Sfântul Leonardo Murialdo (1828-1900)

Sfântul Leonardo Murialdo s-a născut la Torino în 1828 într-o familie bogată material şi spiritual, la vârsta de 17 ani, după o experienţă de abandonare lui Dumnezeu, decide să devină preot şi este hirotonit în 1851. Anul următor s-a laureat în teologie la Universitatea din Torino.

Însufleţit de o vie sensibilitate apostolică pentru copiii nevoiaşi, cărora le dedicase primii ani de preoţie, în 1866, Sf. Leonardo Murialdo acceptă numirea ca Rector la Collegio Artigianelli din Torino, o instituţie creată pentru educarea creştină şi pregătirea profesională a tinerilor săraci, orfani şi abandonaţi. El a trăit aproape de aceşti copii ca prieten, frate şi tată şi cu acea dragoste necondiţionată în a-şi dărui viaţa pentru fraţi, după exemplul lui Cristos.

Deschis semnelor timpului, Sf. Leonardo Murialdo lărgeşte apostolatul său şi în domeniul social. Instituie şi promovează anumite organisme pentru formarea unei societăţi creştine. În mod deosebit s-a preocupat prin multe iniţiative de situaţia celor care lucrau. Om de intensă rugăciune şi mortificare a trăit în umilinţă misiunea sa, acceptând încercările şi dificultăţile cu o autentică credinţă.

Centrul sfinţeniei şi al apostolatului său este certitudinea iubirii milostive şi blânde a lui Dumnezeu faţă de om. Această convingere se materializează în Sf. Leonardo Murialdo printr-o abandonare încrezătoare în Divina Providenţă şi implicare în căutarea cu seriozitate şi împlinirea cu bucurie a voinţei lui Dumnezeu, care reprezintă mereu un proiect în favoarea binelui omului.

Te poţi baza pe el, adică era un om blând şi delicat, apostol curajos, preot ideal, niciodată mulţumit de ceea ce putea realiza. Era sensibil în relaţiile cu oamenii. Era atent la relaţiile afective cu familia. Cultiva cu încredere şi cordialitate prietenia cu preoţi şi laici. Colabora mult cu aceştia. Iubea natura şi arta. Avea simţul umorului. Practica alpinismul. Îi plăcea să înoate. Era curios să cunoască locuri, persoane şi instituţii.

Date cronologice

Pe data de 26 octombrie 1828, se naşte la Torino Leonardo Murialdo. În 1836 intră în colegiul părinţilor Scolopi la Savona, iar nu după mult timp se decide să devină preot. Data de 1851 este foarte importantă deoarece este hirotonit preot. Acum îşi dezvolta primul său apostolat în periferiile oraşului Torino. Este catehet şi asistent la Oratoriul "Îngerul păzitor" în Borgo Vanchiglia. În1857 îşi asumă conducerea Oratoriului "Sfântul Alois" la cererea prietenului său don Bosco.

După o perioadă mai îndelungată în luna septembrie a anului 1865 merge la Paris unde petrece un an întreg în seminarul de la Saint Suplice. Se Întoarce la Torino în 1866 şi acceptă conducerea colegiului "Micilor Meşteşugari".

În 1871 împreuna cu câţiva laici iniţiază prima "Bibliotecă Circulară Catolică" şi colaborează la naşterea Uniunii Muncitorilor Catolici, centrul şi inima mişcării muncitoreşti catolice.

Următoarea dată, 19 martie 1873, este una foarte importantă deoarece fondează Congregaţia Sfântului Iosif (Iosefinii lui Murialdo). I-a avut ca ajutoare pe pr. Eugenio Reffo şi pr. Giulio Constantino. În 1876 dă viaţă ziarului "Uniunea muncitorilor catolici", care, în 1883, îşi va schimba numele în "Vocea muncitorului": primul ziar catolic al muncitorilor din Italia. Azi el este cunoscut sub numele de "Vocea poporului".

În anul 1880 instituie şi promovează "Opera catehismului seral pentru tinerii muncitori".

Iar mai apoi în 1889 deschide centrul de apostolat Iosefin în Veneto.

Leonardo Murialdo moare la Torino în anul 1900 pe 30 martie, iar în 1970 pe 3 mai este declarat sfânt de către papa Paul al VI-lea.

Deşi Murialdo este persoana care priveşte mai mult la Istoria sa spirituală ci nu la cea pământească, scoate în evidenţă Testamentul său care revelează mai ales lumea interioară; de aceea lasă acest testament confraţilor săi.

