Sfânta Maria Goretti (1890-1902)

În Italia mai mult decât în toate ţările Europei, la începutul secolului XX, se făcea tot mai simţită necesitatea unei reînnoiri, dar mai ales în rândul intelectualilor.

Mai mult sau mai puţin rapid, fenomenul de secularizare se răspândeşte pretutindeni în Europa: existenţa de zi cu zi scapă încetul cu încetul controlului exercitat de domeniul religios. Guvernele înţeleg să controleze instituţiile care alcătuiesc maşinăria unei ţări-starea civilă, învăţământul, asistenţa socială-şi care s-au găsit mult timp sub dependenţa Bisericii. În mijlocul acestei atmosfere conflictuale, Biserica se consideră deposedată şi catolicii se angajează în apărarea religioasă: încercarea de a întoarce curentul politic defavorabil şi de a reconstitui instituţii paralele cu cele ale statului, o contra-societate creştină opusă unei societăţi laice. Va fi nevoie de timp pentru ca, atât de o parte cât şi de cealaltă, să se accepte separarea domeniilor, pentru ca statul să recunoască frontierele propriului său domeniu şi pentru ca populaţia catolică să se situeze într-un mod nou în această societate secularizată.

Pius al IX-lea ajunge în ultimii săi ani care prezintă dublul caracter al unei apoteoze şi al unei melancolice lichidări. El moare în 1878, după 32 de ani de pontificat, cel mai lung din istorie. Succesorul lui, afabil care are simţul posibilului şi care se interesează de toate marile subiecte ale epocii sale. Conclavul din 1903 a înregistrat ultima intervenţie politică în alegerea unui papă. Guvernul austriac s-a opus alegerii cardinalului Rampolla, considerat prea favorabil Franţei. Cardinalii au ales atunci un păstor, pe cardinalul Sarto. Provenind dintr-o familie săracă, Pius al X-lea a parcurs toate treptele ecleziastice: vicar, paroh, episcop, Pius al X-lea se interesează înainte de orice de pastorală: împărtăşirea copiilor, muzică şi liturgie, reorganizarea seminariilor… Politica îl dezgustă, dar va fi obligat să înfrunte unele situaţii delicate: separarea dintre Biserică şi stat în Franţa, modernismul... situaţii in care dă dovadă de o mare rigiditate în principii. Personalitate atrăgătoare prin bunătatea şi prin simplitatea lui, el apare tuturor ca un om al credinţei: Este canonizat în 1954.

În Italia, chestiunea romană mobilizează toată energia catolicilor. Papalitatea a refuzat orice acord cu regatul Italiei. Papa se consideră un prizonier al Vaticanului. Este interzis catolicilor să participe la viaţa politică: nici alegători, nici aleşi. Această atitudine dă mână liberă guvernelor anticlericale care înmulţesc ofensele la adresa Bisericii: interzicerea procesiunilor şi a pelerinajelor, confiscarea mănăstirilor... Totuşi, noua congregaţie a lui Don Bosco, salezienii, nu sunt deloc împiedicaţi în rapida lor dezvoltare. Catolicii se simt dureros sfâşiaţi între ataşamentul faţă de papă şi dragostea pentru propria patrie. Îşi reunesc eforturile în organizarea unor opere religioase şi sociale, grupate în Opera Congreselor (1875). Această mişcare contribuie la adâncirea sentimentului religios şi la formarea laicilor. Numai că, în timpul lui Pius al X-lea, tutela prea puternică a autorităţilor religioase face să apară o anumită nelinişte. Laici şi preoţi (Romolo Murri) cer autonomia creştinilor în problemele seculare şi posibilitatea de a participa la viaţa politică.

În ianuarie 1871, proclamarea Imperiului german consacră unitatea Germaniei în jurul Prusiei şi a suveranului ei, Wilhelm I. Catolicii nu se simt în largul lor în acest stat predominant protestant condus de cancelarul Bismarck. Ei se organizează pentru a-şi apăra tradiţiile şi libertatea religioasă. În adunările lor anuale, în care laicii domină, se discută marile probleme ale actualităţii. Au format şi un partid politic, Zentrum, partid de centru, pentru a răspunde atacurilor Partidului naţional liberal. În plus, propun un program social avansat, inspirat de Monseniorul Ketteler, episcop de Mainz.

