Sfântul Maximilian Kolbe (1894-1941)

Cine ştie din ce motive întortocheate, pe care le bănuim, creştinismul a fost (şi este încă!) socotit de foarte mulţi drept o religie a triumfului, a victoriei, a bătăliilor câştigate, a dominaţiei. Impresia aceasta a fost încurajată printre altele de răspândirea rapidă şi enormă a acestei credinţe, răspândire continuă pe toate continentele globului pământesc: întâi, vreme de câteva secole, în jurul bazinului mediteranean, apoi vreme de alte câteva secole, în Europa, în populaţiile imigrate masiv acolo, în fine, în ultima jumătate de mileniu, spectaculos în cele două Americi şi mai puţin spectaculos, dar stăruitor în Africa şi în Asia. Aceste succese merită întreaga atenţie şi pentru credincioşi (poate şi pentru alţi). Ele pot şi trebuie să constituie o dovadă puternică a intenţiilor salvifice ale providenţei.

Istoria sacrificiului eroic a lui Kolbe a fost relatată deseori şi este cunoscută celor care urmăresc vieţile sfinţilor recenţi. Mai puţin cunoscută este însă providenţa acestui om extraordinar. Este un loc comun al reflecţiei teologice faptul că harul şi virtuţile sunt un dar de la Dumnezeu. Formulat astfel, este un adevăr cam abstract şi greu de înţeles. Însă dacă există vreun martir al secolului al XX-lea care dovedeşte modul în care poate fi înţeles acest adevăr – într-un mod deschis, limpede şi nu convenţional pios – acesta este cu siguranţă Raymond Kolbe, viitorul sfânt Maximilian (cf. Robert R., 211-212).

Din pământul Poloniei stropit cu prea mult sânge, lacrimi şi sudoare aveau să se nască părinţii lui Maximilian, Iulian Kolbe care la vârsta de 20 de ani îşi va uni destinul prin legământul sacru al căsătoriei cu tânăra Maria Dabrowska în ziua de 5 octombrie a anului 1891, fiind amândoi de meserie ţesători.

Din iubirea lor curată au odrăslit spre slava lui Dumnezeu cinci fii, toţi de parte bărbătească: întâiul născut avea să poarte numele Sărăcuţului din Assisi, Francisc, urmează Raymond (Maximilian, nume luat apoi la intrarea în viaţa religioasă), Iosif, Valentin şi Anton, aceştia doi din urmă aveau să fie răpiţi dintre pelerinii de pe acest pământ înainte ca veninul păcatelor să le pervertească sufletele curate.

Din descrierea făcută de către Postulatorul general al Ordinului Fraţilor Minori Conventuali rezultă că familia lui Maximilian Kolbe se caracterizează prin unitatea de suflet ce este înscrisă de altfel de Creatorul şi Orânduitorul a toate în fiinţa umană a celor chemaţi la viaţa matrimonială şi care este aşa de atacată din toate părţile şi pândită la tot pasul de şarpele infernal, tatăl dezbinării.

Şi după cum un om se realizează din punct de vedere existenţial dăruindu-se altora după exemplul elocvent al Omului-Dumnezeu, la fel şi aceşti părinţi temători de Dumnezeu îşi petrec existenţa lor pe scena acestei lumi numai în perspectiva odraslelor lor, drept mărturie fiind mutarea lor în localitatea Leopoli, unde fii lor intră în seminarul franciscan, iar când şi ultimul copil Iosif avea să termine seminarul minor la Leopoli, amândoi părinţii se transferă în oraşul Cracovia: tatăl intră în conventul franciscan (chiar dacă numai pentru o perioadă mică de timp), iar mama intră la Surorile Feliciane. Acesta este climatul echilibrat în care cresc armonios cei trei fii ai familiei Kolbe, echilibru reciproc: părinţi-copii, copii-părinţi.

Raymond s-a născut în orăşelul polonez Zdunska Wola, la 8 ianuarie 1894. Polonia era pe atunci împărţită în trei mari puteri: Imperiul Austro-Ungar, Prusia şi Rusia. Zdunska Wola se afla în sectorul rusesc în 1894, deci, Kolbe s-a născut sub jurisdicţia ţarului Nicolae al II-lea.