Testamentul

Ah, dacă aş fi fost fervent după convertirea mea, generos cu Dumnezeu ca Magdalena, ca sfântul Augustin şi atâţia păcătoşi convertiţi, milostivirea lui Dumnezeu faţă de mine nu ar fi fost atât de surprinzătoare! Dar tu ştii, Doamne, care a fost viaţa mea după ceea ce îmi place să numesc convertirea mea: viaţă delăsătoare, abandonată comodităţii, fără căinţă şi fără fervoare ( G. FOSSATI, Istoria unei convertiri, trad. Pr. Leonard Diac, LEM, Roma 1997, 34).

Acest testament face parte din genul literar al confesiunilor, termen care trebuie înţeles, din punct de vedere literar – religios, nu numai cu sensul de dezvăluire a propriilor păcate, ci mai ales cu sensul de imn de laudă adus lui Dumnezeu. Aceste două aspecte sunt inseparabile, şi trebuie avute în vedere în acelaşi timp pentru o înţelegere exactă a Testamentului. Murialdo pentru a redacta testamentul său s-a folosit din Confesiunile sfântului Augustin din care scoate anumite expresii, fie datorită stilului literar de dialog între Dumnezeu şi om, fie datorită conţinutului. Însă textul din care Murialdo se inspiră în mod deosebit, pentru a povesti experienţa sa de păcat şi de iertare este Biblia.

În Testamentul spiritual, Murialdo povesteşte cum a luat această hotărâre: Nu am fost eu cel care m-am gândit la fondarea unei congregaţii. Prima dată cel care s-a gândit la acest lucru a fost teologul Berizzi (R. AGASSO, Sfântul Leonardo Murialdo, trad. Daniel Demetercă, Roman 2007, 55).

Astfel, Leonardo Murialdo la 44 de ani este fondatorul şi superiorul unei noi familii religioase care acum este cunoscută ca Congregaţia Iosefinilor lui Murialdo.

O congregaţie în numele Sfântului Iosif

Se aşterne într-o seară peste colegiul „Artigianelli” o seară deosebită. Puţini ştiu că în acea seară, o mână de pioneri au dat naştere unei noi şi mari aventuri de credinţă. S-a născut, pe ascuns şi în umilinţă, o familie religioasă care tinde spre sfinţenie prin „educarea creştină a tinerilor săraci, orfani sau abandonaţi sau doar rebeli”, după cum rezultă din regulament. Iată de ce este numită „Sfântul Iosif”, educatorul lui Isus şi modelul tuturor educatorilor tinerilor. Nu se va închide între acele ziduri, deoarece „activitatea congregaţiei se extinde şi la celelalte colegii de meşteşugari, la orfelinate, la şcoli de corecţie, penitenciare, colonii agricole, la oratorii duminicale, patronate şi la orice operă care ajută tinerii săraci”. Şi nu numai: „Congregaţia nu este limitată de spaţiu în acţiunea sa, dar se extinde la toate popoarele în care Dumnezeu va voi să o cheme, chiar şi în misiunile externe”.

Carisma apostolică

Toată viaţa apostolică a lui Murialdo a fost trăită în mijlocul copiilor şi a tinerilor săraci, nevoiaşi şi marginalizaţi. Aceşti tineri au fost cei mai preferaţi pentru el. Dorinţa lui Leonard era de a-i învăţa pe tineri să devină oneşti cetăţeni şi buni creştini. Pentru ei şi-a consumat viaţa, dăruindu-se total, chiar renunţând la o viaţă liniştită, înstărită şi culturală (el s-a născut într-o familie bogată şi avea o cultură deosebită fiind doctor în teologie şi avea posibilitatea să facă carieră ecleziastică). Pentru tineri el a fost. Tată, Prieten şi Frate. Preocuparea lui era ca tinerii să nu se piardă sufleteşte, ne perdantur. Pentru tineri a deschis oratorii, şcoli de meserie, case-familii, colegii. A fost un mare susţinător al presei bune, o atenţie deosebită a avut întotdeauna pentru clasa muncitoare şi mai ales pentru tinerii muncitori pentru care găsea un loc de muncă şi îi apăra de patroni asupritori. În oratoriile unde lucra avea o grijă specială pentru copii străzii. Spunea adesea: a deschide un oratoriu înseamnă a închide zece închisori. Tinerii care veneau la oratoriu în opinia lui Murialdo trebuiau să înveţe, să se roage şi să se joace.

