar oameni hotărâţi să realizeze o reformă a Bisericii.

Mai multe ţări din Europa devin state, în sensul pe care îl acordăm astăzi acestui cuvânt: suveran puternic, finanţe, armată. Războiul de o 100 de ani, care se termină în 1453, delimitează domeniile respective ale regatelor Franţei şi Angliei. În 1516, prin concordatul de la Bologna, regele Francisc I obţine de la papa Leon al X-lea dreptul de a-i numi pe toţi episcopii şi abaţii din regat, ceea ce îi conferă o putere considerabilă asupra Bisericii Franţei. Anglia nu este decât un mic regat, dar unul din suveranii ei, Henric al VIII- lea 1509-1547 ocupă un rol de prim rang în Europa politică şi religioasă. Căsătoria Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon pecetluieşte unitatea spaniolă (1469). Cucerirea Granadei (1492), ultima redută arabă, marchează sfârşitul fenomenului numit recucerire şi unificarea definitivă a Spaniei. Suveranii catolici sunt sensibili la interesele Bisericii, pe care le asimilează cu cele ale statului. Ei reorganizează Inchiziţia în 1478, care devine o instituţie naţională folosită în propriul lor interes; acest tribunal îi va urmări fără îndurare pe eretici, pe musulmani şi pe evreii mai mult sau mai puţin convertiţi. (Cf. COMBY, 1999, p. 6).

Sfântul Ignaţiu trăieşte în Spania ţară care în Evul Mediu îşi păstrase caracterul feudal, se transformă într-un stat teritorial cu un guvern birocratic. Meritul aparţine abilei familii conducătoare compusă din Ferdinand şi Izabela.

Dacă Ferdinand şi Isabela vor avea mari succese pe parcursul lungii lor domnii, în viaţa lor familială vor avea destule şi mari necazuri. De fapt, aceste tragedii vor constitui o moştenire a regilor spanioli. Dintre toţi fii lor, numai doi vor supravieţui. Fiica mai mică, Ecaterina se căsătoreşte, spre nenorocirea ei cu Henric al VIII-lea al Angliei. Sora acesteia, moştenitoarea coroanei spaniole, va înnebuni după căsătoria cu fiul împăratului Maximilian, Filip de Hasburg. Spania , care din anul 1492 poseda vaste teritorii în America, devine astfel un Imperiu mondial. Cultura şi civilizaţia spaniolă îşi pun amprenta pe tot secolul al XVI-lea, începând de la instituţiile militare şi până la moda vestimentaţiei.

Înflorirea religioasă, iniţiată de Isabela şi Ferdinand, va face noi progrese pe tot parcursul acestui secol. Teologia spaniolă ocupă rolul pe care-l avusese Parisul pe toată perioada Evului Mediu.

În această perioadă, doi mari principi ai Bisericii se vor succeda la conducerea vieţii religioase spaniole. Primul este Pedro Gonzales de Mendoza. Se distinge prin activitatea sa pastorală, compune un catehism, instituie multe fundaţii religioase şi construieşte biserici somptuase. Urmează franciscanul Jimenez de Cisneros, confesor al Isabelei, o personalitate mai marcantă decât înaintaşul său. Prima grijă a sa va fi promovare studiilor. În anul 1500 înfiinţează Universitatea din Alcala; el este şi un renumit promotor al ştiinţelor biblice prin publicarea în anul 1514 a primei ediţii poliglote a Scripturii.

Intenţia sa de a păstra unitatea şi puritatea credinţei l-a condus şi la cruzimi. În 1492, toţi evreii sunt alungaţi din Spania. Aceştia se refugiază în ţările de jos, iar o parte dintre ei în Orient, unde pot fi întâlniţi şi astăzi evrei care vorbesc limba spaniolă. Evrei şi mahomedanii ce îmbrăţişaseră catolicismul erau priviţi cu cea mai mare neîncredere, fiind supravegheaţi de inchiziţie (Cf. Hertling, 2006, p. 361-363).

Pe fondul unor nemulţumiri generalizate, Martin Luther (1483-1546) va afişa în anul 1517 cele nouăzeci şi cinci de teze unde era denunţată vânzarea indulgenţelor moment ce va marca începutul Reformei protestante. Ideile Reformei s-au răspândit în scurt timp şi-n alte ţări cu iuţială în Elveţia prin Zwingli, în Franţa prin Jean Calvin.

Progresele realizate de protestantism au început sa neliniştească biserica romană. Biserica a simţit nevoia sa se reînnoiască si, prin noile transformări, sa se opună expresiunii protestantismului. Aceasta mişcare s-a numit Contrareforma (Reforma catolica). Reforma protestantă a avut efecte şi benefice asupra Bisericii catolice, deoarece a obligat-o să introducă reforme în trei planuri: al unor măsuri disciplinare si reînnoirii pastorale, al unor intense activităţi misionare si pe planul reflecţiei teologice (Cf. Tămaş, 2003, p. 111-112).

