Sfântul Filip Neri (1515-1595)

Secolul al XVI-lea a reprezentat o perioadă destul de dificilă pentru Biserica Romano-Catolică. Încă din secolul al XV-lea apar statele moderne care doreau să fie independente de Statul Papal şi de Germania, acestea două fiind considerate două forţe ale timpului respectiv. Ne aflăm într-o perioadă în care deja exista ideea unei reforme în Biserică care să-i ducă pe oameni la adevărata credinţă, la adevăratul mesaj al Evangheliei predicate de Isus Cristos. Au existat în această perioadă oameni pregătiţi pentru a pune în practică această reformă. Cel care a declanşat-o a fost Martin Luther. Originea acestei mişcări se găseşte în decăderea morală a clerului şi în refuzul comunităţilor din Germania de a mai trimite bani Statului Papal, considerând că Biserica a devenit coruptă. Această reformă a fost şi o urmare a scăderii puterii papalităţii. Odată cu evoluţia ei, reforma luterană s-a transformat mai apoi într-o contrareformă, provocând astfel divizarea nu numai a comunităţilor din Germania dar şi a celor din Franţa (prin Calvin) şi Elveţia (prin Zwingli).

Între anii 1545-1563 a avut loc Conciliul din Trento. S-a avut în vedere readucerea protestanţilor în sânul Bisericii. Aceasta nu s-a reuşit însă, în schimb a avut loc o reorganizare a structurilor Bisericeşti.

Ne situăm într-o perioadă în care statele încercau să se afirme, Spania prin Carol al V-lea, Ferdinand şi Filip al II-lea, Franţa prin Francisc I apoi prin Henric al II-lea. În 1519 Carol al V-lea era moştenitor al domeniilor casei de Habsburg, al casei de Burgundia şi în acelaşi timp al regatului Spaniei. El ar fi voit o dominaţie universală dar nu a putut trece peste Franţa şi Statul Papal. În anul 1521 încredinţează fratelui său Ferdinand domeniile ereditare ale Austriei iar în anul 1531 îi dă şi coroana de rege german. În 1555 încredinţează fiului său Filip Ţările de Jos şi Burgundia, iar în anul următor îi dă acestuia din urmă şi coroanele Spaniei şi ale regatului de Napoli (cf. Hertling 2006, p. 350). Papa Paul al VI-lea nu era foarte bun prieten cu Carol al V-lea, căruia nu îi iertase jefuirea Romei, deasemenea nu îi avea la inimă deloc pe spanioli care făceau regulile lor în regiunea Napoli. De accea el declară război Spaniei. Filip al II-lea având suveranitatea asupra Italiei trimite pe ducele de Alba la Roma cu o armată numeroasă. Atunci Papa a fost nevoit să facă pace cu Spania, şi odată cu aceasta autoritatea Statului Papal a început să scadă. (Ibidem, 381).

Lumea dorea o reînnoire religioasă, direcţiunea spirituală era căutată din ce în ce mai mult de către credincioşi. În acelaşi timp, odată cu noile descoperiri geografice, mesajul creştin a fost răspândit în mai multe părţi ale pământului. Secolul al XVI-lea a reprezentat şi o extindere culturală, având în vedere perioada renaşterii, care a fost punctul de plecare pentru construirea de noi catedrale, picturi; apoi un rol important în dezvoltarea culturală l-a avut şi inventarea tiparului care a avut loc în anul 1453, în Germania de către Gutemberg, etc.

În acest context istoric, la Florenţa, în anul 1515 vine pe lume cel care avea să devină pentru lumea întreagă Sfântul Filip Neri. Tatăl său Francisc era notar dar nu era prea bine plătit de aceea era ajutat deseori financiar de un frate de-al său Ronaldo, care se ocupa de comerţ. Mama Lucreţia a murit după naşterea celui de-al patrulea copil, pe când Filip avea 5 ani. (cf. Duprey, 1958, p.1-4).

De mic copil Filip şi-a însuşit credinţa şi deseori se ruga împreună cu sora lui Elisabeta în faţa unei ferestre. Vioi, vesel şi optimist din fire, s-a apucat de diferite meserii, chiar şi de aceea de negustor, la San Germano, aproape de Cassino, pe când avea 18 ani. Tatăl lui voia să-l orienteze spre comerţ şi de aceea l-a trimis la Roma pentru studii.

A studiat trei ani la Roma, apoi la 24 de ani a părăsit studiile, a strâns toate cărţile pe care le adunase el, afară de Sfânta Scriptură şi de „SummaTheologica” – „Enciclopedia Teologică” a Sfântului Toma, le-a vândut la anticariat, iar banii luaţi pe ele i-a împărţit la săraci (cf. Lazzarin, 1987, p. 175). Din acel moment, Dumnezeu singur avea să ocupe gândul şi inima lui. „Dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii aproapelui nostru - repeta adesea - nu trebuie să mai păstrăm pentru noi înşine, nici timp, nici spaţiu”(Vietile Sfintilor, 1992, p 236).

