Sfântul Vincenţiu de Paul (1582-1660)

Introducere

Sfântul Vincenţiu de Paul, trăieşte într-o perioadă în care situaţia politico – religioasă a acelei perioade este destul de zbuciumată datorită crizei în care se află în Franţa.

Sfântul Vincenţiu de Paul, cunoaşte patru regi ( Henric al III-lea, Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea ), doua regente emerite ( Maria de Medici şi Ana de Austria) şi doi prim-miniştri cu o puternică personalitate ( Richelieu şi Mazarin) 1 ( În vremea Sf. Vincenţiu de Paul … şi astăzi p. 21). Istoria politică ne dezvăluie un fond de criză permanentă: războiul împotriva spaniolilor, agitaţia celor Mari, cearta cu englezii, războiul religios. Franţa trece prin mari încercări ce se abat atât din punct de vedere politic cât şi religios şi faţă de ceea ce se întâmplă în împrejurimile ei.

În anul 1589 este asasinat Henric al III-lea care este înlocuit de către Henric al IV-lea acesta va avea aceiaşi soartă ca a lui Henric al III-lea în anul 1610, fiind înlocuit de către Maria de Medici.

Sfântul Vincenţiu de Paul

Satul Pouy din departamentul Landes, în partea de sud-vest a Franţei, are onoarea de a dărui Franţei şi Bisericii catolice pe unul dintre marii binefăcători ai omenirii, adică pe Sf. Vincenţiu de Paul. S-a născut la 24 aprilie 1581, fiind al treilea copil al unei familii de agricultori săraci, „ nişte bieţi plugari”, proprietari ai unei mici ferme şi ai câtorva pogoane de pământ. Aici şi-a trăit el primii paisprezece ani, înconjurat de dragoste, fără îndoială, dar supus, foarte devreme vieţii grele a bieţilor oameni ai ogoarelor: „sunt fiu de plugar care am păzit purceii şi vacile”.

De altfel când vorbeşte despre oamenii sărmani ai ogoarelor, Sf. Vincenţiu îşi ia exemple în mod explicit din propriile amintiri din copilărie : „vă voi vorbi mai bucuros, le spune el primelor Fiice ale Carităţii, despre virtuţile bunelor tărănci, deoarece le cunosc din experienţă şi prin natura mea, fiind fiul unui plugar sărac”. De mic copil a învăţat să considere pâinea ca un lux.

În anul 1595, Vincenţiu este trimis la un mic colegiu din Dax, aproape de Cordeliers şi locuieşte la o familie burgheză: familia de Comet. Fiind şcolar la Dax, tânărul Vincenţiu începe deja să se dezobişnuiască de mediul său natal.

Din 1595, tânărul Vincenţiu părăseşte ferma tatălui său fără regrete şi viaţa grea a plugurilor, şi până în 1617, experienţele se înmulţesc: şcolar, student, mare călător, preot de curte, paroh şi preceptor.

Pare a fi o poveste conform căreia el a fost sclav la Marsilia, încă doi ani în Tunisia şi că ulterior a evadat la Avignon. Planul lui Dumnezeu cu el era un altul acela de al purta pe căi necunoscute şi imprevizibile. Strada pe care o alesese pentru Vincenţiu era cea mai dură experienţă pe care un om o poate suporta era sclavia, într-o ţară îndepărtat. Aici îşi va păstra credinţa că într-o zi se va întoarce înapoi în patria sa lucru ce se va întâmpla întradevăr.

Practic analfabet la 14 ani, el este hirotonit preot la 19 ani şi jumătate, în timp ce-şi continuă studiile teologice la Universitatea din Toulouse.

Acceptă în 1612, parohia din Clichy, pe atunci parohie rurală cu vreo 6000 de locuitori, în care va fi instalat ca păstor al comunităţii la data de 2 mai, şi va rămâne acolo timp de 16 luni. Este pentru prima oară în timp de doisprezece ani de preoţie în care se găseşte într-o situaţie pastorală, în mijlocul bieţilor oameni ai ogoarelor.

