Sfantul Pasquale Baylon (1540-1592)

1. Introducere

Spania în secolul al XVI-lea a fost pentru Biserică de o maximă importanţă pentru că a fost o ţară, mai mult, una dintre cele mai mari puteri ale epocii care a fost imună la orice erezie, şi a fost capabilă să pună la dispoziţie forţele sale pentru reînoirea Bisericii. La începutul secolului al XVI-lea populaţia Spaniei număra peste 10 milioane.

Una dintre personalităţile cele mai mari ale acelui tip este Filip al II-lea (1556-1598) care a guvernat Spania în a doua jumătate a secolului XVI. Filip al II-lea a fost un om cu convingeri religioase foarte profunde, iar în castelul său mănăstiresc, Escorial, pe care şi l-a construit petrecea zile întregi în rugăciune şi meditaţie dar în acelaşi timp ştia să fie dur şi inflexibil. Pe mulţi dintre papii cu care a avut de-a face i-a dus la disperare, iar în politică a comis multe erori. Toate acestea nu au fost o consecinţă a unei îngâmfări regale sau a setei de stăpânire, ci mai mult o urmare a simţului de responsabilitate, care poate că era prea exagerat. Se simţea reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi numai lui Dumnezeu se simţea dator să răspundă pentru faptele sale.

În acest secol, teologia spaniolă ocupă locul pe care-l avusese Parisul pe toată perioada Evului Mediu. Primul care îşi va da marii teologi a fost Ordinul dominican. Pentru Spania, acest timp este în primul rând un timp al sfinţilor de exemplu: Ignaţiu de Loyola, Francisc Xaveriu (iezuiţi), Tereza de Avila, Ioan al Crucii (reformatorii ordinului carmelitan) şi franciscanii Petru din Alcantara şi Pascal Baylon (cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, 365).

Sfântul Scaun, printre altele din cauza legăturilor încă existente dintre religie şi politică, se găseşte obligat să ia poziţie în faţa marilor puteri europene. Chiar dacă era aproape de apus, rămânea încă tare în Europa puterea spaniolă cu care Filip al II-lea actualizase din plin reforma şi contrareforma, mai ales aceasta din urmă, şi a influenţat şi asupra conclavelor care a dus la alegerea la alegerea lui Urban al VII-lea şi Grigore al XIV-lea (cf. Storia della Chiesa, XVIII/2, 141).

2. Viaţa

Pascal se naşte în ziua de Rusalii pe 16 mai 1540 în localitatea Torre Hermosa în provoncia Aragonia din Spania. Părinţii, Martin şi Isabela din cauza sărăciei l-au pus la muncă din fragedă copilărie. Mai întâi a păzit mica turmă de oi a familiei, iar apoi l-au dat ca slugă la un crescător de vite mai înstărit.

Departe de societatea oamenilor şi de biserică, el petrecea în rugăciune ore întregi. De nenumărate ori renunţa la sărăcăcioasa hrană care i se oferea pentru a-şi mortifica trupul. Înainte de a fi primit în mănăstire, dacă se afla cu turma în apropierea unei biserici, atunci când sunetul clopotului vestea momentul prefacerii el cădea în extaz; când îşi revenea descria întocmai desfăşurarea slujbei, persoanele, odăjdiile, ca şi cum ar fi fost prezent acolo deşi între el şi altar se aflau pereţii bisericii. La vârsta de 18 ani cere să fie primit în rîndul călugărilor franciscani observanţi, dar este refuzat. Un mare crescător de vite pe nume Martino Garcia îi oferă o moştenire bogată dar, Pascal o refuză (cf. Vieţile Sfinţilor, I, 225-226).

În 1564 intră în Ordinul călugărilor franciscani minoriţi reformat de Petru din Alcantara la mănăstirea din Loreto, unde ascetismul şi milostenia erau exemplare (cf. Oxford, Dicţionar al sfinţilor, 68).