În aceste frământări ale Bisericii se naşte Societatea iezuiţilor care a jucat un rol important in Reforma catolică. Ignaţiu de Loyola a pus bazele unei congregaţii care va avea ocontribuţie importantă în afirmarea doctrinei Bisericii în confruntările cu Reforma protestantă. Cel care a înfiinţat această Societate al lui Isus este ,Ignaţiu de Loyola care s-a născut în anul 1491, în castelul auster al familiei Loyola din provincia Basca, Spania.

Ignaţiu a învăţat foarte devreme să citească şi să scrie. Mama lui moare pe când era foarte tânăr, iar tatăl s-a stins din viaţă când Ignaţiu avea şaisprezece ani. Ignaţiu a fost strâns legat de ambianţa regală, desprinzând astfel acea excelenţă a curtoaziei, acele maniere elegante şi acele rafinamente elegante care nu-l vor părăsi toată viaţa (Cf Bangert, 2001 p. 18 -19).

Pe când era angajat într-o luptă de apărare a oraşului Pamplona (în nordul Spaniei), Ignaţiu este rănit grav. După primele îngrijiri, începe o perioadă lungă de convalescenţă, datorită lecturii vieţii sfinţilor şi Viaţa lui Isus se decide la o viaţă consacrată în întregime slujirii lui Dumnezeu (Ibidem, p. 21).

Începe să studieze mai întâi la Barcelona, apoi la universităţile de al Alcalá şi Salamanca şi în sfârşit la Paris. Dintre studenţii care-i întâlneşte aici, unii vor fi colaboratori săi cei mai preţioşi; cucernicul Le Fevre originar din Savoia, spaniolul Laynez, o persoană bine pregătită ce va avea un rol deosebit la conciliul din Trento; şi unul dintre sfinţii celebri ai perioadei moderne marele misionar al Orientului, Francisc Xaveriu. Împreună cu aceştia şi cu alţi însoţitori, Ignaţiu pronunţă voturile religioase în 1534, pe Montmartre. În drum ce se îndreaptă spre Ţara Sfântă dar din cauza războaielor nu au putut continua drumul astfel rămânând la Veneţia unde sunt sfinţiţi preoţi din dispoziţia Papei după care se îndreaptă spre Roma pentru a se pune la dispoziţia Papei. Sfătuit de Contarini, Paul al III-lea aprobă noul ordin şi imediat începe să se servească de membrii acestuia. În acest timp redactează constituţiile societăţi lui Isus.

Foarte curând talentele şi zelul acestor oameni au fost canalizate spre activităţi foarte importante din cele mai variate domenii: misiuni diplomatice pentru Sfântul scaun, catedre universitare, participarea ca experţi în problemele teologice la conciliul Tridentin, administrarea şcolilor şi misiunilor străine (Ibidem, p. 46-47).

În el este totul, este realitate, măsură şi scop. Idealul său este acela de a se purta pe el însuşi şi pe alţii cât mai aproape de Dumnezeu. Moto-ul vieţii sale este „totul spre mai marea glorie a lui Dumnezeu”, aceasta nu înseamnă o velesitate de stăpânire bisericească sau politică, ci intenţia constantă de a îndeplini în toate voinţa lui Dumnezeu. Ignaţiu poate fi înţeles cel mai bine din cartea sa, Exerciţii spirituale, care, aşa cu a afirmat Sfântul Francisc de Sales, a produs mai mulţi sfinţi decât literele cuprinse în ea. Prin această carte, Ignaţiu a devenit unul din clasicii vieţi spirituale. Ceea ce nu înseamnă că el a creat o nouă spiritualitate. Cartea Exerciţiilor nu prezintă probleme noi şi grandioase. Este un manual al creştinismului obişnuit, al eroismului creştin natural şi spntan (Hertling, op. cit., p. 375).

Exerciţiile spirituale, după cum îi scria însuşi Ignaţiu lui Emanuel Miona, în 1536 sunt lucrul cel mai bun pe care l-am putut eu gândi, simţi şi înţelege atât pentru progresul individual al persoanei în ceea ce o priveşte pe ea însăşi, cât şi pentru rodul, ajutorul şi progresul care se pot obţine în avantajul multor altora”. Exerciţiile spirituale s-au născut în singurătatea de la Manresa unde Ignaţiu se retrăsese în reculegere în urma hotărârii luate la Loyola de a-şi schimba în mod radical viaţa. Primele două luni de la Manresa vor fi în deşert străbătut de un foc purificator timp în care Ignaţiu cel de acum se înfruntă cu Ignaţiu cel de odinioară prin mari penitenţe, veghi nocturne, ceasuri prelungite şi intenţii de rugăciune.

Ignaţiu va simţi în modul cel mai profund îndemnul de a vrea să aparţină pe de-a-ntregul lui Dumnezeu imitându-l în mod de viaţă pe El şi pe apostolii săi: aici umilinţa şi sărăcia se aflau pe primul plan. Ignaţiu se va afla acum într-o perioadă de haruri mistice, de iluminări care îi vor aduce în suflet consolare şi pace, maturitatea spirituală, toate în scopul de a se deschide mai apoi spre apostolat (Ignaţiu de Loyola, 1996, p. 14-15).