În 1613, fiind prezentat de părintele de Bèrulle, intră ca preceptor în marea familie de Gondi. Vincenţiu păşeşte atunci într-una din perioadele cele mai întunecate din viaţa sa. Însăşi credinţa sa creştină şovăie şi se povesteşte că, nemaiputând articula nici o rugăciune, a scris Crezul pe o hrtie pe care o atingea din când în când în chip de credinţă.

După 1617, Sfântul Vincenţiu îi va vedea pe săraci aşa cum un sărac îi vede pe cei săraci; va vorbi despre sărăcie pentru că, după propria sa experienţă, îi cunoaşte pe ce săraci „din experienţă şi din fire”.

De aici în acolo, Sfântul Vincenţiu va vedea în cel sărac o prezenţă misterioasă a lui Isus Cristos, dar această apropiere autentic mistică de cel sărac nu va atenua niciodată şi în nici un fel întâlnirea cu persoana umană a săracului şi cu condiţiile concrete şi sociale ale vieţii lui.

La sfârşitul lunii ianuarie 1617, doamna de Gondi este în trecere într-unul din castelele sale, Vincenţiu, care o însoţeşte, este chemat la căpătâiul unui muribund în satul vecin, Gannes. Se duce acolo, îl spovedeşte pe bătrân, dar să-l lăsăm pe el să ne povestească el însuşi urmarea: „ harul l-a condus pe ţăranul din Gannes să facă mărturisirea publică, chiar în faţa doamnei de Gondi, al cărei vasal era, despre păcatele grele ale vieţii lui trecute. Ah! Domnule, ce înseamnă asta? Spuse atunci doamna cea virtuasă ……2( op cit).

Vincenţiu este preot de şaisprezece ani, el nu a fost într-o astfel de situaţie pastorala decât în cele şaisprezece luni de la Clichy. Şaisprezece luni în şaptesprezece ani este foarte puţin şi ceea ce, probabil, n-ar fi fost decât un lucru obişnuit pentru un paroh devine, pentru el, un adevărat eveniment.

Doamna de Gondi este cea care îl împinge pe Vincenţiu să reacţioneze, ea îl îndeamnă să predice a doua zi, ea este cea care îi sugerează tema predicii, ea îl îndeamnă, în sfârşit să continue experienţa şi în celelalte sate.

Venind, aşadar, la Chatillon pentru a predica, a catehiza, a evangheliza, iată-l pe Vincenţiu lansat în ceea ce numim noi astăzi o acţiune socială. El a înţeles că adevărata evanghelizare a săracului trece mai întâi prin căutarea unor soluţii la situaţia de nedreptate şi de mizerie în care se află. Va părăsi Chatilloul în preajma Crăciunului din 1617, dar nu revine la familia de Gondi pentru a-şi relua postul de preceptor.

În 1619, la invitaţia doamnei de Gondi, Vincenţiu este numit „preot responsabil general cu galerele”.

Se stabileşte la Paris unde este impresionat de mizeria de la periferia oraşului. Aici s-a adunat mulţimi de ţărani săraci fugiţi, de acasă din cauza secetei sau a urmărilor dezastroase ale luptelor interne din aceea vreme în Franţa, care au sărăcit ţara.

În ţinuta de preot sărac vizitează colibele mizere, aducându-le oamenilor ajutoare materiale şi sprijin spiritual şi sufletesc.

Fiind numit preotul galerelor, rămâne impresionat de viaţa acestor nefericiţi condamnaţi. El reuşeşte să amelioreze situaţia lor.

Preot al condamnaţilor la galere, în această situaţie a intervenit energic, până la rege, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor care vâsleau din greu şi adesea mureau.

Nu a existat nenorocire morală sau fizică la care ţăranul din Gascogne să nu fi căutat o cale de a veni în ajutor.

Temutului cardinal Richelieu, care adusese Franţa într-o situaţie şi o permanentă stare de război, Vincenţiu a îndrăznit să-i spună în faţă: „ Monseniore, aveţi milă de noi, daţi-ne pace!”