În anul 1551,când a împlinit vârsta de 36 de ani, Filip a fost sfinţit preot şi a intrat într-o asociaţie de preoţi pe care o va transforma puţin mai târziu în Societatea oratorienilor, aprobată de Papa Grigore al XIII-lea în 1575 (cf. Duprey, 1958, p. 259). Această asociaţie de preoţi se ocupa în chip deosebit cu educaţia tinerilor.

Cu mult zel şi cu multă dăruire, Filip aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea educaţie prin jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea: „Dacă nu fac fapte rele, eu nu m-aş supăra chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu”. Pe tinerii pe care îi aduna în jurul lui îi învăţa diferite meserii. Găsim în Filip un foarte bun model al pedagogului, aşa cum vom găsi aceasta şi mai târziu la Don Bosco. Pentru a veni în ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească ajutor, chiar pe stradă. Într-una din zile, un oarecare, supărat de insistenta Sfântului, îi trase o palmă. „Aceasta este pentru mine, răspunse Filip surâzând; acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei”.

Trăind în plină epocă a reformei luterane, care a devenit mai târziu o contrareformă, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare: „E posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii”(Lazzarin, 1987, p. 174).

Împotriva aparenţelor, Filip avea o cultură solidă: în chip deosebit a promovat şi susţinut studiile de Istorie Bisericească, îndrumând spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi, Baronius, marele istoric de mai târziu. A fost consilier al Papei Clement al VIII-lea, şi a Sf. Carol Boromeu. La sfârşitul unei Sfinte liturghii a spus credincioşilor: „Ora voastră de rugăciune s-a terminat, dar nu şi timpul pentru a face bine” (cf. Ibidem, p. 176).

În conducerea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea îndreptarea continuă şi statornică spre principiile fundamentale ale Evangheliei, dragostea şi umilinţa. Într-una din zile, Papa îl cheamă şi-l roagă să verifice dacă o anumită persoană, despre care se vorbea mult în Roma, este într-adevăr „o femeie sfântă”. Filip se îndreaptă către adresa respectivă, dar mai întâi trece cu picioarele printr-o baltă noroioasă. Sună la uşă şi este primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când însă păşeşte cu încălţămintea murdară pe covoarele frumoase de jos, gazda îşi iese din fire şi-i adresează cuvinte insultătoare. Filip cere scuze cu umilinţă şi se retrage fără întârziere. Ajungând în faţa Papei, după ce îşi curăţise încălţămintea, îi arată cizmele şi-i spune: „cizmele mele sunt mai sfinte decât acea doamnă!”. Pentru ce?- întreabă Papa. „Lipseşte umilinţa şi blândeţea”. Acesta este unul din multele cazuri în care Papa îi cerea ajutorul. Avea mereu pricipiile sale în a cerceta adevărul, în a vedea adevăratul sens al lucrurilor. La prima vedere s-ar fi putut spune că se baza pe intuiţie, dar Filip avea totdeauna credinţa în Acela care îl inspira, în Acela care îi dicta inimii exact ceea ce El voia să transmită.

Filip Neri a fost o personalitate a timpului şi nu a fost un sfânt izolat de lume care s-a ocupat doar de perfecţionarea propriei vieţi spirituale. Nu şi-a îngropat talanţii, dar s-a implicat mult şi eficace în viaţa socială, în viaţa Bisericii, investindu-şi aceşti talanţi. Este unul din sfinţii populari pentru că a ştiut să citească semnele timpului, unindu-şi viaţa interioară, de intimitate cu Dumnezeu în rugăciune, cu viaţa activă şi responsabilă în mijlocul lumii. A ştiut să-şi trăiască credinţa în bucurie, de aceea s-a implicat în promovarea culturii, în educaţia copiilor şi mai ales a tineretului. A ştiut să iubească şi de aceea a fost bun şi umil. A ştiut să spere şi de aceea a reuşit să inspire şi altora încrederea în Dumnezeu.