Carisma spirituală

Murialdo a descoperit şi a trăit în viaţa lui iubirea milostivă a lui Dumnezeu. El spunea deseori: Dumnezeu mă iubeşte (ne iubeşte) cu o iubire actuală (acum), personală (pe mine), infinită, gingaşă şi răbdătoare. Deseori afirma: Eu am fost un mare păcătos şi sunt un păcătos, dar în ciuda păcatelor şi a slăbiciunilor Dumnezeu continuă să mă iubească. Leonard a fost un mare devotat faţă de Sfânta Fecioară Maria invocată ca Maica milostivirii şi mijlocitoare a tuturor harurilor. De la Sf. Iosif a învăţat o viaţă ascunsă şi de profundă umilinţă. În viaţa sa spirituală a avut un loc deosebit încrederea şi abandonarea în Providenţa Divină. A tăcea şi a face a fost moto-ul lui.

L’amore del padre, che abbiamo riscoperto cosi forte e fedele, cosi concreto ed evidente nell’incarnazione di Cristo, non ci mette a riposo, nè ci protegge come in una culla ovattata, ma ci scuote e ci interpella. La nostra vita è chiamata in causa: c’è una risposta da dare, una decisione da prendere, una scelta da fare. (A. CATAPANO, Sempre, subito e lietamente, ed. Citta Nuova, Roma 2003, 46).

Iubirea pe care Tatăl nostru o are pentru noi este una care ne ajută să descoperim ceea ce este bun pentru noi pentru ca să ne protejeze si să ne îndrume pe calea cea dreaptă. Fie făcând acest lucru cu o atât de mare încredere în noi pentru că el va veghea mereu asupra noastră şi ne va ajuta să nu simţim lipsa iubirii pe care tatăl o are pentru noi.

Murialdo, omul rugăciunii...

Non sono le pratiche di pietà che fanno il Murialdo, ma la sua “pratica” di pietà, le sue adorazioni al termine della giornata tirata! (F. CAVAGGIONI, Il mio Murialdo, ed. Veneta, Vicenza 1999, 46). Pentru a încerca să fim asemenea lui trebuie să fim simpli, plini de adevăr, liniştiţi şi să simţim în interiorul nostru pacea care duce pe fiecare într-un climat de credinţă care se manifestă în general la persoane de bună voinţă.

Iozefinii, confraţii laici şi confraţii preoţi, caută să trăiască şi să răspândească această „carismă” în Italia, Spania, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Statele Unite, Albania, în misiunile din Napo, Siera Leone şi din Guineea Bissau, dar şi în România.

Ei îşi dedică viaţa mai ales tinerilor cei mai săraci şi emarginaţi, celor care se pregătesc să intre în câmpul muncii, muncitorilor din fabrici, din colegii, şcoli, oratorii, parohii, centre de formare profesională, case familii, institute de asistenţă, misiuni.

„Rugăciunea este ca nervii trupului; este sufletul, puterea omului. Omul care se roagă este omul cel mai puternic din lume. Aşa cum soarele luminează lumea, tot astfel Isus îi luminează pe oamenii care se roagă. Aşa cum soarele scaldă pământul şi face ca arborii să producă cele mai bune şi frumoase fructe, tot astfel Isus scaldă în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele inimile noastre, şi ne face să aducem roadele faptelor bune şi virtuoase în măsura în care i le cerem printr o rugăciune plină de iubire şi încredere”.

Sfântul Leonardo Murialdo, a primit de la Dumnezeu un dar minunat pe care l a lăsat familiei sale, „Congregaţia iozefină”, pentru a l transmite şi a l mărturisi în Biserica universală, o mare încredere în Dumnezeu, care este iubire; numai şi nimic altceva decât iubire, paternă, personală, activă, milostivă.

Din aceasta a izvorât convingerea că domeniul său de apostolat nu putea fi decât copiii, tinerii, săracii şi cei nevoiaşi.

Încheiere

Cu câteva cuvinte am vrut să scot în evidenţă viaţa unui Sfânt care a lucrat mult cu tinerii care erau defavorizaţi şi care nu simţiau în inima lor căldura unui tată aşa cum a fost acest mare Sfânt care se numeşte Leonardo Murialdo.

Bibliografie

1. GIUSEPPE F., Istoria unei convertiri, LEM, BACĂU 1999.

2. AGASSO R., Sfântul Leonardo Murialdo, ROMAN 2007.

3. ANGELO B., Sempre, subito e lietamente, CITTA NUOVA, ROMA 2003.

4. FERRUCIO C., Il mio Murialdo, VENETA, VICENZA 1999.