În 1625, a înfiinţat o congregaţie de preoţi care să trăiască dintr-un fond comun, să renunţe la orice avansare pe linie ecleziastică şi să se devoteze credincioşilor din oraşele mici şi din sate.

Scopul li a fost acela de a stabili un mod flexibil de viaţă apostolică în rândul clerului diocezan.

Congregaţia întemeiată la început pentru evanghelizarea săracilor de la ţară, institutul avea să se conformeze şi să se adapteze, progresiv, la toate formele şi situaţiile de mizerie şi nedreptate pe care Sfântul Vincenţiu le descoperea şi le întâlnea, atât la oraşe cât şi la ţară, în închisori, spitale, orfelinate etc.

Sfântul Vincenţiu spunea adesea: „ Săracii sunt domnii şi stăpâni noştri”. Săi lăsăm să se manifeste aşa cum sunt ei, noi suntem aceia care trebuie să ne adaptăm, să ne convertim pentru a-i întâlni acolo unde se află.

Misiunea sa nu se opreşte aici, astfel el împreună cu Louise de Marillac fondează o altă congregaţie aceea a Fiicelor Carităţii, formată din tinere de la ţară, îmbrăcate simplu, fără voturi dar dornice de a ajuta pe cei nenorociţii. Ele intrau în spitale, în închisori, îngrijeau bătrânii fără adăpost, se ocupau de copiii de la marginea oraşelor, pentru a înfiinţa şcoli etc.

Vincenţiu a devenit o legendă chiar în timpul vieţii sale. Clericii şi laici, bogaţi şi săraci, cei liberi şi cei condamnaţi, toţi au cunoscut carisma şi devotamentul altruist al unui om care se mistuia din iubire pentru Dumnezeu şi pentru cei din jur. Doamnele bogate colectau fonduri şi ajutau în mod practic la realizarea nenumăratelor lui fapte bune. Vincenţiu a obţinut averi consistente pentru victimile războiului din Lorena, a trimis misionari în Polonia, Irlanda şi Scoţia.

Din 1643, a avut o influenţă deosebită la curte, pe timpul regenţei Ana de Austria, care îl respectă în mod deosebit şi îi preţuia sfatul, cu excepţia cazului când Vincenţiu a încercat s-o convingă ca să-l determine pe cardinalul Mazarin să părăsească postul pentru binele Franţei.

În toate această activitate el a sesizat pericolele Jansenismului, căruia i se opune energic.

În toate împrejurările, el s-a dovedit omul practic, realist, încrezător în Dumnezeu şi iubitor de oameni; el spunea preoţilor săi: „ Să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe cheltuiala noastră, cu truda braţelor noastre, cu sudoarea frunţii noastre”.

Convins că nenorocirile celor săraci provin în cea mai mare parte nu din lipsa mijloacelor materiale, ci din lipsa de concretitudine în administrarea lor, a cerut şi a obţinut de la Ministru ajutorului public însărcinarea de a organiza pe scară naţională ajutorarea celor săraci. Se spune că prin mâinile lui au trecut mai mulţi bani decât prin ale ministrului de finanţe.

Vasta activitate socială desfăşurată de Sfântul Vincenţiu era rodul iubirii sale profunde faţă de Cristos făcut om, pe care îl vedea prezent în fiecare om, îndeosebi în cei mai lipsiţi din punct de vedere spiritual şi material.

Sfântul Vincenţiu a fost şi un mare conducător de conştiinţă; el a reuşit să trezească şi să cultive în nenumărate suflete dragostea sinceră şi activă faţă de Cristos, care în sărăcie a îmbogăţit pe oameni cu pace şi bucurie.

Când în ziua de 27 septembrie 1660 a părăsit viaţa pământească, el a putut încredinţa Bisericii patru familii de inimi generoase care să-i continue opera. Din această asociaţie a „ Fiicelor Carităţii se vor forma cu timpul patru congregaţii de surori cu voturi şi statut de mănăstire:

- Congregaţia Fiicelor Carităţii „ Sfântul Ioan Antida Thouret”

- Congregaţia Surorilor „Di Maria Bambina”

- Congregaţia Surorilor „Canosiene”

- Congregaţia Surorilor „ Don Cottolengo”.