Definirea infailibilităţii pontificale a provocat agitaţie în mediile protestante. Bismarck se înfurie constatând reticenţa catolicilor faţă de unitatea germană pe care aceştia ar fi dorit-o mai degrabă realizată în jurul Austriei. Catolicii se opun germanizării Poloniei sub dominaţie prusacă. Guvernul prusac atacă Biserica catolică pentru motive politice. Ministrul cultelor, Falk, dă legislaţiei sale anticlericale numele de luptă pentru cultură (Kulturkampf), adică împotriva obscurantismului catolic. Unele favoruri sunt acordate în universităţi Vechilor Catolici. Iezuiţii şi călugării sunt expulzaţi. Clerul este obligat să-şi facă studiile în Germania. Predicatorii care critică guvernul sunt urmăriţi... În ciuda amenzilor şi a închisorii, catolicii rezistă. Apar scaune episcopale vacante, parohii fără parohi. Bismarck se găsea într-un impas. Partidul de centru câştigă voturi la alegeri. Bismarck este neliniştit de progresele înregistrate de socialism care i se pare, în fond, mult mai periculos decât catolicismul. Alegerea lui Leon al XIII-lea favorizează destinderea. încetul cu încetul, legile reunite sub titulatura de Kulturkampf sunt atenuate sau suprimate. Chestiunea este practic închisă în 1887. Rămân încă în vigoare interzicerea ordinului iezuiţilor şi obligativitatea căsătoriei civile. Începând din acest moment, vor exista relaţii bune între puterea germană şi catolici. Partidul de centru se arată chiar prea docil faţă de politica imperială. Catolicii au devenit destul de conformişti şi chiar naţionalişti. În opoziţia lor faţă de Bismarck, ei avuseseră o viziune justă asupra chestiunii poloneze şi asupra militarismului. Împăcaţi, ei nu mai au nici un motiv să se opună ordinii stabilite. Condamnarea modernismului nu vine decât în 1907. dar în cursul anilor precedenţi nu u lipsit semnele de avertisment ale fulgerelor papale.(Cf. Storia della Chiesa, Hubert Jedin, 34-55, 551)

Austria şi Elveţia cunosc conflicte asemănătoare cu cel iscat de Kulturkampf: secularizarea şcolii şi a căsătoriei, suprimarea mănăstirilor. Tensiunile se calmează în Austria, în 1879. În Elveţia, Monseniorul Mermillod, cunoscut de altfel pentru interesul pe care îl arată problemelor sociale, este alungat din postul său de vicar apostolic de Geneva. După zece ani de exil foarte activ în Franţa, el se poate întoarce ca episcop de Fribourg, Lausanne şi Geneva (1883).

În Belgia şi în Ţările de Jos, principalele conflicte se învârt în jurul chestiunii şcolare. Cu ajutorul unor guverne favorabile însă (partidul catolic, în Belgia), catolicii reuşesc să obţină o legislaţie şcolară care îi satisface.

În Spania şi în Portugalia, luptele religioase cunosc adesea episoade violente. În Spania, alternează momentele favorabile Bisericii cu crizele de anticlericalism, ca în perioada efemerei Republici (1873-1875) sau între anii 1909-1912. Executarea anarhistului Francisco Ferrer în 1909, la Barcelona, va fi urmată de devastarea bisericilor şi a mănăstirilor ca şi de asasinarea unor preoţi. În anii următori, vor fi luate măsuri împotriva ordinelor călugăreşti. În Portugalia, asasinarea regelui, în 1908, este repede urmată de proclamarea unei Republici foarte anticlericale care atacă ordinele călugăreşti şi decretează separarea Bisericii de stat.

În a doua parte a secolului al XlX-lea, asistăm, în Anglia, la o adevărată renaştere a catolicismului, mai ales în oraşe, atât datorită numărului credincioşilor cât şi personalităţii conducătorilor lor. Leon al XIII-lea recunoaşte opera intelectuală a lui Newman, numindu-l cardinal (1879). Cardinalul Manning, şi el tot un convertit, arhiepiscop de Westminster (1865-1892), preocupat de problemele industriei, joacă de mai multe ori rolul de arbitru în conflictele sociale. Biserica din Irlanda, angajată în lupta împotriva mizeriei şi a emigrării, se simte solidară cu lupta poporului ei pentru independenţă, în ciuda reticenţelor Romei. (Cf. Storia della Chiesa, Hubert Jedin, vol. IX)

După ce am prezentat pe scurt contextul istoric al acestei perioase istorice, voi prezenta acum scurta copilărie a Mariei Goretti.