Am amintit mai sus că avea o fire veselă şi optimistă. Veselia autentică este o expresie a bucuriei şi a păcii în Domnul. Trăirea autentică a credinţei şi a iubirii nu poate fi decât izvor de speranţă, de pace şi bucurie, atât pentru sine, cât şi pentru cei din jurul nostru, în familie, între colegii de şcoală, de liceu sau de facultate, între colegii de muncă. Viaţa sfântă nu este rezervată unor persoane privilegiate. Toţi, sunt chemaţi să îşi trăiască viaţa în sfinţenie. Iar sfinţenia înseamnă trăirea autentică a credinţei. Deseori ne amăgim crezând că această trăire a credinţei presupune exces de seriozitate, închiderea în sine, cufundarea în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni, dar Sfântul Filip Neri a demonstrat că nu este aşa. Sfinţenia nu presupune lipsa zâmbetului, dar nici zâmbetul fals, pioşenia făţarnică, sau afişarea unei expresii a feţei binevoitoare în spatele căreia se ascunde o inimă lipsită de dragoste, de umilinţă. Pentru el sfinţenia înseamnă bucurie.

În timp ce contemporanii săi, Sf. Ioan al Crucii şi Sf. Tereza de Avila insistau pe rugăciunea interioară, pe penitenţă, pe asceză, Filip vorbeşte despre o Evanghelie a carităţii, despre o Evanghelie a bucuriei.

După vârsta de şaizeci şi cinci de ani şi-a restrâns activitatea sa la ascultarea mărturisirilor şi la direcţiunea spirituală a nenumăratelor suflete care se adresau lui, venind din toate păturile sociale, încercând să răspundă la acea căutare a lumii contemporane, despre care am vorbit în prolog. Îi îndemna pe toţi la o convertire pe calea arătată de către Isus Cristos. Într-o perioadă de timp în care mulţi prelaţi ai Bisericii nu erau la înălţimea chemării lor şi scandalizau de multe ori, într-o perioadă în care creştinătatea suferea din cauza divizării ei, exemplul de viaţă şi poveţele lui Filip erau ca nişte indicatoare pentru oameni, o încurajare de a merge în continuare pe calea Credinţei.

În ultimii ani de viaţă, camera lui a devenit capelă, obţinând permisiunea Papei Clement al VIII-lea de a celebra Sf. Liturghie în acest loc, într-un cadru mai intim, împreună cu câţiva apropiaţi ai săi.

Înainte de a muri simţea o mare durere în suflet pentru faptul că se afla într-un aşternut moale şi curat, în timp ce Cristos a trăit ultimele clipe pironit pe lemnul aspru al Crucii. După încetarea din viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constat la toracele lui o neobişnuită curbură a coastelor, ca şi cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al Romei.

Ceea ce m-a impresionat personal în viaţa acestui mare sfânt, a fost tocmai modul său de a trăi sfinţenia şi credinţa. Nu a fost unul dintre sfinţii care au făcut fapte miraculoase, spectaculoase uimind pe cei din jur, dar a fost un instrument care s-a abandonat în mâna lui Dumnezeu şi astfel a trăit viaţa s-a în pace şi bucurie dăruite de Duhul Sfânt, pace şi bucurie pe care a ştiut în modul său să le împartă celor din jur.

Viaţa lui Filip, caracterizată de optimism, bunătate şi blândeţe a dat speranţă tuturor. Iar astăzi, lumea, pierdută în căutarea celor trecătoare, are atâta nevoie de speranţă. Mai ales tinerii au nevoie de speranţă. Sfântul Filip, în educaţia pe care o făcea copiilor şi tinerilor, s-a raportat întotdeauna la Dumnezeu, a dat educaţiei o orientare creştină.

Viaţa fără Dumnezeu este sterilă, tristă, dezolantă, îşi pierde sensul, face loc disperării. Viaţa este frumoasă, însă pentru a descoperi frumuseţea vieţii şi pentru a simţi bucuria de a trăi e nevoie de credinţă, speranţă şi dragoste, e nevoie de Dumnezeu în viaţa noastră. Nouă, creştinilor, ne revine rolul de a fi oaze de speranţă în mijlocul lumii, ne revine rolul de a fi lumini vii în întunericul lumii. Iar pentru aceasta e necesar să promovăm educaţia religioasă şi de asemenea să urmăm şi îndemnul sfântului Paul, îndemn pe care şi sfântul Filip Neri l-a urmat: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul; iarăşi vă zic: bucuraţi-vă! Bunătatea voastră să le fie cunoscută tuturor oamenilor."

După un proces de canonizare foarte bogat în mărturii, în anul 1622 Papa Grigore al XV-lea l-a ridicat la cinstea altarelor prezentând întregii lumi exemplul de sfinţenie pe care Dumnezeu ni l-a arătat în Sfântul Filip Neri.

Bibliografie

Vieţile Sfinţilor, vol. I, Ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, 1992.

HERTLING LUDWIC, Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2006.

LAZZARIN PIERO, Il libro dei santi, Ed. Messagero di S. Antonio Padova, 1987.

DUPREY MAURICE, Saint Philippe Néri et la Société Romaine de son temps, Ed. Vieux Colombier Paris, 1958.