Educaţia ca formă de apostolat care includea în sens larg predicarea şi predarea catehismului, a făcut parte din primele activităţi ale societăţii. La sfârşitul anului 1544 existau deja 7 astfel de reşedinţe în Europa. În 1545 Francisc Borigia a deschis la Gandia o şcoală pentru pregătirea scolasticilor iezuiţi (Bangert, op. cit., p. 47).

Cel de-al doilea tip de activitate cu care societatea lui Isus sa identificat aproape de la început a fost acela al misiunilor străine. Pe cât de importantă a fost răspândirea iezuiţilor în Europa cel puţin la fel de remarcabilă a fost răspândirea lor peste mări şi oceane, unde au întâmpinat şi depăşit dificultăţi datorate distanţelor imense, culturilor şi, limbilor necunoscute şi chiar perfidiei unora dintre creştinii întâlniţi. Când a murit Ignaţiu numeroşi confraţi ai săi se aflau în Indiile Orientale, Japonia, Brazilia, Congo, în timp ce alţi se îndreptau spre Etiopia ( Bangert, op. cit., p. 50).

Cei aproape o mie de iezuiţi pe care i-a lăsat la moartea lui, precum şi cei care i-au urmat în secolele următoare, aveau să găsească în Constituţiuni inima şi sufletul lui Ignaţiu, alături de îndrumările ce aveau să îi ajute să devină asemenea lui. În vara anului 1566, Ignaţiu a căzut grav bolnav, iar pe 31 iulie s-a stins din viaţă şi a fost canonizat în anul 1622. compania lui Isus va cunoaşte o dezvoltare rapidă, dar implicarea sa în sferele puterii avea să-i fie adesea aproape fatală, Societatea fiind interzisă de câteva ori.

Viaţa lui Ignaţiu a cunoscut mari transformări în cei şaizeci şi cinci de ani scurşi între naşterea şi moartea sa, iar acestea au avut un mare impact asupra istoriei Bisericii şi chiar a lumii. Curteanul şi soldatul a devenit mai întâi pelerin şi student, pentru ca, mai apoi, să ajungă preotul şi apostolul care a întemeiat un ordin religios cunoscut pretutindeni. Spiritul izvorât la Loyola şi Manresa, canalizat prin exerciţiile spirituale şi prin constituţiile Societăţii lui Isus, s-a revărsat în inimile a mii şi mii de oameni şi s-a întrupat în vieţile iezuiţilor care, la moartea lui Ignaţiu, lucrau nu numai în Europa ci şi în India, Africa şi Brazilia. În cei şaisprezece ani dintre aprobarea papală şi moartea lui Ignaţiu, iezuiţii s-au angajat în numeroasele domenii ale vieţii: educaţie , misiunile străine, reculegerile spirituale, misiunile diplomatice, reformarea comunităţilor călugăreşti. Invazia apostolică a Societăţii nu a fost o simplă întâmplare în viaţa Bisericii; dimpotrivă, ea are o însemnătate atât mai mare cu cât ea a fost însoţită de numeroase alte izvoare de sfinţenie din secolul al XVI-lea: sfântul Filip Neri, sfânta Tereza din Avila, sfântul Ioan al Crucii, cu toţii dând forţă şi prospeţime, dincolo de sfidarea din partea protestanţilor, masivului val al reformei catolice (Cf. Bangert, op. cit., p. 69-70).

Viaţa şi personalitatea sfântului Ignaţiu de Loyola este foarte bogată şi complexă şi de aceea am căutat pe cât mi-a fost posibil să sustrag esenţialul. Ceea ce m-a impresionat la sfântul Ignaţiu şi ceea ce vreau să pun şi eu în practică asemenea lui, este căutarea perseverentă a voinţei lui Dumnezeu. Am înţeles că viaţa consacrată este o pregătire continuă care cere muncă şi efort din partea mea.

Astfel, căutarea lui Dumnezeu era foarte concretă, şi la fel de concretă trăirea sa cu Dumnezeu. Şi toate acestea se realizau în lumina lui Cristos. El înţelesese că nu este posibil să mergi spre Dumnezeu fără să treci prin Cristos, că în Isus îl avem pe regele universului care ne învaţă, ba, mai mult, este calea pentru a ajunge la Tatăl şi că nu putem găsi voinţa lui Dumnezeu decât meditând viaţa lui Cristos, confruntând viaţa sa cu a noastră. În loc să ne propună reflecţii privind viaţa noastră, Ignaţiu ne îndeamnă să medităm asupra misterelor lui Cristos: astfel, vom fi luminaţi asupra voinţei lui Dumnezeu, printr-o lumină care ne vine de la Cristos.

Bibliografie

IGNAŢIU DE LOYOLA, Exerciţii spirituale, Editura Polirom, Iaşi 1996.

BANGERT WILLIAM V., Istoria Iezuiţilor, Editura Ars Longa, Iasi, 2001.

COMBY JEAN, Să citim Istoria Bisericii, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice,

Bucureşti 1999.

HERTLING LUDWIG, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iaşi 2006.

TĂMAŞ CHRISTIAN, Crize Contemporane, Editura Ars Longa, Iaşi 2003.