„ Susţinută de harul ceresc, cu voinţă puternică şi generoasă, şi-a sacrificat viaţa numai să nu piardă gloria fecioriei.”(Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Enrico Pepe, 303)

Maria Goretti s-a născut la 6 octombrie 1890 la Corinaldo. Prin botez a primit numele de Maria-Tereza. Încă de mică a dovedit un caracter bun, seriozitate, modestie precum şi o inteligenţă precoce. Era foarte ataşată de mama sa, pe care o însoţea peste tot la treburile gospodăriei. La moartea tatălui său, Marietta nu împlinise bine 10 anişori; pentru sufletul iubitului său tată adormit ea se ruga mereu şi recita adesea rozarul. Greaua pierdere a resimţit-o ca pe o rană mereu vie, tot restul scurtei sale vieţi. Iată cum ne-o prezintă mama sa:

Totdeauna, totdeauna, totdeauna Marietta mi-a fost ascultătoare; niciodată nu m-a supărat. Dacă primea vreo mustrare nemeritată, pentru vreo greşeală fără voie, nu se resimţea cu nimic, nici nu se scuza, ci rămânea liniştită şi respectuoasă. La cel mai mic semn era gata să-mi îndeplinească orice dorinţă... Şi era atât de pricepută încât pot spune că ea conducea casa, când eu lucram la câmp.

Şi-ntr-adevăr, Marietta a fost un înger păzitor atât pentru mama sa cât şi pentru întreaga familie. Făcea totul în casă, iar Assunta putea lucra liniştită la câmp, departe de copiii săi. Când, uneori, mama le pedepsea pe surioare, acestea alergau la sora lor mai mare: Marietta, mama mă bate!. Ele au continuat să alerge la surioara lor Marietta, şi după moartea ei, cu rugăciunile lor. Până şi ucigaşul ei avea să declare mai târziu: „Totdeauna am cunoscut-o pe Marietta bună, ascultătoare de părinţi, cuminte şi nu uşuratică sau zvăpăiată, cum erau alte copile. Pe drum mergea modestă şi grijulie, pentru a îndeplini poruncile primite. Se mulţumea cu orice fel de haine pe care i le făcea mamă-sa ori i le dăruia vreo femeie... Urmând sfaturile mamei sale, fugea de orice prietenie primejdioasă.”

De altfel, evlavia Mariei era edificatoare; ...se vede că era un suflet atras de către Domnul - a declarat la procesul de beatificare, prietena ei intimă, Tereza Lungarini.

Dimineaţa, primul lucru era rugăciunea; se adresa mereu Sfintei Fecioare, Sfântului Anton, Sfântului Iosif (patronul familiei) şi îngerului păzitor. Ea era aceea care, în absenţa mamei, se îngrijea de sufletele frăţiorilor săi. Seară de seară, împreună cu toată familia, recitau rozariul. Să adăugăm la toate acestea şi participarea la Sf. Liturghie. Dacă nu se celebra la Ferriere, Marietta mergea la Conca; dacă nici aici, atunci la Campomorto sau chiar la Nettuno (cale de 20 kilometri dus-întors). În zilele ploioase ori în clipele de odihnă, între un lucru şi altul, Maria lua rozariul şi se ruga sau împodobea icoana Preacuratei cu cele mai alese flori - spunea mai târziu ucigaşul său.

Prima cuminecare a fost unul dintre cele mai importante evenimente din scurta ei viaţă. Ca de obicei, Marietta a trebuit să aştepte împlinirea celor 11 ani.

Timp de 11 luni, cele două, mama şi fiica, şi-au concentrat preocupările de pregătire. Data primei cuminecări a fost stabilită pentru 29 mai 1902 (era sărbătoarea Corpus Domini). Fiecare dorea să contribuie cu câte ceva: încălţăminte, văl alb, coroniţă de flori, lumânare... Mama i-a pus cerceii săi şi salba de coral, pe care o păstrase ca amintire din tinereţe şi care a devenit o preţioasă relicvă a martiriului... Împreună cu sfânta copilă au primit sf. cuminecare încă 12 fete şi 2 băieţi.

Euharistia nu este atât o răsplată a virtuţilor cât mai ales o generatoare de virtuţi, un izvor nesecat de forţe sufleteşti. Cu ziua primei cuminecări au început să înflorească şi în sufletul martirei florile virtuţilor. Mamă, ce urât vorbeşte o fată!, se destănui Marietta, referindu-se la cuvintele necuviincioase schimbate de un tânăr şi o copilă ce scotea apă din fântână. Mamă-sa începu să se preocupe mai îndeaproape de virtutea curăţiei copilei sale, iar aceasta păstra o ţinută demnă, modestă, edificatoare, fie că mergea la Conca pentru Sf. Liturghie sau că aducea din ţarină cele necesare pregătirii prânzului. Cea mai umblată cale era Ferriere-Nettuno, pe care Marietta o parcurgea mereu pentru a vinde ouă sau porumbei şi pentru a cumpăra cele necesare.

Adesea rudele sau vecinii îi ziceau Assuntei: Ce înger de fetiţă ai! Dacă o întrebi ceva ea răspunde cu modestie, îşi vede de drum şi nu se opreşte cu nimenea la vorbă.

Marietta era de o frumuseţe gingaşă dar în acelaşi timp inspira respect. Avea părul blond, faţa netedă de un roşu trandafiriu.