Ceea ce m-a impresionat pe mine după ce am citit şi studiat viaţa acestui mare Sfânt Vincenţiu, este modul său de a avea grijă de cei ce nu au avut sau au posbilitatea unui trai decent de viaţă.

Vorbim sau auzim vorbindu-se de marginali, de cei excluşi, de cei loviţi de soartă, de cei lipsiţi, de cei dezmoşteniţi, de cei ce nu sunt iubiţi, de cei părăsiţi, de cei din lumea a patra. Majoritatea acestor cuvinte arată că societatea noastră şi deci fiecare dintre noi clasificăm sau punem etichete, adeseori pentru a judeca, a separa, a exclude. Deci după această scurtă reflexie pot spune că am o altă viziune faţă de cel sărac şi nevoiaş pentru că în fiecare dintre ei poate exista cel ce n-ea eliberat de robia păcatului, adică Isus Cristos.

Rezumat

S-a născut la 24 aprilie 1581, fiind al treilea copil al unei familii de agricultori săraci, „ nişte bieţi plugari”, proprietari ai unei mici ferme şi ai câtorva pogoane de pământ. În anul 1595, Vincenţiu este trimis la un mic colegiu din Dax, aproape de Cordeliers şi locuieşte la o familie burgheză: familia de Comet. Fiind şcolar la Dax, tânărul Vincenţiu începe deja să se dezobişnuiască de mediul său natal. Din 1595, tânărul Vincenţiu părăseşte ferma tatălui său fără regrete şi viaţa grea a plugurilor, şi până în 1617, experienţele sale se înmulţesc.

Este hirotonit preot la 19 ani şi jumătate, în timp ce-şi continuă studiile teologice la Universitatea din Toulouse. În 1613, fiind prezentat de părintele de Bèrulle, intră ca preceptor în marea familie de Gondi. După 1617, Sfântul Vincenţiu îi va vedea pe săraci aşa cum un sărac îi vede pe cei săraci; va vorbi despre sărăcie pentru că, după propria sa experienţă, îi cunoaşte pe ce săraci „din experienţă şi din fire”.

În 1619, la invitaţia doamnei de Gondy, Vincenţiu este numit „preot responsabil general cu galerele”. Fiind numit preotul galerelor, rămâne impresionat de viaţa acestor nefericiţi condamnaţi. El reuşeşte să amelioreze situaţia lor. Preot al condamnaţilor la galere, în această situaţie a intervenit energic, până la rege, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor care vâsleau din greu şi adesea mureau.

În 1625, a înfiinţat o congregaţie de preoţi (lazariştii) care să trăiască dintr-un fond comun.

Fondează o altă congregaţie aceea a Fiicelor Carităţii, formată din tinere de la ţară, îmbrăcate simplu, fără voturi dar dornice de a ajuta pe cei nenorociţii.

Din 1643, a avut o influenţă deosebită la curte, pe timpul regenţei Ana de Austria.

Vasta activitate socială desfăşurată de Sfântul Vincenţiu era rodul iubirii sale profunde faţă de Cristos făcut om, pe care îl vedea prezent în fiecare om, îndeosebi în cei mai lipsiţi din punct de vedere spiritual şi material.

Moare în ziua de 27 septembrie 1660, el a putând încredinţa Bisericii patru familii religioase (feminine) cu o inimă generoase care să-i continue opera.

BIBLIOGRAFIE

În vremea Sfântului Vincenţiu de Paul … şi astăzi – Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti 2001,

IOAN PLOSCARU, Perfecţiunea Creştină - Editura Signata Timişoara, 2000.

VIEŢILE SFINŢILOR, vol II - Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 1992.

IGINO GIORDANI, S. Vincenzo de’ Paoli Servo dei Poveri Edizioni Vicenziane, ROMA, 1959.