Sfântul Ioan Calabria (1873-1954)

După Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în secolul XIX, în toate statele s-a repetat aproape întotdeauna acelaşi joc: îndată ce conducerea este luată în mână de un guvern liberal extremist, bunurile bisericeşti sunt secularizate, călugării alungaţi, episcopii sunt supuşi violenţelor, iar libertatea învăţământului este limitată. Când la putere vine un guvern moderat, Sfântul Scaun reuşeşte să încheie, deşi cu sacrificarea unor poziţii, un concordat, care va fi călcat cu regularitate de următorul guvern liberal (cf. L. Hertling 485).

Italia, în era modernă a devenit un stat-naţiune efectiv - pe 17 martie 1861 - când statele peninsulei şi cele două Sicilii au fost unite de către regele Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia. Arhitectul unificării italiene, a fost Contele Camillo Benso di Cavour, primul ministru al lui Victor Emmanuel. Roma însăşi a rămas un deceniu sub Papalitate, devenind parte a Regatului Italiei doar pe 20 septembrie, 1870, data finală a unificării italiene. Vaticanul este acum o enclavă independentă înconjurată de Italia (cf. E. Dumea 595).

Sfântul Ioan Calabria s-a născut la Verona, în parohia Sfinţii Apostoli, pe data de 8 octombrie 1873. al şaptelea şi ultimul fiu al lui Alois şi Angela Foschio. Data de 1 noiembrie 1873 este foarte importantă în istoria lui pentru că primeşte botezul.

În 1882 primeşte sacramentul Mirului şi, un an mai târziu, cel al Primei Sfinte Împărtăşanii. Între timp, după grădiniţă, frecventează şcoala elementară la părinţii Stigmatelor. Sărăcia familiei devine mizerie (cf. G. Gaetano 8).

Rămas orfan de tată la 12 ani, îşi trăieşte copilăria şi adolescenţa într-o sărăcie cumplită. A fost constrâns să întrerupă de două ori şcoala elementară pentru a se îngriji de viaţa şi familia sa, prestând munci precare. Umilirea şi dificultăţile de orice natură contribuiau, împreună cu harul lui Dumnezeu, la maturizarea în el, a unui spirit de credinţă şi de abandon în mâinile divinei providenţe. Iubirea, credinţa şi sârguinţa mamei l-au făcut să crească senin şi altruist, chiar printre cei săraci. Pr. Pietro Scapini, parohul Bisericii din San Lorenzo, l-a ajutat să-şi realizeze vocaţia sacerdotală. În trei ani l-a pregătit el însuşi pentru examenul de admitere l-a Seminarul din Verona.

A fost admis ca elev extern. Serviciul militar, "perioada cea mai frumoasa a vieţii sale", l-a făcut să piardă alţi doi ani de studii. Un mare dar a fost întâlnirea sa cu pr. Natale di Gesu, carmelitan, pe care şi l-a ales confesor şi director spiritual. Acest preot a fost cel care a descoperit în acest tânăr un ales al Domnului cu predilecţii speciale pentru a fonda un institut pentru timpurile noastre: o Congregaţie de preoţi şi fraţi, cu spirit evanghelic, egalitate juridică, cu drepturi şi obligaţii egale ( R. Lodetti 8).

În timpul serviciului militar, a exercitat un apostolat vocaţional intens şi de caritate, distingându-se mai ales prin îngrijirea bolnavilor şi prin fapte eroice, ca de exemplu, oferirea ca voluntar în a-i îngriji pe soldaţii bolnavi.

Reluându-si studiile, nu a aşteptat momentul hirotonirii pentru a se sfinţi şi a-i ajuta pe săraci. Încă de cleric a fondat "Uniunea Milei, pentru asistenţa bolnavilor săraci". Găsind un ţigănuş pe pragul casei sale, fugit de la părinţii săi, îl lua şi împărţi cu el masa zilnică, oferindu-i şi propriul său pat. Acest copil a fost sămânţa "Casei Copii Buni" care a început oficial pe data de 26 noiembrie 1907, pe străduţa Case Rotte.