Câteva săptămâni, Alexandru încercase de mai multe ori să o silească la rău pe Marietta; fiind refuzat categoric, el o ameninţă cu moartea dacă va destănui cuiva. Cu o săptămână înainte de moarte, Marietta îşi comandase o rochie la croitoreasa Laurina Achilli din Conca. După plecarea sa, Laurina zise: Aţi văzut ce serioasă şi îndurerată este această copilă?! În ajunul tragediei, Marietta o rugă pe mamă-sa cu lacrimi în ochi: Mamă, nu mă lăsa singură în casă!. Chiar dacă ar fi intrat la anumite bănuieli, Assunta nu prea avea ce face; trebile o zoreau. Era o sâmbătă fierbinte de vară, 5 iulie 1902, când batoza treiera duduind la vreo 40 metri de casă. Alexandru îi dăduse Mariettei să-i cârpească o cămaşă; aceasta lucra în pridvor şi îşi supraveghea frăţiorii, în timp ce toţi ceilalţi se aflau la batoză.

Alexandru pândi un moment prielnic, se furişă de la batoză, intră în cameră, îşi pregăti pumnalul şi o chemă pe Marietta. Aceasta refuză aşa că el o târî înăuntru şi trase zăvorul. Faţă-n faţă cu demonul, îngeraşul îşi puse în luptă întreaga forţă a disperării sale; încurcat în planurile sale monstruoase, în ultimă instanţă, ucigaşul începu să izbească furibund cu pumnalul...

Mica Terezina se trezi speriată şi începu să plângă. Părându-i-se că aude ceva ţipete printre uruitul batozei, Assunta se nelinişti... Marietta mai avu putere (de unde?!) să se târască până la uşă, să o deschidă şi să-l cheme pe Serenelli-tatăl, ce stătea tolănit la uşă: Bade Ioane, vino sus... Alexandru m-a ucis!

Acesta o chemă pe Assunta şi pe Mario Cimarelli. Un medic sosi de urgenţă iar Tereza Cimarelli veghea la patul martirei, ca un înger păzitor. Între timp ucigaşul se închise în camera lui şi - trântit pe pat - aştepta să fie arestat, fără a dovedi nici urmă de remuşcare. Jandarmii de la Cisterna sosesc, îl arestează pe ucigaş şi-l duc; ambulanţa o transportă pe martiră la spitalul din Nettuno. Două ore a durat operaţia, timp în care i-au fost cusute şi pansate 14 răni mari şi altele mai mici. Începe febra şi setea ucigătoare, dar nu-i este permis nici măcar un strop de apă. După exemplul Mirelui său, martira suferă. Avu totuşi putere să explice, pentru cei prezenţi, pentru contemporani şi posteritate, desfăşurarea tragediei care a dus-o la biruinţă. A avut puterea să declare public iertarea ucigaşului său. Din dragoste către Isus îl iert şi vreau să ajungă şi el în cer. După ce mai privi o dată cu ochii înflăcăraţi pe scumpa sa mamă şi pe frăţiori, după ce primi Sf. Cuminecătură în trupuşorul său sfânt, Marietta îşi dete sufletul... Erau orele 4 fără un sfert din după amiaza zilei de duminică 6 iulie 1902.

„În această strălucitoare seară de vară, Biserica lui Cristos ridică la cea mai înaltă cinste pe o fiică modestă a poporului credincios... De ce sunteţi mişcaţi până la lacrimi când citiţi sau auziţi vorbindu-se de viaţa scurtă a acestei fetiţe? Această viaţă, chiar şi în sfârşitul ei violent, imprevizibil, este atât de simplă şi modestă, atât de transparentă şi luminoasă, atât de vie şi genoasă, încât ni se pare o istorioară din Sfânta evanghelie...” (Vieţile Sfinţilor, Vol. II, pag.17)

Scurta, dar frumoasa copilarie şi viaţă a Sfintei Maria Goretti, este un exemplu pentru mine, în primul rând, dar şi pentru tinerii de astăzi. Am rămas surprins când am citit viata acestei copile de doar 12 ani, care a preferat moartea în locul păcatului...

Bibliografie

AA.VV., „Biblioteca Sanctorum”, Citta Nuova, Roma 1988.

HUBERT JEDIN, „Storia della Chiesa”, Vol. IX, Cooperativa Edizioni Jaca Book, Milano 1973

JEAN COMBY, „Să citim Istoria Bisericii” Vol. II, Arhiepiscopia Romano-Catolică, Bucureşti 2001

ENRICO PEPE, „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”,trad. din limba italiană de Pr. Ion Bişoc, Sapienţia, Iaşi, 2007

VIEŢILE SFINŢILOR, Vol. II, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti 1983