Pascal neavând studii deosebite şi-a trăit viaţa de mănăstire îndeplinind oficiul de portar, dar este considerat «teolog» al Sfintei Euharistii nu numai pentru disputele pe care le-a avut cu calvini, în timpul unei călătorii în Franţa, dar şi pentru scrierile ce ne-au rămas de la el, un rezumat din cele mai mari tratate despre Sfânta Euharistie. Sfânta Euharistie a fost centrul vieţii sale şi rămânea ore întregi într-o profundă rugăciune mistică în faţa tabernacolului. Acest elan de profundă devoţiune euharistică este nota dominantă a întregii sale vieţi sufleteşti; pocăinţele grele pe care le-a practicat nu erau expresia dorinţei de a se chinui, ci expresia imensei bucurii ce-i copleşea sufletul în aşa măsură încât şi trupul se voia dezlegat de povara materiei (cf. Vieţile Sfinţilor, I, 226).

Dacă Pascal avea pentru Dumnezeu o inimă de fiu, pentru săraci avea o inimă de mamă. El îi iubea pe toţi dar în special pe cei săraci, lipsiţi, şi pe cei care aveau nevoie de ajutor şi consolare. Fiind numit portarul conventului a fost însărcinat şi să se îngrijească de săraci. Pentru săraci era o mare sărbătoare văzându-l venind cu oala din care ieşea aburi. Se recita rigăciunea iar apoi Pascal dădea fiecăruia propria porţie, surâsul şi cuvintele cu care îi însoţea îi dădeau mâncării un gust mai bun (cf. I.A. Russo, San Pasquale Baylon, 83-84). Pus în condiţia de sărac frate laic care se îngrijea de muncile casei, Pascal nu se gândea niciodată că Dumnezeu l-ar fi chemat să arate (afirme) adevăririle credinţei ăn lumea îndepărtată. Însă Domnul dispuse ocazii providenţiale care îl desparte pe umilul frate de conventul său şi îl trimite odată până la marginile Spaniei şi odată tocmai până în Franţa. Acum ne vom îndrepta privirea asupra misiunii sale în rândul poporului Ioanei d’Arc, în timp ce această tară (Franţa) se reaprindea acum precum în timpul ei de un dureros război civil şi religios iscat de eretici.

În vara anului 1576, custodia alcantariană San Giovanni Batista din Valencia număra mai bine de 14 convente, mai mult ca necesar pentru a fi promovată ca şi Provincie. Aceasta era dorinţa comună acelor religioşi exemplari, care de 15 ani edificau cu virtuţile lor şi cu predicile lor satele şi oraşele care îi primeau. Custodele P. Giovanni Ximénez obţine de la papa Grigore al XIII-lea decretele pentru a celebrarea Capitolului care a avut loc pe 11 august 1577 la Valencia unde a fost numit provincial P. Cristoforo de la Plaça. Totuşi nu puteau începe lucrările până nu aveau approbarea ministrului general care era la Paris. Fratele Pascal este ales şi trimis la Paris pentru a înştiinţa şi a primi aprobarea ministrului general pentru celebrarea capitolului care, cum spuneam mai sus se va desfăşura pe data de 11 august 1577.

La conducerea Ordinului Observantilor încă din din 1571 era Părintele Cristoforo di Cheffontaine. Religios, vestit pentru virtute şi doctrină, care, în ciuda îndatoririlor numeroase ale Ordinului; expansiunile misionare în creştere, suferinţa din partea schismei luterane şi calviniste, continua opera sa de apologie în publicarea volumelor pline de învăţătură. În acele timpuri, pentru un catolic, notează un cronicar, ar fi fost mai puţin periculos să treacă prin locuri unde erau lei şi tigri, decât să treacă prin provinciile franceze predominate de calvinişti. Franciscanul îi irita doar cu aspectul său, ca simbol viu al credinţei romane (cf. I.A. Russo, San Pasquale Baylon, 134-137).

De asemeni ca un adevărat frate care împărtăşea întru totul doctrina catolică era foarte devotat nu numai Sfintei Euharistii dar avea şi o devoţiune deosebită faţă de Sfânta Fecioară. Odată s-a închis singur în refectoriu, unde a fost văzut de un alt frate executând un dans complicat în faţa statuii Sfintei Fecioare Maria (Oxford, Dicţionar al Sfinţilor,68).