Pe 11 august 1901, a fost hirotonit preot fiind numit cooperator al parohiei Sf. Ştefan din Verona, a fost numit şi confesor al Seminarului. După 7 ani a fost transferat ca vicar l-a San Benedetto al Monte. Aici, în fiecare zi creştea numărul copiilor abandonaţi pe care-i aduna. De aceea a fost necesar să caute un ambient mai amplu, iar Providenţa i-a procurat găsindu-i un ministru într-un alt om al lui Dumnezeu, avocatul Francesco de Conti Perez, care va fi unul din primii fraţi ai incipientei Congregaţii religioase. Noul sediu pe care Providenţa le-o rezerva, se găsea pe strada S. Zeno in Monte 23. Aceasta casă va deveni Casa Mamă a Operei. Copii vor intra oficial în ea pe data de 6 noiembrie 1908. Odată cu copii adunaţi, se înmulţesc şi colaboratorii, preoţi şi fraţi. În 1932, Casa Copii Buni este aprobată cu numele Congregaţia Săracii Slujitori ai Divinei Providenţe şi s-a extins în diferite părţi ale Italiei. Paralel, s-a născut şi ramura feminină, înscrisă precum Congregaţie cu numele Săracele Slujitoare ale Divinei Providenţe. Pentru Sf. Ioan Calabria, atât fraţii cât şi surorile au aceeaşi valoare. Sunt ca două ramuri ale aceluiaşi copac, ca o singură familie cu aceeaşi carismă: trăirea cu spirit de credinţă şi încredere în Dumnezeu Tatăl, cu o abandonare totală în mâinile Divinei Providenţe, fără de a cere nimic, fără a se sprijini pe protecţii umane trăind din plin învăţătura evanghelică: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Mt.6,25-33).

Apostolatul Sf. Ioan Calabria a fost foarte vast: copii, bătrâni, bolnavi, tineri săraci cu vocaţie pe care îi forma în casa sa şi care încă din pragul teologiei erau liberi de a alege seminarul diecezan, alte Congregaţii sau Ordine; preoţi în dificultate, încarcerati, "frati separati" şi o mulţime de suflete în căutarea luminii, a confortului şi a sfaturilor, pe care le şi primeau de la el. Simţind că a sosit timpul unei maturizări în laicat, pr. Calabria coopera, prin cuvânt şi prin scrieri, la a forma din aceştia creştini integral evanghelici, prin intermediul constituţiilor (cf. G. Gaetano 227).

"Familei Fratilor Externi", adresată laicilor simpli, care în sânul familiilor lor şi în ambientul exercitării profesiei lor, se străduiau să trăiască spiritul Congregaţiei. Sufletul a toate şi adevărata sa grandoare a fost implicarea sa cotidiană mereu mai mult de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, iubirea sa pasională pentru această voinţă, faptul de "a se pierde" în ea şi de a trai cu orice preţ această voinţă. Ori sfânt ori mort, era îndemnul său scris pe fiecare pagină a jurnalului său. Credeţi în Evanghelie într-o manieră radicală, uniformizându-vă întreaga viaţă.

Moare la Verona pe 4 decembrie 1954 iar Congregaţia se extinde, continuându-i spiritul, şi în Uruguay, Brazilia, Argentina, Paraguay, Cile, Columbia, Angola, România, India, Filipine, Rusia. Pe data de 17 aprilie 1988, a fost declarat, de către Papa Ioan Paul al II-lea, Fericit, şi tot Sanctitatea Sa, pe data de 18 aprilie 1999, l-a canonizat.

Părintelui Calabria îi era foarte familiară expresia: „Toată lumea îi aparţine lui Dumnezeu". Şi, aşa cum Dumnezeu „a iubit atât de mult lumea, încât 1-a dat pe Fiul său unul născut", la fel pr. Calabria aspira la a-L iubi din inimă pe Dumnezeu.

Într-o zi din 1936 Pr. Calabria îi mărturisea pr. Pedrollo: „Au trecut 35 de ani de când celebrez şi în fiecare dimineaţă urc la altar ca şi cum ar fi prima dată". Ce preot nu îşi aminteşte cu emoţie, bucurie şi entuziasm de prima urcare la altarul lui Dumnezeu? Dar timpul care trece slăbeşte sentimentele iniţiale chiar şi în sufletul celor mai fervoroşi. Pr. Calabria lupta împotriva obişnuinţei în lucrurile sacre, atât de uşor de format.