Acest fapt, care pare o simplă întâmplare, a avut două urmări importante. Familia Kolbe era catolică ferventă şi s-a opus încercărilor de a face din ortodoxia rusă religia tuturor celor aflaţi sub domnia ţarului. Erau, de asemenea, patrioţi polonezi înflăcăraţi, o atitudine strâns legată de catolicismul lor. Catolicismul polonez este centrat asupra Fecioare Maria ca regină a Poloniei, mai ales sub forma Madonei de la Czestochowa. Toate aceste îi făcuse pe cei din familia Kolbe încrezători, independenţi şi oarecum militanţi în privinţa credinţei, cu nuanţă mariană. În lipsa unui sentiment puternic de identificare cu Biserica, ar fi putut deveni indiferenţi ori ar fi putut ajunge să accepte dominaţia spirituală şi politică a Rusie (cf. Robert R., 212).

La vârsta de 10 ani, Maximilian a avut o apariţie profetică a Maicii Domnului care se prezenta cu două coroane, una albă şi alta roşie, şi i-a propus să aleagă. Micul Raymond răspunse că le acceptă pe amândouă. Cele două coroane reprezenta momentele din viitorul său de viaţă sfântă si de martiriu.

La 13 ani intră în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali. Kolbe termină studiile sale clasice la Leopoli. Un an după de la profesiunea religioasă, făcută la 11 septembrie 1911, a fost invitat la Roma, la Colegiul Serafic, pentru a se dedica studiilor filosofice aproape de Universitatea Gregoriană (1912-1915), şi studiilor teologice, aproape de Facultatea Pontificală San Bonaventura (1915-1919), obţinând doctoratul în filozofie şi teologie (cf. Bibliotheca Sanctorum, 1054).

În 1918 la 28 aprilie a fost sfinţit preot, şi o zi după celebrează prima sa Liturghie la San Andrea delle Fratti. Un singur lucru i-a umbrit anii petrecuţi la Roma: în timpul unui meci de fotbal la colegiu, Kolbe a început să scuipe sânge. Contractase tuberculoza. Deşi a ţinut acest lucru ascuns atunci şi mai târziu, acesta l-a urmărit pretutindeni. Părintele Stefano Ignudi, rectorul Colegiului Franciscan, rezuma şederea lui Kolbe la Roma cu lista titlurilor obţinute şi data consacrării, încheind simplu: „Un tânăr sfânt” (Treece P., 17).

În ziua de 17 octombrie 1917 împreună cu alţi şase colegi se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: «Militia Imaculatae», «Oastea Neprihănitei». Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Neprihănite, Maica lui Cristos, Maica Bisericii.

Până în acea zi, Biserica apărase cu unghiile şi cu dinţii propria credinţă, adăpostindu-se, cum a scris André Frossard, „în citadela dogmatismului, de unde, la finele secolului al XIX-lea, îi ameninţa cu excomunicarea pe toţi cei care intenţionau să iasă din ea şi pe care ea îi numea modernişti (...) De veacuri dictase legea în domeniul moralei, şi chiar aceia care nu-i recunoşteau acest rol îi preluaseră textele, privându-le de orice referinţă divină. Acele timpuri se termi¬naseră însă. Biserica rămăsese în afara cetăţii şi a creierelor” (Frossard A., 60-61). Era necesară întoarcerea în cetatea oamenilor şi transmiterea luminii evangheliei. Tânărul Kolbe, cu inteligenţa sa ieşită din comun şi credinţa sa curată, înţelegea că mesajul evanghelic era unicul remediu pentru o lume care mergea cu paşi mari spre totalitarisme de dreapta şi de stânga. În timp ce Europa, după afrontul adus de un Prim Război Mondial, îşi pregătea armele pentru un altul, Maximilian, nefiind încă preot, într-o cămăruţă a „Colegiului Serafic" din Roma, cu permisiunea superiorilor săi, fonda „Armata Neprihănitei", o asociaţie religioasă pentru convertirea tuturor oamenilor prin intermediul Imaculatei. De ce prin intermediul Măriei? În gândirea lui Kolbe, istoria a intrat în era Mariei şi Biserica, redescoperindu-şi profilul marian, se punea din nou, pe deplin, în slujba umani¬tăţii. Pentru acest motiv, el s-a consacrat Neprihănitei „pro amore, usque ad victimam - pentru iubire, până la sacrificiu” (Enrico Pepe, 416).

Întors în Polonia, care îşi regăsea de acum propria independenţă, şi făcându-i, o vizită mamei care nu-şi mai credea ochilor, tânărul preot a fost însărcinat să predea într-un colegiu, dar nu reuşea să vorbească prea mult din cauza stării, şubrede de sănătate; atunci a fost numit predicator, dar nici aici sănătatea nu-l ajuta. Un adevărat faliment pentru un tânăr care se întorcea de la Roma cu diploma de laureat cu notă maximă, dar, practic, inutilizabilă. Singura activitate pe care o putea face era aceea de a face cunoscută şi răspândită acea invenţie a sa sau devoţiune care se numea „Armata Neprihănitei”: se putea organiza şi putea să lucreze conform cu posibilităţile sale, iar puţinul bine - se gândea superiorii - l-ar fi putut face oricând.

În Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lângă Varşovia un «Oraş al Neprihănitei» - «Niepokala-now». Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace. Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lângă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokala-now», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi. Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei». Se stabileşte la Nagasaki unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi. La întoarcerea în ţară străbate cu trenul întreaga Rusie. Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Ea se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet. În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria; la fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunând «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

Când armatele germane au ocupat Varşovia, una din primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokala-now şi confiscarea maşinilor. În luna februarie 1941, Părintele Maximilian este arestat pentru a doua oară şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai este transferat la Oswiecim (Auschwitz) unde va primi şi coroana de trandafiri roşii a morţii de martir.

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria; pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor (cf. Vieţile Sfinţilor, 87).

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care, după două săptămâni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire. Spre deosebire de alte victime, aruncate în celula groaznică de o sentinţă teribilă şi irevocabilă, Maximilian Kolbe a intrat la cererea lui. Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor. Durerile şi insultele însă nu i-au stins curajul şi dragostea faţă de suflete; mulţi deţinuţi şi-au recăpătat liniştea şi tăria sufletească în faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, ascultându-l pe umilul preot şi primind de la el dezlegarea în sfânta mărturisire.

O lege diabolică a lagărului prevedea că dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin înfometare. La sfârşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Maximilian nu era desemnaţi printre ce 10 condamnaţi. Între aceştia, unul începe a plânge strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al Părintelui Maximilian. «Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez». - «Ce vrei?» - «Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N». Era o cerere nemaiauzită, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă: - «Cine eşti?» - «Sunt un preot catolic» O clipă de gândire, apoi, - «Sunt de acord». Preotul Maximilian se îndreaptă spre grupul celor 10; Francisc W. se desprinde dintre ei şi intră în rândurile brigăzii: el va supravieţui războiului, se va întoarce la copiii lui, va da mărturie lumii despre o sublimă manifestare a dragostei creştine (Vieţile Sfinţilor, 88).

Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă se îndreptară spre buncărul morţii, căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Din zi în zi glasurile deveneau tot mai slabe, tot mai puţine, până la 14 august, când singur Părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient; o injecţie cu formol a oprit inima care timp de 47 de ani a bătut neîncetat pentru Fecioara Neprihănită şi pentru mântuirea sufletelor (cf. Vieţile Sfinţilor, 89).

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974, Papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul «Fericiţilor», iar în anul 1982 la 10 octombrie, Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat Sfânt (cf. Vieţile Sfinţilor, 89-90).

Maximilian Kolbe nu a fost doar un apostol marian, dar a fost scriitor şi promotorul unei spiritualităţi mariane, dar adevărata lui personalitate este reflectată de fiecare dată în scrierile sale, din care până acum nu există o ediţie integrală, ci doar numeroase fragmente selectate, conţinute în diferite publicaţi cu privire la persoana şi opera sa (cf. Bibliotheca Sanctorum,1056).

Doctrina spirituală a lui Kolbe, este fundamental franciscană, dar cu o caracteristică personală a caracterului marian al spiritualităţii sale. El, într-adevăr, aşa cum subliniază Cardinalul Piazza, „în Miliţia mariană şi-a găsit «forma sanctitatis» completă şi eroică. Ascetica şi mistica sa erau cultul entuziasmat faţă de Fecioară” (Piero Chiminelli, 11-12). Se vorbeşte în realitate de o formă de spiritualitate mariană, care în parte se învecinează robiei de iubire a sfântului Luigi Grignion de Montfort, dar care, prin concepţia consacrări mariane propusă de Kolbe într-un sens mai radical şi totalitar faţă de cel montfortian, adică acea dăruire de sine faţă de Neprihănita în sensul de lucru şi proprietate, nu ca simplă robie („Un sclav – spune Kolbe – se poate spune că ar avea oarecare drepturi umane, dar nu ca res şi proprietas”), şi pentru caracterul apostolic a spiritualităţi mariane, prezentată sub formă de Miliţie spirituală, de unde denumirea specifică de Kolbe „devoţiune mariană perfectă militantă”. Aceste două aspecte, fundamentale pentru „miliţia Mariei Neprihănite” care actualmente numără mai mult de trei milioane de înscrişi în toată lumea şi diverse oraşe ale Neprihănitei, după intenţia lui Kolbe, au fost consacrate în mod expresiv de el însuşi în această rugăciune către Neprihănita: „ca eu să fiu cu adevărat, fără limite, necondiţionat, total, irevocabil, pentru totdeauna al tău şi Tu a mea. Şi… de asemenea, în tot universul şi asta, cât mai repede. Şi de asemenea Tu primeşte inimile tuturor, toate şi pe fiecare în parte, care trăiesc: şi aceasta de la începutul existenţei lor şi până în veşnicie…”(Bibliotheca Sanctorum,1057). Ca justificare, în sfârşit, a legimităţi teologice a spiritului marian imprimat de mişcarea sa, Kolbe precizeză: „Nu vă temeţi să iubiţi prea mult Neprihănita, deoarece nu putem niciodată egala iubirea pe care i-a arătat-o Isus: şi a imita pe Isus este sfinţirea noastră”. „Cu cât mai mult suntem ai Neprihănitei, cu atât mai bine înţelegem şi iubim inima lui Isus, Dumnezeu Tatăl, Sfânta Treime”.