Moare la vârsta de 53 de ani tot în sărbătoarea Rusaliilor pe 17 mai 1592 aproape de Valencia. Douăzeci de ani mai târziu, pe 29 octombrie 1618, a fost proclamat fericit, iar în anul 1690 a fost declarat sfânt. Mai mult decât subiectul preferat al discuţiilor, Sfânta Euharistie a fost centrul vieţii sale spirituale, astfel încât a meritatsă fie ales de către papa Leon al XIII-lea patronul asociaţiilor euharistice, şi mai târziu patron al congreselor euharistice internaţionale. Biografi săi, istorisesc că în timpul funerariilor, când s-a ajuns la momentul ridicării Ostiei şi a Potirului, fratele Pascal, al cărui trup aşezat în sicriu era înţepenit de frigul morţii, şi-a deschis ochi, a ridicat capul sus şi a mai privit odată pâinea şi vinul mesei euharistice, ca ultimă mărturie a iubirii sale faţă de dumnezeiasca taină a altarului (cf. Vieţile Sfinţilor, I, 225-226). Pascal a fost cu adevărat un rod al Rusaliilor, favorizat cu daruri extraordinare din partea Duhului Sfânt îndeosebi cu darul întelepciunii infuze (adică fără a recurge la studierea teologiei dar un dar al Duhului Sfânt). Este comemorat pe 17 mai (cf. Vieţile Sfinţilor, I, 225).

3. Inchiziţia Spaniolă

În Spania încă de la sfârşitul secolului al XV-lea funcţiona o inchiziţie care era condusă de stat, iar inchizitorii erau nişte teologi care erau prim-miniştri. Statul a folosit Inchiziţia pentru a-şi domoli duşmani şi era foarte crudă, folosea cele mai îngrozitoare torturi. Ea îşi propunea să împiedice intrarea în ţară a operelor suspeste sau eretice şi supraveghea de aproape pe cele care circulau în peninsulă sau care reuşeau să fie tipărite (adică scrierile eretice). Dacă este să-i recunoaştem meritul de a opri propaganda protestantă totuşi în minuţioasa sa vigilenţă au avut de suferit multe persoane de multe ori nevinovate chiar şi sfinţi .

Operele unei Tereza de Avila, ale unui Ioan al Crucii. Nu au putut să vadă lumina decât după moartea lor. O severitate implacabilă nu displăcea spaniolilor, ba care îi apăsa mai ales integritatea credinţei lor. Exista printre altele în Spania un real pericol pentru ortodoxia credintei; un asemenea pericol provenea de la «Alumbrados» sau iluminaţi, quetişti mai mult sau mai puţin acentuaţi, care tindeau la interiorizarea creştinismului şi pentru aceasta era de multe ori dificil să se determine până unde admiteau erorile protestante. Pentru unele victime ale inchiziţiei ne putem întreba până la ce punct au fost într-adevăr luterane. Este de amintit faptul că în Spania erau două mari centre contaminate de doctrina de la Witenberg: Vallaloid şi Sevilia. Erau cincizeci şi cinci de persoane suspecte din care douăzeci şi opt erau femei, printre aceştia se aflau: Agostino di Cazala care înainte de apostazie era capelenul împăratului şi predicator preferat de regenta Giovanna şi atunci adversar al ereticilor, mulţi religioşi di Belén şi o călugăriţă a sfintei Ecaterina din Siena la Vallaloid. Alături de operele calviniste, precum „Institutione christiana”, circulau în ascuns „De libertate christiana”, „De bonis operibus”, „Catechismo”, „Evangelien-Postille” şi comentariul scrisorii către Galateni, toate aparţinând lui Luther. Mulţi indivizi suspecţi au fost încarceraţi judecaţi. În 1559 în duminica Sfintei Treimi sa desfăşurat primul proces, iar Agostino di Cazalla a fost considerat principalul vinovat de acea a fost ars pe rug în pofida sincerei sale convertiri. Doi alţi preoţi şi unsprezece persoane, dintre care cinci femei au suferit aceiaşi condamnare (cf. Storia Della Chiesa, XVI, 215-218). Cel mai renumit inchizitor este Torquemada.