În celebrările liturgice avea grijă să facă să retrăiască în sine acele sentimente şi dispoziţii sfinte ale hirotonirii preoţeşti. De aici prospeţimea sa, tinereţea sa perenă, impresia de a urca pentru prima dată la altarul Domnului. De aceea putea recomanda, pe bună dreptate, mai ales preoţilor tineri să fie mereu preoţi nou-sfinţiţi (cf. G. Gaetano 229).

Cineva a îndrăznit să îl definească fondator al unei noi spiritualităţi. Desigur el a trăit o spiritualitate „calabreză", care ni se pare că nu poate fi comparată cu alte spiritualităţi clasice, cum este cea benedictină, franciscană, iezuită şi altele. Totuşi, recunoaşterea din partea Bisericii a unei spiritualităţi specifice, codificate în Constituţii şi cea a sfinţeniei vieţii sale, prin canonizare, ne încurajează să credem cel puţin că pr. Calabria a fost şi poate continua să fie un Maestru de spiritualitate. Tocmai acesta este titlul unui articol apărut în L'Osservatore Romano, în numărul din 13-14 aprilie 1982, scris de Silvio Riva: „Aspectul nu atrăgea: nimic extraordinar în el, nici cuvântul, nici gestul, nici trăsăturile: un om oarecare, îmbrăcat în reverendă. Şi totuşi, cine discuta cu el, pleca schimbat de acolo... Pr. Calabria, om cu o credinţă intactă, deloc literat, a prins curaj şi a dat spre tipărire, sub anonimat, primul volum cu titlul Apostolica vivencli forma (1945), care fără pretenţii, s-a dovedit a fi un mic tratat de pedagogie preoţească. În 1952 a tipărit Instaurare omnia in Christo, urmare a precedentului, căruia Giulio Bevilacqua, devenit mai târziu cardinal, paroh de Brescia, i-a scris o prefaţă savuroasă.

Au ieşit alte două volume: Amare şi celălalt Perche non scenda la notte sul mondo. Limbajul este identic, forma este explicită, credinţa este tot compactă şi luminoasă. Mesajul părintelui Calabria, în aparenţă dur, este un glas de consolare şi de încurajare.

Lumea avea nevoie cu adevărat de această: nemângâiată, dezamăgită, la cine să caute cuvântul care ridică, încurajează, care redă puterea şi încrederea? Pr. Calabria 1-a scos din evanghelie, din meditaţie şi din experienţa mistică a lui Cristos; plin de vigoare, a simţit că trebuie să strige cu putere lumii cuvântul de mângâiere. Optimismul său, rod al asigurărilor divine şi al abandonării în braţele providenţei, l-a dus la diferite iniţiative noi pentru timpul său: ecumenismul, acţiunea pentru unitatea creştinilor, apostolatul bolnavilor, Uniunea medicilor misionari (UMM), medicii misionari călugări, idealul misionar.

Ca şi pr. Orione, a fost omul multor vieţi. Influenţa sa asupra clerului italian, într-un moment grav şi dificil, a fost determinant: acele cărţi ale sale care aminteau de planul apostolic şi fundamentele evanghelice ale slujirii pastorale, au fost un „vânt de rusalii care a făcut să reapară în preoţii tineri autenticitatea misiunii lor de caritate" (cf. G. Gaetano 230).

"Apostolica vivendi forma" este o carte care s-a bucurat de multă stimă la vremea ei, la nivelul seminariştilor, preoţilor, episcopilor, ba chiar mai sus. Succesul ei este legat de faptul că Don Calabria nu a prezentat o operă la nivel teoretic, ci a trăit ce a scris. Cunoscând cartea şi cunoscându-1 şi pe Don Calabria, cititorul îşi dă cu uşurinţă seama că Don Calabria este el însuşi un mesaj viu de sfinţenie pentru preoţi. Şi nu numai pentru preoţi. Don Calabria este un model pentru toţi creştinii şi pentru toate persoanele consacrate, după ce Biserica i-a recunoscut oficial sfinţenia prin beatificare şi canonizare.