Asemenea sfântului Francisc, Kolbe pare a fi avut darul muncii umile, ale organizării unor proiecte ample şi al practicării sărăciei cu un rar spirit de bucurie care se transmitea unui mare număr de oameni. Unii i-au descris darul drept naivitatea îmbinată cu o adâncă spiritualitate; alţii, mai caritabili, drept o adâncă simplitate care nu recunoaşte limitări la ceea ce simţea că era chemat să împlinească, nici atunci când obiecţiile veneau din partea altor fraţi franciscani care considerau că activismul lui Kolbe o perturbare a vieţii tradiţionale franciscane. Se afla implicat în răspândirea cuvântului mântuirii în lumea întreagă. După cum spusese el însuşi mai târziu: „Pământul are nevoie să fie inundat de un potop de literatură creştină şi mariană, în toate limbile şi în toate ţările, care să înece în valurile adevărului toate glasurile erorii care au folosit tiparul drept cel mai puternic aliat. Globul trebuie înconjurat de cuvântul vieţii în formă tipărită, astfel încât lumea să simtă iarăşi bucuria de a trăi” (Ricciardi A., 74).

Se cuvine să subliniez că martirii sunt fiinţe umane rele, fiinţe umane ca şi noi, cuprinse de teamă în împrejurări excepţionale, dar care, cu toate acestea, au reuşit să acţioneze în mod excepţional. La modul abstract, nu există prea multă consolare în religie pentru aceia dintre noi care încep să se gândească la astfel de persoane. După cum arată John Henry Newman, „miezul istoriei creştine înseşi este un uimitor mister care ne înmulţeşte dificultăţile” (John Henry Newman 131-132). Nu putem înţelege de ce a fost nevoie ca Dumnezeu cel Întrupat să moară pentru salvarea omenirii. De ce este nevoie în continuare ca fiinţele umane să moară şi după această răscumpărare reprezintă un alt mister. De ce unii dintre cei care mor sunt nevoiţi s-o facă în condiţii îngrozitoare şi după bunul plac al unor oameni ticăloşi, este un alt obstacol important în calea imaginaţiei şi înţelegerii noastre. Însă, dat fiind că există un Dumnezeu, aceste fapte desigur că înseamnă ceva. Pe termen lung, ele înseamnă mântuirea lumii. Dar pe termen scurt, ele ne lasă perplecşi, luptându-ne pentru a le înţelege.

Bibliografie

BIBLIOTHECA SANCTORUM, VII, Citta nouva, Roma 1988.

ENRICO PEPE, Martiri şi Sfinţi din calendarul roman, Sapientia, tr. Ioan Bişog, Iaşi 2007.

FROSSARD A., Non dimenticate l'amore. Vita, passione, morte di Massimiliano Kolbe, Rizzoli Editore, Milano 1989.

ROBERT ROYAL, Martirii Catolici din secolul al XX-lea, Sapientia, Iaşi 2003.

JOHN HENRY NEWMAN, Parochial and Plain Sermons, Ignatius Press, San Francisco 1997.

PIERO CHIMINELLI, Milizia Mariana, Messaggero, Padova 1943.

Ricciardi A., Saint Maximilian Kolbe Apostle of Our Difficult Age, tr. şi ad. Fiicele Sf. Paul, Saint Paul Editions, Boston 1982.

TREECE P., A Man for Others: Maximilian Kolbe, Harper & Row, New York 1982.

VIEŢILE SFINŢILOR, II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1983.