4. Misticii Spanioli

Pentru această perioadă este necesar să menţionăm două observaţii: în primul rând, în această perioadă se accentuează în Spania frica faţă de «alumbrados», frică care impunea autorilor mistici o mai mare prudenţă pentru a evita să fie suspectaţi de Inchiziţie, iar în al doilea rând, „practica Rugăciunii” a devenit una dintre legile fundamentale a înregii vieţi spirituale iar atenţia autorilor (scriitorilor) mistici merge în mod exclusiv pe spinoasa problemă a „gradelor de rugăciune „ care vor nelinişti sufletele spaniolilor pentru un secol şi jumătate.

Aceştia propuneau o viaţă spirituală foarte intensă dar cu toate aceasta au rămas în sânul Bisericii.

Ei recomandă o dăruire totală lui Cristos şi învăţă că nu trebuie să le fie frică de rege şi inchiziţie.

Printre cei mai mari mistici se află sfânta Tereza de Avila şi sfântul Ioan al Crucii care au avut un rol important în viaţa Ordinului carmelitan pe care l-au reformat atât ramura feminină cât şi cea masculină (cf. Storia della Chiesa, XVII, 264-265).

Vazând că în mănăstiri pătrunsese luxul, comoditatea, delăsarea, Tereza (1515-1582) a simţit chemarea la opera de reformare a vieţii călugăreşti, şi după ce s-a sfătuit cu mai multe persoane renumite datorită sfinţeniei şi înţelepciunii lor, a obţinut de la papa Pius al IV-lea aprobarea de a da naştere unor mănăstiri în care să se respecte cu stricteţe rânduielile primitive, foarte aspre ale ordinului Carmelitan. Pe 27 august 1562 a luat fiinţă lângă Avila prima mănăstire a Carmelitanelor Desculţe. La moartea sfintei existau 32 de mănăstiri reformate din care 17 erau feminine şi 15 masculine. Opere (scrieri) ale sfintei: «Drumul perfecţiunii», «Gânduri despre iubirea de Dumnezeu»,«Castelul interior» (cf. Vieţile Sfinţilor, II, 192).

Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) a colaborat cu sfânta Tereza de Avila la opera de reformare a ordinului Carmelitan, a fost spiritual şi sfătuitor al ei în problemele sufleteşti. Ioan a obţinut permisiunea de la superiori săi de reinstaura într-o mănăstire disciplina aspră a primelor comunităţi carmelitane. Aşa a luat fiinţă la Durvelo primul convent carmelitan reformat, iar călugării se numeau carmelitanii desculţi. Întoarcerea la mistica spirituală a deşertului şi străduinţele pentru a face înţeles şi accepta noul stil de viaţă au abătut asupra lui un val de suferinţe concretizate prin maltratări fizice şi calomnii grave chiar şi din parte fraţilor.

Opere mai importante: „Noaptea întunecată a sufletului”, „Urcarea Muntelui Carmel”, „Cântare spirituală”, „Flacăra iubirii vii” (cf. Vieţile Sfinţilor, II, 299-300).

5. Concluzie

Acest sfânt este pentru noi un exemplu de adevărată devoţiune faţă de Sfănta Euharistie şi totodată ne arată cât de importantă este această „hrană” pe care Cristos ne-a lăsat-o şi care este însuşi Trupul şi Sângele Lui. Încă odată putem observa că pentru a ne apropia tot mai mult de Cristos trebuie să fim mici şi umili aşa cum toţi sfinţi au făcut şi mai ales Sfântul Pascal. Pentru mine acest sfânt este un impuls pentru a-i da toată atenţia lui Cristos pentru că doar El este adevărata pace şi bucurie.

BIBLIOGRAFIE

Hertling L., Istoria Bisericii, Ars Longa, 1998.

Russo I. San Pasquale Baylon, La Nuova Cultura Editrice Napoli, 1985.

Storia Della Chiesa, vol. XVI, a cura di A. Stela, Editrice S.A.I.E., Torino 1968.

________________, vol. XVII, a cura di A. Galuzzi, Editrice S.A.I.E., Torino 1972.

________________,vol. XVIII/2, a cura di L. Mezzadri, Edizione Paoline 1988.

Vieţile Sfinţilor, vol. I, II, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti 1992.