El este prezentat de Biserică drept model pentru toţi creştinii, întrucât a trăit în mod excepţional datoriile derivate din Botezul pe care l-a primit. Şi este şi mai mult pentru persoanele consacrate, care pot să găsească în el omul carismatic, chemat de Dumnezeu să poarte în Biserică un suflu nou, o spiritualitate legată de timpurile actuale ale Bisericii şi ale omenirii. Cum vedem, viaţa şi mesajul său scris sunt un strigăt puternic, o invitaţie presantă în sânul Bisericii pentru o întoarcere la Evanghelie şi la "Apostolica vivendi forma" ( G. Gaetano 3).

La Procesul de beatificare un martor autoritar a spus: „Slujitorul lui Dumnezeu era preot în toată puterea cuvântului, trăia pentru Biserică şi avea o credinţă foarte mare în privinţa misiunii sale de preot... Şi toate actele sale erau mişcate de concepţia pe care o avea despre preoţie". Concepţia sublimă despre misiunea sa de preot crea în pr. Calabria pasiunea arzătoare pentru suflete. „Suflete, suflete, suflete!" Pe acestea trebuie să le caute preotul, pentru acestea a renunţat la tot şi a îmbrăţişat viaţa de preot.

În 1915 îi scria unui tânăr: „O, sufletul, mântuirea sufletului, mersul cu Isus în paradis!" Credem că este unul dintre mesajele sale cele mai puternice. Mesajul adresat mai întâi preoţilor, care ocupau un loc foarte important în marea sa inimă preoţească. „Preoţi apostolici!, iată singurul remediu pentru vindecarea societăţii". Acesta a fost dorul care l-a frământat de la începutul până la sfârşitul vieţii preoţeşti. A trăit pe deplin preoţia sa. Cei care vor să meargă pe drumul sfinţeniei preoţeşti au în el un model şi un maestru.

Mort în 1954, nu a avut bucuria de a vedea Conciliul, anunţat în 1959 şi început în 1962. Dar Don Calabria îl prevăzuse şi ar fi fost foarte fericit să îl poată vedea întrunit. Putem să afirmăm cu certitudine că el i-a fost un premergător, trăindu-i spiritul de reînnoire şi aplicându-i dinainte concluziile. Însă, a vorbi de Don Calabria, a intra în sufletul său sacerdotal, a defini fizionomia sa spirituală este o acţiune îndrăzneaţă, chiar dacă este fascinantă. Cardinalul Giulio Bevilacqua, mare prieten şi admirator al lui Calabria, când i s-a cerut într-o zi să scrie un articol despre el, a preferat să se scuze, declarând că i-ar fi necesar mult timp pentru o analiză obiectivă a figurii prea complexe a sfântului preot (cf. G. Gatano 6).

A căutat întotdeauna ascunderea şi Dumnezeu a plecat în căutarea lui şi 1-a pus în calendar pentru ca să facă lumină. Viaţa sa dă mărturie încă o dată despre adevărul cuvântului Scripturii: "Dumnezeu a ales ce era mic în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei înţelepţi; Dumnezeu a ales ce era slab în ochii lumii pentru a-i face de ruşine pe cei puternici; Dumnezeu a ales ce era dispreţuit în ochii lumii şi ce era nimic în ochii lumii pentru a transforma în nimic lucrurile care sunt".

Din omilia Sfântului Părinte pentru beatificare: „Dar trebuie să ne mai amintim şi iubirea pr. Calabria faţă de Biserică. Geamătul ultimilor ani ai vieţii sale, aşa cum se ştie, era un fel de reflex al temerii celui răstignit pentru suflete. El prezenta ca voce a Domnului acel suspin atât de insistent: Biserica mea, Biserica mea. Din această iubire faţă de Mireasa lui Cristos s-a născut în pr. Calabria dăruirea pentru preoţi şi călugări. Amintiţi încă chemările sale arzătoare, suferinde, adresate autorităţilor ecleziastice, călugărilor şi preoţilor în dificultate, pentru a le cere tuturor o reînnoire radicală a vieţii, o reîntoarcere viguroasă la apostolica vivendi forma. Acest mesaj adresat clerului şi persoanelor consacrate nu trebuie să fie uitat. Biserica voastră are datoria şi moştenirea de a o menţine vie şi de a o mărturisi cu generozitate şi vigoare în timpul nostru (cf. G. Gaetano 226).

Şi mons. Salvatore Garofalo, unul dintre teologii consultori a scris în L'Osservatore Romano câteva zile după beatificare, la 29 aprilie 1988: „Pr. Calabria a simţit şi a suferit puternic pentru toate marile probleme ale Bisericii din timpul său şi din timpurile viitoare, nu în ultimul rând pentru problema sfâşietoare a unităţii creştinilor şi acorda prioritate acelor probleme preocupărilor pentru Opera sa".

„Se poate spune despre pr. Calabria ceea ce spunea Sf. Ioan Crizostomul despre Apostolul neamurilor: «Inima lui Paul era inima lui Cristos», mai ales datorită iubirii profunde a fericitului nostru faţă de Biserică. Departe de a se polariza asupra intereselor Congregaţiilor, pr. Calabria a trăit profund pentru Biserica lui Isus, pentru purificarea membrilor ei care nu sunt la înălţimea datoriei lor, pentru unitatea creştinilor - imperativ al lui Cristos - pentru misiuni în setea de caritate literalmente universală". Dar nici Biserica nu era suficient de mare pentru a cuprinde inima şi aspiraţiile părintelui Calabria. El avea înaintea sa Europa şi lumea întreaga din câteva ciorne scrise în Casa din Negrar. În sărbătoarea Numelui sfânt al Mariei din 1949, citim câteva gânduri care au ca titlu: „Europa trebuie să se întoarcă la evanghelie dacă vrea să se salveze". „La picioarele răstignitului meu (cf. Gaetano G. 227).

În această retrospectivă a secolului al douăzecilea şi atingând pragul începutului celui de al treilea mileniu, era progresului şi a exaltării exagerate a omului, a tehnicii şi a banului, pr. Ioan Calabria este o chemare pentru toţi la cele mai înalte valori ale spiritului: Dumnezeu, sufletul, veşnicia, evanghelia, providenţa divină...

Prin viaţa sa a lăsat o urmă luminoasă pe care societatea noastră creştină nu va putea să o ignore. Pentru a încheia această trudă a noastră, ne asociem mons. Garofalo, teologul cenzor al celui de al V-lea Vot, pentru a afirma că „Pr. Ioan Calabria este fără îndoială o figură importantă în Biserica şi în societatea primei jumătăţi a secolului nostru, nu numai prin mărturia virtuţilor sale, dar şi pentru sensibilitatea sa iluminată faţă de relele şi exigenţele timpului nostru; este glasul cel mai puternic într-un cor de spirite nobile care au fost atinse de fascinaţia şi de influenţa sa. Primul Cenzor al scrierilor sale, vede bine atunci când afirmă că pr. Calabria a auzit «chemarea Precursorului, care vrea să pregătească întoarcerea lui Cristos în societate. Activitatea sa preoţească şi de Fondator este orientată în întregime spre acest scop şi nu a rămas numai în starea de dorinţă pură pentru că efectiv a deschis un drum în Biserică, drum care nu va rămâne fără roade»” (cf. O. Foffano 121).

Numit „un mistic al apostolatului" şi „o gemă a clerului italian", părintele Calabria va rămâne o figură de neuitat pentru cei care l-au avut ca „tată”.

Sfântul Ioan Calabria este pentru mine un exemplu edificator care a ştiut să asculte glasul divin în ciuda mediului sărac în care a crescut, a piedicilor apărute, ştiind să fie perseverent şi coerent în vocaţia primită trăind-o cu smerenie. A fost un exemplu, un semn al prezenţei lui Cristos în lume atât teoretic prin scrierile sale, dar mai ales practic prin viaţa zilnică. Am învăţat că trebuie să am credinţă, că încrederea în Dumnezeu este esenţială pentru a realiza sfinţenia la care sunt chemat să o trăiesc şi să o împărtăşesc cu viaţa mea.

Bibliografie:

EMIL DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, Ed. Sapientia, Iaşi 2002.

GAETANO GECCHELE, Sfântul Ioan Calabria, biografie spirituală, Bacău 2001.

LUDWIG HERTLING S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi 2001.

OTTORINO FOFFANO, Don Givanni Calabria, Verona 1981.

ROMOLO LODETTI, I fioretti di don Calabria, Ed. Dehoniane, Roma 1994.